Robert Van Gestel: Nu a existat niciodată o masă critică în România care să facă lucrurile să meargă

Cînd doctorul Robert Van Gestel a ajuns în Iași, chirurgia vasculară se practica deja de 55 de ani în Occident. În România însă, pentru orice afecțiune a venelor, medicii amputau membrul afectat, uneori fără să existe în depozitul de medicamente al spitalului măcar rezerve de antibiotic. În aceste condiții, chirurgul belgian împreună cu soția sa au adunat o nouă trusă medicală de la fundațiile străine și în vacanțe veneau la „Sfîntul Spiridon” să trateze pacienții români și să instruiască tineri pentru o nouă specializare. Însă rana pe care medicii nu o pot cauteriza este cea a sistemului sanitar românesc. Acesta încă nu s-a vindecat de corupție.

Ce știați des­pre Iași înainte să ajungeți aici?

Vă pot spune că atunci știam cu aproximație cam pe unde este România, dar des­pre Iași nici nu auzisem. A fost totul la vo­ia întîmplării. În timpul lui Ceaușescu o tînără româncă, Irina, fii­ca unui profesor foarte cunoscut de la Uni­ver­si­ta­tea de Medicină din Iași, a fugit din țară la Paris și acolo a făcut cunoștință cu o colegă de a noastră, Ca­therina. După Revoluție, cînd Irina a reușit să sune acasă, a aflat de la tatăl său că situația în spitalele din Româ­nia este foarte gravă, critică în multe ca­zuri. Atunci Irina a sunat-o pe prietena sa întrebîndu-o dacă clinica noastră din Bruxelles poate oferi vreun ajutor și așa a venit Catherina să mă întrebe da­că m-aș putea implica într-un pro­iect de ajutorare a clinicii de chirurgie vasculară din Iași. Așadar Catherina a fost cea care mi-a dat numele persoa­nei de contact, domnul Eugen Târco­vea­nu, și am încercat să dau de acest me­dic, dar nu am reușit deloc. Am tri­mis o scrisoare, două, trei și nici un răspuns. Din fericire, în același mo­ment, pe etajul în care lucram noi, aveam o infirmieră care nu putea avea copii. Ea m-a întrebat dacă printre cunoscuții mei se află cineva din România care ar putea să o ajute să adopte un copil. Eu nu cu­noș­team pe nimeni personal, însă am în­dru­mat-o spre Catherina. Ea a luat le­gă­tura cu cineva aici și în scurt timp in­firmiera m-a anunțat că pleacă în Ro­mâ­nia să vadă bebelușul pentru prima oară. Atunci, împreună cu soția mea, i-am spus că vrem și noi să mergem cu ea pentru că nu reușim să-l contactăm pe domnul Târcoveanu. Și așa am ajuns în Iași într-o seară de august. În oc­tom­bri­e, cînd am revenit, am operat trei săpt­ămîni încontinuu de dimineață pînă sea­­ra. Dom­nul Târco­vea­nu mă anun­țase di­na­in­te să mă odih­nesc, pentru că nu o să știu încotro să apuc. Și a avut dreptate. În ziua ur­mă­toa­re, sala de așteptare pen­tru operație era plină ochi. Era lume peste tot, pe bănci, în pi­cioare. Abia din acel mo­ment a în­ce­put per­fec­țio­na­rea me­di­ci­lor ieșeni pen­­tru clinica vasculară.

Ce drept am eu să le spun românilor, acasă la ei, ce trebuie să facă?

Pînă atunci nu existau cursuri de formare pentru această specializare?

O, nu. Clinica s-a înființat mult mai tîrziu. Ceea ce era de-a dreptul extraordinar era faptul că existau două clinici, prima și a III-a chirurgicală, care aveau fiecare cîte 140 de pa­turi. Mi s-a părut anormal, pentru în­trea­­ga clinică în care lucram la Bru­xel­les existau 150 de paturi pentru toa­te specializările. Aici erau 280 nu­mai pen­tru chirurgie, iar directorii ce­lor do­uă clinici doreau amîndoi să fie șef general. Eu nu am aflat decît cîțiva ani mai tîr­ziu că organigrama regimului comunist prevedea 20 – 25 de pa­turi de ambele părți pentru chirurgia vas­cu­la­ră. Dar nici unul dintre cei doi medici nu doreau să le pună în func­țiune pentru că amîndoi erau de acord cu înființarea clinicii, însă la vecinul. Cel mai uman s-a dovedit a fi Victor Strat, pe care am și reușit să-l conving să facem secția. Lui i se datorează me­ri­tul de a în­cepe Clinica de Chirurgie Vas­cu­la­ră la Iași. Dacă Strat mi-ar fi spus „nu”, Dolinescu sigur mi-ar fi zi tot „nu”, doar pentru că deja încercasem la vecinul său.

