Silviu Lupescu: Ar fi de neconceput ca într-un oraș universitar cum e Iașul, cartea să fie surghiunită… ca la Ploiești

În urmă cu 20 de ani, Silviu Lupescu punea bazele unuia dintre cele mai îndrăznețe proiecte din țară – Editura Polirom. Cu o strategie de marketing care a pus accentul, la nevoie, pe cantitate, cu volume promovate în toate librăriile din țară, în cele două decenii de existență, Poliromul a ajuns unul dintre cele mai cunoscute branduri din țară. Silviu Lupescu împreună cu echipa sa au avut curajul să pună în prim-plan autorii tineri într-o perioadă în care aceștia erau aproape necunoscuți, cărțile acestora ajungînd apoi să fie traduse în zeci de limbi. Astăzi, după 20 de ani, editorul spune că nu regretă niciodată faptul că s-a dedicat acestui proiect de care nu se mai poate desprinde, chiar dacă a căpătat în rîndul profesioniștilor din domeniu titlul de director dur, dar corect. „Dacă se spune că aș fi un director corect, asta e bine. Să fii corect, astăzi, nu e chiar ușor.”

Există persoane care spun că nu Antibiotice este „afacerea de vază” a Iașului, ci Poliromul. După 20 de ani de existență, cum vedeți relația cu editura: ca fiind o afacere sau o familie?

Există și edituri „de familie” – ni­mic neonorabil aici. Polirom nu e. Juridic, este o „societate comer­cia­lă” cu circa o sută de angajați și mulți colaboratori. Mi-e greu să mă po­zi­ționez. În lumea business-ului, edi­torul e considerat mai curînd o ciu­dățenie. Pentru lumea culturală, e un „afacerist”, un „profitor”, privit adesea cu suspiciune. Dar să nu ne victimizăm. Ce să zic? Nici eu nu știu cu ce relaționez. Sînt, ca editor, un „și-aici-și-dincolo”. Cel puțin așa sper.

Cît de apropiat sînteți de persoanele din echipa Poliromului? Sînteți cunoscut ca o persoană aspră, să-i spunem, ca un director corect, dar dur. V-a permis această viziune managerială să vă apropiați anumite persoane sau considerați că afacerile sînt mai bune atunci cînd nu sînt conduse „în familie”?

Haideți să luăm sensul larg al acestei „familii”, acela de grup de in­divizi care împărtășesc aceleași idealuri și năzuințe. Răspunsul ar fi atunci de tipul „și-și”. Sînt mulți dintre colaboratorii mei apropiați pentru care Polirom e ca un fel de a doua familie pentru ei. Editura nu s-a născut din spuma mării, ci mai curînd din entuziasm. Și, poate, din dragostea unora pentru carte, pentru cuvîntul tipărit. Posibil că și spi­ritul local al Iașului a avut un cu­vînt de spus. Dacă se spune că aș fi un director corect, asta e bine. Să fii corect, astăzi, nu e chiar ușor.

Pentru o editură la început de drum, cea mai mare provocare este să-și asigure resursele financiare din vînzări

Într-un interviu acordat recent ați precizat că „a spune că Polirom e Silviu Lupescu ar fi pentru mine un real eșec pe plan personal”, în contextul existenței unei întregi echipe formate sub renumele editurii. Mai reușiți totuși să vă detașați de imaginea editurii, de această contopire a dumneavoastră cu numele Polirom în ochii altora?

Nu, dar măcar fac eforturi în a­cest sens. Sînt, de exemplu, coordo­natori de colecție care și-au pus am­prenta personală asupra căr­ților pe care le editează Polirom. Mulți au o imagine foarte vagă despre cum funcționează o editură, despre im­por­tanța directorilor editoriali, des­pre departamentul de marketing sau despre cum se iau deciziile pri­vind publicarea unei cărți. În plus, la noi există un „cult al șefului” pro­nun­țat, sîntem convinși că doar el le poate rezolva pe toate. Ideea că cine are intrare „acolo sus” poate răzbate ni s-a imprimat în ADN.

Care a fost cea mai grea provocare a lansării și consolidării unei edituri în România, mai ales că ați spus că ați pornit de la zero, fără infrastructură pre- sau post-comunistă existentă?