Problema a fost că Strat a ieșit la pensie cîțiva ani mai tîrziu, iar succesorul său nici măcar nu voia să audă dis­cutîndu-se despre clinică. În fața mea era foarte amabil, respectuos, dar în spatele meu făcea tot ceea ce îi stătea în putere ca să nu înaintăm cu nimic, și asta s-a simțit imediat. Atunci mi-am zis: „Nu sînt la mine acasă, ce drept am eu să le spun românilor, acasă la ei, ce trebuie să facă?” și am decis să ple­căm în Albania, unde deja aveam alte proiecte de pus pe picioare. Însă, în acel moment, a intervenit o a treia persoană, profesorul Dragomir, care era succesorul lui Dolinescu, de la cea­­laltă clinică, și care era absolut convins că trebuie înființată această sec­ți­e. Cînd a auzit ca vreau să plec, a venit după mine și, foarte amabil, mi-a spus că îmi pune la dispoziție 25 de paturi, îmi re­dă tinerii pe care îi formasem de­ja, îmi dă o sală de operație și astfel am putut lucra oricînd. Practic, pentru realizarea clinicii de chirugie vascula­ră a jucat un rol important o suită de trei persoane. Dacă vreunul dintre aceștia trei lipsea, poate clinica nu exista as­tăzi.

Astfel am început să venim să ope­răm aici cîteva săptămîni pe an, iar cînd plecam erau încă oameni care ne spu­neau „de ce nu ne operați și pe noi?”. Asta era foarte trist. Țin minte că, la început, era o pacientă căreia i-am spus că o voi opera numai dacă reușesc să termin repede cu domnul dinaintea ei. Dacă nu, peste șase luni. Și ea m-a aș­teptat la ieșirea din operație și mi-a spus „de ce nu și pe mine?” Pe urmă ne-am zis că n-ar trebui să venim să operăm în locul medicilor români care sînt foar­te bine pregătiți. Nu exista nici un mo­tiv pentru care să nu facă și ei la fel. Deci trebuia ca oamenii de aici să fie for­mați pentru această parte a chi­rur­gi­ei. Și astfel am început să invităm me­dici, asistente și infirmiere la noi în Belgia să vadă cum se face acolo me­se­ria aceas­ta.

Exista vreun acord pentru aceste schimburi?

Nu, absolut nici unul. Eram numai noi doi, eu și soția, care făceam acest lucru în colțul nostru. Pro­blema care intervenea era faptul că studenții aveau nevoie de bani, pentru că unui medic tînăr care venea la noi îi trebuiau bani de avion, bani pentru în­chiriat o locuință și bani pentru viața de zi cu zi. Era imposibil. Din fericire, am găsit o altă organizație în Belgia care ne-a dat bani și care ne-a rambursat biletele de avion ale tuturor studenților. Dar era pentru perioade scur­te, deoa­re­ce pentru a intra în Belgia trebuia o vi­ză turistică, care era aprobată doar pentru trei luni. Or, în acest răstimp, studenții abia își dădeau sea­ma cum și ce trebuie să facă. În plus, nu exista nici un spital care să plă­teas­că rezidenți veniți doar să se uite. Ceea ce ne-a permis să avansăm a fost faptul că unul dintre rezidenți a fost foar­te apreciat de profesorul de chirurgie vasculară de la noi. El mi-a spus că „băiatul acesta este un medic foarte bun. Dacă vrea să revină, oricînd îl primim”. Și atunci am întrebat „ar putea veni pentru un an?”, iar profesorul mi-a spus că „dacă găsim bani, de ce nu?”. Așa am reușit, cu ac­cep­tul universității, să aducem acești stu­denți în clinicile noastre pentru formare și care, pe deasupra, să fie plătiți exact la fel precum belgienii. Dat fiind faptul că era o bursă, nu plăteau taxe, totul era gratuit. Doar pentru a veni trebuiau să obțină o autorizație ministeria­lă semnată de rege, care era, în unele si­tuații, foarte dificil de primit. Nu din vina re­ge­lui, ci mai degrabă a Aca­de­mi­ei de Me­di­ci­nă.