Provocări există mereu, dar de alt tip. E greu să navighezi cu o ambarcațiune mică pe o mare zbu­ciu­mată – orice val te poate răs­tur­na. Dar niciun vas de mare tonaj nu cred că e ușor de pilotat. Pentru o editură la început de drum, cea mai mare provocare este să-și asigure resursele financiare din vîn­zări. E o problemă de program editorial, dar și de marketing. E un IMM fi­rav, slab sprijinit legislativ, și care activează într-un domeniu unde piața nu îi este favorabilă deloc. Dim­potrivă, „consumul” de carte s-a redus odată cu criza și, de atunci, nu și-a mai revenit. Staționăm, prin urmare de consolidare e greu de vorbit.

Considerați că s-a ajuns la un sistem de autonomie astfel încît Poliromul să poată continua fără dumneavoastră?

Am citit recent că automobilul fără șofer tocmai a trecut cu brio primele teste. Ce-aș mai avea de comentat?

În presă este o vorbă care spune că un ziar care ajunge la tarabă fără nicio greșeală nu a fost muncit îndeajuns. Există cărți fără greșeli, editorial vorbind, de tehnoredactare, de culegere, de marketing?

Cîndva se spunea că doar căr­ți­le de la Oxford University Press nu au greșeli. De cîte ori iau o car­te în mînă, primele pe care le ob­serv sînt greșelile așa-zise „de tipar”. Îmi amintesc că mai demult, pe cînd traduceam un dicționar de la Press Universitaire de France, am primit o erată de circa patru pagini. Erau greșeli de tot felul. Greșelile de co­rectură nu sînt cele mai enervante – cititorul le poate îndrepta ușor. Al­tele – cele de redactare, de con­ți­nut sau de traducere – sînt mult mai parșive. Nicio redacție nu cred că vrea ca ziarul să apară cu gre­șeli, dar știm că se lucrează contra cro­no­metru, iar unele materiale vin în ultimul ceas. În cazul cărților, pe parcursul procesului editorial pot apărea erori de tot felul. Sînt și mo­dificări pe care autorul le face chiar înainte ca o carte să plece la tipar. Durata de editare a unei cărți de di­ficultate medie, în Statele Unite și nu numai, e de nouă luni. La noi, da­că autorul nu își vede cartea în trei luni de cînd a predat manuscrisul protestează, te acuză că îi bagi bețe în roate. Tot ce putem face este să ne străduim să reducem la minimum numărul de greșeli sau, măcar, la un nivel nesemnificativ. Respectarea procedurilor editoriale și profesionalismul sînt esen­ția­le pentru ca un asemenea deziderat să fie atins.

În zgomotul mediatic de la noi, cartea abia dacă își mai face auzită vocea

În multe dintre textele care fac referire la Polirom se spune că ați dus o politică „agresivă” de marketing, publicînd multe cărți pe domenii variate. Simțiți astăzi că nu mai există nișe de explorat sau piața este atît de dinamică încă acestea se creează mereu?

Nișe există, fără îndoială. Și vor mai fi. Publicul țintă este foarte segmentat, astfel încît întotdeauna va fi loc să se inventeze ceva. În ce măsură o nișă sau alta este și lu­cra­tivă, e de discutat. Cît despre „a­gre­sivitatea” în marketing, în zgomotul mediatic de la noi cartea abia da­că își mai face auzită vocea. Tre­buie să facem ceva ca să-i asi­gu­răm vizibilitatea, altminteri de ce am mai edita?

Cînd a apărut Polirom, cred eu, am încercat să spargem niște stereotipuri. De pildă, că ar exista cultură doar „la centru”. Am încurajat autori care nu făceau parte dintr-o elită „oficial” recunoscută pe atunci. Miza a fost promovarea autorilor cu o gîndire originală, neatașați mainstream-ului, iar ulterior, susținerea literaturii contemporane autohtone, a tinerilor scriitori în special.

Există un plan al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași ca, printr-un proiect european, să poată să ajute la indexarea cărților publicate de anumite edituri în bazele de date internaționale și să primească volumele, inclusiv editura, cotații ISI. Poate fi acesta un viitor pentru volumele academice, care să conțină și aspecte de cercetare științifică?