În primul an au venit cinci studenți, apoi alți nouă și în fiecare an nu­mărul lor creștea de două ori. Dar la un mo­ment dat am depășit bugetul, pen­tru că erau mulți rezidenți care veneau în același timp. Cînd s-a întîmplat as­ta, ne-am interesat de locurile de la toa­te spitalele din Belgia, spunîndu-le că avem niște medici tineri politicoși, ro­mâni, care vorbesc foarte bine fran­ce­za. Iar oamenii în general îmi spu­neau că au locuri. Astfel a fost pus în func­țiune sistemul. Am reușit să adu­cem din România un sfert dintre rezidenții ca­re lucrau în Universitatea Ca­tolică din Louvaine. Deci, la trei me­dici belgieni, era un român. Atunci, universitatea și-a pus problema că în­cep să am putere foarte mare, lucru de înțeles, pen­tru că eu am plecat din acea universitate. Sînt profesor aici la Iași, dar nu sînt profesor la mine acasă. Ima­ginați-vă că într-o zi, chiar înainte ca anul universitar să înceapă, mă anun­țau de la universitatea gazdă că mai tre­buia să plătesc 100 de euro, că mai trebuia făcută una, alta pentru tinerii care urmau să vină. Iar dacă spuneam că nu sînt de acord, răspunsul era simplu: „Nu mai veniți”. În plus, rectorul din acea perioadă era deranjat că exis­ta cineva din afara universității care-și impunea regulile sale. Din această cau­ză rectorul mi-a spus: „Aș vrea un acord scris între noi și universitatea din Iași”, acord pe care eu încă nu îl primi­sem. Acesta a venit mult mai tîrziu, după opt ani mai exact, adică în 2006. Mai mult decît atît, ne-am dat seama că lipsesc foarte multe materiale în spi­tale, pe care ulterior am reușit să le obținem. Odată ce un sistem de genul acesta este pus în funcțiune, cînd oa­menii își dau seama că acolo unde este nevoie și că ceea ce aduc este folositor, ei donează și sînt foarte generoși.

Am avut șansa de a ne naște de partea bună a lumii, dar pentru asta nu avem nici un merit

Deci există solidaritate.

Da, bineînțeles. Păi noi am adunat materiale considerabile. Nu­mai la început trimiteam trei sau patru ca­mi­oane pe an. Ajungeau aici cu ajuto­rul celor de la Moldomobila, care ve­neau în Belgia să aducă mobilă, iar la întoarcere umpleau camionele cu ins­trumentele noastre. Uneori spațiul pen­­tru noi era un sfert de camion, alteori remorca ne aștepta goală. Era amu­zan­tă această cursă, deoarece ne anunțau în ultimele clipe că au loc în camion, motiv pentru care mereu trebuia să fim pregătiți. Trebuia să avem oameni ca­re să pună umărul la încărcat pentru că la început eram doar noi doi și mama, care ne ajuta. Mai mult, colaboram și cu rețeaua Caritas a diecezei catolice și trimiteam lucruri pentru cămine de bătrîni și orfelinate. Și mai amuzant era faptul că toate aceste lucruri erau de­po­zi­tate cu ajutorul unui prieten co­lonel în Școala Regală de Ca­zar­me­rie din Bruxelles, fără ca direcțiunea să știe. Așa am transportat de toate, de la pa­turi pentru spital pînă la mese de ope­ra­ție. În plus, tot din solidaritate, co­la­bo­ra cu noi și un grup de prieteni cu le­gă­turi importante, un fel de asociație ca­re funcționa numai două luni pe an. Cîteodată se hotărau să meargă în Ro­mâ­nia. Adunau materiale consi­de­ra­bi­le, veneau cu o caravană pînă aici, îm­păr­țeau cadouri de Moș Crăciun, re­­ve­neau în Belgia, după care timp de zece luni nu dădeau nici un semn. Dar eu nu puteam să fac așa. Îmi amintesc că, odată, au ajuns într-un orfelinat un­de sal­telele erau absolut groaznice. Mur­da­re, nespălate, umede și cu ar­curi ieși­te. Au mers acolo cu un camion plin de saltele noi și i-au spus directo­rului să ardă în fața lor același număr de saltele vechi pentru ca să le dea din camion al­tele.

Existau deci, șanse de în­să­nătoșire în spitalele acestea?

Bineînțeles că nu. De mul­te ori nu existau nici măcar medicamente. Directorul din Iași, domnul Strat, se întorcea spre colaboratorii săi și le spunea să le administreze pa­ci­en­ți­lor mă­car un antibiotic pe moment. Însă aceș­tia răspundeau „Nu avem, dom­nu­le!”.