Nu cunosc proiectul BCU. Ce pot spune este că lucrurile s-au mai „cîrpit” pe ici, pe acolo. Acum cîțiva ani, oricine putea să-și scoa­tă o carte într-un tiraj de o sută de exem­plare la o editură de la colțul străzii – un centru de multiplicare xerox, de exemplu – și era con­si­de­ra­tă cercetare. Astăzi avem un for, CNCSIS, care a stabilit un sistem de clasificare a editurilor de carte academică. Sînt rigori – redactori spe­cializați, referenți, consilieri știin­țifici – pe care o astfel de edi­tu­ră trebuie să le îndeplinească. Evi­dent, trăim în România, așa că une­le edituri „de apartament” s-au mai strecurat pe ușa din dos. Oricum, mai e mult de lucru în această di­rec­ție, de vreme ce se poate lua un doctorat cu o teză, ulterior și pu­bli­cată, care era plagiat. Nici cu „ates­tatul” de scriitor nu e altfel. Scoți două, trei volumașe la o editură ano­nimă a vreunui prieten, ai o pilă la o filială din provincie și ajungi mem­bru al Uniunii Scriitorilor. E simplu. Devii coleg cu Emil Brumaru și Mircea Cărtărescu, urmînd să pri­mești de la stat pensia o dată ju­mă­tate cît pălmașul de rînd. Cum spune C.T. Popescu, „pulimea” plă­tește pentru că așa au decis aleșii ei.

Marea parte a presei de la noi e aservită. A patra putere într-un stat corupt nu poate fi nici ea prea integră

Deși sînt tipuri de lectură diferite, considerați că există vreo legătură dintre scăderea în tiraje a ziarelor și cea a cărților, ca tipologie de consum?

Nu. Modelul teoretic editorial și cel al presei scrise sînt diferite chiar și din punct de vedere al mecanismelor de finanțare. Cartea are un alt tip de concurență. Toate produsele culturale, incluzînd In­ter­netul, se „bat” pentru timpul con­sumatorului, căci nu poți să ci­tești o carte și să mergi la un concert în același timp. Or, timpul in­di­vidual este limitat. Cu ziarul, cel de informații, e altă problemă. El nu mai poate oferi știri noi, pentru că știrea ne vine „caldă”, în flux continuu, de la radio, televizor sau pe net. Față de acestea din urmă, ziarul în format tipărit trebuie să se repoziționeze. Or, cu comentarii de genul găinii cu patru picioare din Găgești e greu. Ca să nu mai vorbim că mare parte a presei de la noi e aservită. A patra putere într-un stat corupt nu poate fi nici ea prea integră. În plus, problema căr­ții stă și în educație, la școală, unde elevii nu sînt stimulați să citească. Cultura generală nu mai e con­si­de­rată o virtute, ci mai curînd un moft.

Cartea nu poate să dispară, in­di­ferent de format. În ea, se află o mare parte din ceea ce a produs ome­nirea mai valoros. Formatele digitale nu sînt nici pînă în ziua de azi standardizate încă, iar progresul tehnologic e atît de rapid încît, cred eu, viitorul ne va putea aduce multe surprize.

Fără a face previziuni exacte, însă cum ar putea arăta viitorul cărților? Va fi acesta pe hîrtie, pe formatul electronic prezent sau într-o altă formă?

Cartea nu poate să dispară, in­di­ferent de format. În ea, se află o mare parte din ceea ce a produs ome­nirea mai valoros. Formatele digitale nu sînt nici pînă în ziua de azi standardizate încă, iar progresul tehnologic e atît de rapid încît, cred eu, viitorul ne va putea aduce multe surprize.

În contextul digitalizării, cum vedeți adaptarea editurii la nevoile pieței, pentru că, cel puțin în România, piața de cărți electronice este redusă, iar cea tipărită, cum a fost și criza, este în scădere?

Piața de cărți electronice e li­mi­ta­tă în toată Europa. O pondere mai mare o au cărțile în limba engleză. Lucrurile se mișcă mai greu decît s-a sperat. Cînd vom ajunge la o pondere de 10%, am putea rediscuta despre „o piață” a cărților di­gi­tale – acum, e prematur. În Ro­mâ­nia, piața de carte, tipărită sau nu, e foarte redusă, statisticile spun că sîntem pe ultimele locuri în Eu­ro­pa. Statistic cel puțin, sîntem un popor de inculți. E greu de spus dacă numai sărăcia e motivul acestei triste realități. E și nepăsarea – de pildă, nu prea mai avem biblioteci, iar în cele existente fondul de carte e deteriorat. Și, revin, școala nu mai stimulează lectura. De ce? Între­bați-o, vă rog, pe Ecaterina An­dro­nes­cu, pe care mulți o consideră „groparul” învățămîntului românesc, direct sau prin interpușii din partid.

Nu poți să cucerești un tărîm mergînd doar pe drumuri bătute, trebuie să și explorezi

Credeți că înaintea apariției Polirom editurile practicau un stil prea elitist de selectare a volumelor care urmau a fi publicate?

Nu. Fiecare editură avea publicul ei. Cine publica opera lui Cio­ran nu publica Dan Brown și in­vers. Publici cărți de poezie? Evi­dent, publicul e unul elitist. La fel pentru cărțile de apicultură, să zi­cem: ai un public foarte speciali­zat. Dar pot interveni afinități, interese de grup, ideologii… Atunci cînd un grup se auto-proclamă drept „eli­tă”, ba chiar unică elită, ceva mi­roa­se a coterie. Cînd a apărut Po­li­rom, cred eu, am încercat să spar­gem niște stereotipuri. De pildă, că ar exista cultură doar „la centru”. Am încurajat autori care nu făceau parte dintr-o elită „oficial” recu­nos­cută pe atunci. Miza a fost promo­varea autorilor cu o gîndire origi­na­lă, neatașați mainstream-ului, iar ulterior, susținerea literaturii con­temporane autohtone, a tinerilor scriitori în special.

Unde se trage într-un final linia dintre mercantil și aport cultural sau de dezvoltare a literaturii? Cît „Sandra Brown” poți publica înainte să te discreditezi ca editură, chiar dacă tu folosești cîștigurile obținute de acolo pentru a sprijini alte volume care nu ar aduce profit? E similar și cu situația din presă, unde un trust folosește cîștigurile pe care le aduce un tabloid pentru a ține în viață un ziar quality.

Mai mult sau mai puțin, situa­ția cam așa e. Publicul țintă e diferit. Cine citește Sandra Brown sau Coel­ho, nu-l va citi pe Joyce sau Kant. Dar să reținem totuși: în ambele cazuri citește, ceea ce este un cîștig chiar dacă e vorba de „Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Demarcația acea­sta, și anume cît Sandra Brown și cît Joyce publici, ține de strategia editurii. Ba chiar e factorul de­ter­minant. O editură trebuie să pu­blice și titluri care nu aduc un pro­fit imediat. Ponderea lor ține de „se­cretele” breslei și de riscurile pe care vrei să ți le asumi. Nu poți să cucerești un tărîm mergînd doar pe drumuri bătute, trebuie să și explorezi. Unii sînt dispuși s-o facă, alții nu. Nici după 20 de ani eu nu pot să spun unde ar trebui trasat hotarul între constrîngerea comercială și misiunea culturală a unei edituri. Bilanțurile contabile anuale pot oferi însă un indiciu. Tabloidul poate aduce profit, dar ce procent din acest cîștig este re­investit în ziarul quality, depinde de la caz la caz.

Într-un interviu acordat acum șase-șapte ani, Gabriel Liiceanu spunea că speră ca dumneavoastră să puteți deveni, la un moment dat, prieteni. A avut dreptate?

Nu sîntem prieteni. Nici ad­ver­sari. Sîntem doar concurenți. În măsura în care îți respecți propria profesiune, trebuie să apreciezi și performanța celuilalt. Humanitas poartă semnătura lui Gabriel Liiceanu și reprezintă un reper editorial național.

Directorul de la Bookfest spunea că nu va mai organiza în viitorul apropiat un astfel de tîrg la carte la Iași pentru că a observat că, deși traficul a fost unul foarte mare și oamenii au venit, au fost vînzări foarte puține. Cum s-ar putea caracteriza piața de carte din Iași?

Vreau să vă spun mai întîi că editurile își „centrează” programul editorial pe cele două mari tîrguri de carte din România, Book­fest și Gaudeamus, prilej cu care sînt lan­sate cărți importante. Alte tîrguri de carte, destul de numeroase, sînt văduvite din acest punct de ve­de­re și nu au aceeași vizibilitate. Ia­șul e o piață de carte importantă, do­va­dă e și numărul destul de mare de librării. Nici nu putea fi altfel. Toate lanțurile mari de difuzare sînt prezente în Iași, iar Sedcom Iași e una dintre puținele rețele regio­na­le care și-au menținut profilul. Greu, dar l-a menținut. Librăria Junimea există, de acolo îmi cumpăram și eu cărțile în vremea studenției. Avea librari excepționali. Librăria Tafrali e realmente surprinzătoare, sau Es­culap, profilată pe carte medicală. Pentru mine, ar fi de neconceput ca într-un oraș universitar cum e Iașul, cartea să fie surghiunită… ca la Ploiești.

Cărțile în care crezi și speri că vor deveni best-seller sînt multe. Cele care confirmă, nu. Ca editor, trebuie să te obișnuiești cu gîndul că vei avea mult mai multe eșecuri comerciale decît titluri de succes. E una din regulile meseriei. În­tot­dea­una vor exista cărți rămase în stocul din magazie sau retururi din librării.

Au existat cărți pe care le-ați editat și tipărit fiind convins că vor avea succes fără ca acest lucru să se întîmple? Îmi închipui că sînt dezamăgiri legate de multe volume cu privire la cifra de vînzări, dar a existat vreun manuscris care să fi arătat în pre-producție ca fiind unul de succes și care să nu fi confirmat?

Cărțile în care crezi și speri că vor deveni best-seller sînt multe. Cele care confirmă, nu. Ca editor, trebuie să te obișnuiești cu gîndul că vei avea mult mai multe eșecuri comerciale decît titluri de succes. E una din regulile meseriei. În­tot­dea­una vor exista cărți rămase în stocul din magazie sau retururi din librării. Din cînd în cînd doar, apare vreun best-seller surpriză, la care nu te-ai fi așteptat, dar asta foarte rar. Statistic, se spune că 80% din venituri provin din 20% din titlurile editate. Or, statistica e greu de contrazis.

Credeți că Iașul profită îndeajuns de brandul pe care i-l oferă Polirom? Că tot sîntem în zona discuțiilor cu privire la cultură, în contextul cursei pentru capitală culturală europeană…

Fie-mi iertat, dar aceeași întrebare mi-o pun și eu. În măsura în care organizatorii FILIT au conside­rat necesar sprijinul editurii, l-au avut. Colaborăm cu cea mai pres­ti­gioasă instituție de cultură – Uni­versitatea „Alexandru Ioan Cuza” – al cărei rector, Vasile Ișan, este un suporter al culturii scrise. Mulți dintre autorii noștri au fost oas­pe­ții Universității. Edităm săptă­mî­nal „Suplimentul de cultură” în cola­bo­rare cu „Ziarul de Iași”. Nu cu­nosc cu cine colaborează cei care or­ga­ni­zează „cursa” pentru acordarea acestui „trofeu” european – presupun că e un colectiv performant, necantonat în provincialism. Îmi amintesc însă că una din ma­ni­fes­tările care putea să dovedească tra­dițiile Iașului multicultural – Festivalul Internațional de teatru în limba idiș „Avram Goldfaden”, unic în lume – a murit după cîteva ediții. Nu știu de ce. Probabil din nepăsare. Îmi amintesc că opt dintre parlamentarii ieșeni au fost inițiatori ai proiectului de lege pri­vind supra-taxarea cărții, dove­dind cam cît le pasă de soarta Iașului cultural. Prin urmare, depinde și de cine, și cum va face lobby în favoarea candidaturii. Cursa o va cîștiga cel care are puterea econo­mi­că și dorința să investească mai mult, și cît mai eficient, în domeniul cultural.