Noi am avut șansa de a ne naște de partea bună a lumii, dar pentru asta nu avem nici un merit. Ne puteam foarte bine naște români, unguri sau polo­nezi. De aceea noi, care aveam atunci spita­lul foarte bine pus la punct, cînd am vă­zut în ce situație sînt spitalele de aici, nu puteam rămîne fără să facem nimic. Am întîlnit de multe ori rezidenți care ne-au întrebat de ce facem asta. Și simțeam că o spuneau pentru că nu înțelegeau de ce sîntem interesați. Mai mult chiar, într-o zi, unul dintre colegii mei români, care a trecut pe la noi, ne-a spus că a auzit ceva ne­plă­cut. Mi-a spus „există păreri la Iași des­pre dumneavostră care sînt departe de a fi amabile”. Ce se întîmpla? Pen­tru a ob­ți­ne viza, românii trebuiau să do­ve­deas­că faptul că pot studia, că erau înscriși la universitate și că au o bursă cu care să se descurce în Belgia, lucru de înțeles pentru că nu puteau să vină la noi și să trebuiască să fie întreținuți sau trimiși înapoi acasă. Această bursă trebuia să fie de aproximativ 1.000 de eu­ro, însă suma pe care o alocam era un pic mai mare, 1.200 de euro, să spunem, din cauza inflației. Într-o zi, un student care trebuia să vină la noi, îmi cere certificatul, îi spun că are o bursă de 1.100 de euro și cîteva săp­tămîni mai tîrziu află de la profesorul său de stagiu din Belgia că suma fi­xa­tă pentru bursă este de 1.250 de euro. Atunci studentul și-a spus: „Uite explicația: proful de stagiu plă­teș­te 1.250 euro, iar Van Gestel ne dă doar 1.100. Deci 150 rămîn în por­to­fe­lul său.” Evident că nu este ade­vă­rat, nu sînt eu cel care plă­tește bursele, iar ba­nii aceia nu trec prin conturile mele. Însă nu sînt sigur dacă oamenii au aflat.

Proiectele acestea s-au des­fășurat prin intermediul fun­da­ți­ei „Pentru România”?

Nu, fundația am creat-o mai tîrziu pentru că, prin intermediul ei, se putea demonstra faptul că nu spă­lam bani. Am înființat-o în momentul în care am început să cerem ajutor din partea persoanelor fizice ca să plă­teas­că burse private studenților români. De asemenea, am decis să realizăm o asociație non-profit pentru că, atunci cînd ceream ajutor la minister, func­țio­narii mă întrebau pe cine reprezint, iar cînd le spuneam că mă reprezint pe mine ziceau „bine, însă este un pic complicat”.

Care sînt reușitele fun­da­ți­ei pînă acum?

Esențiale sînt mobilitățile pen­tru studenți. De exemplu, anul aces­­ta sînt aproape 40 de rezidenți care lu­crea­ză în Belgia prin intermediul aso­­ciației noastre. Ar face-o prin universitate, dar aceasta nu le permite să stu­die­­ze decît doi ani, timp în care pot be­neficia de bursă. Dar acum, fiindcă circulația în UE este liberă, tînărul ca­re a studiat de­ja doi ani la universitate, care lucrează și se înțelege foarte bine cu colegii săi de acolo, își poate face un contract pe o perioadă nedeterminată, fără acordul universității, dar cu con­di­ții diferite deoarece trebuie să plă­tească taxe. În această situație, studentul trebuie să primească un salariu mai mare sau cel puțin echivalent cu bursa pe ca­re o primea pe perioada acor­dului din­tre cele două instituții de învă­ță­mînt ca să se întrețină. Pe mine nu mă de­ran­jea­ză faptul că cineva care pres­tează servicii este plătit corespun­ză­tor. Nu sînt de acord, însă, cu profesorii care acceptă astfel de stagii pentru a profita de condițiile dificile din Ro­mâ­ni­a și pentru a angaja medici pe salarii mai mici față de suma care trebuie plătită pe același post unui doctor belgian. Pe de altă parte sînt și pro­iec­te care au rămas în paragină. Am în­cer­cat să punem pe picioare la Iași o bancă de țesuturi cu acordul celei din cadrul Clinicii Universitare Saint Luc din Bru­xelles. Nu știu exact cum, dar s-au întîlnit trei medici: un or­topedist, un plastician și încă unul. Toți trei au spus: „For­mi­da­bil, dar o facem la mine. Nu, la mine. Ba nu, o facem la mine.” Și normal că nu s-a mai făcut nimic. La fel, sînt cîțiva ani de cînd am încercat să înființăm la Iași un centru de îngrijiri paliative. Am tratat cu universitatea, cu Caritas, cu fun­da­ții ortodoxe, dar fără rezultate. Toți vor, dar nu exis­tă inițiativă. Acum am auzit că s-a des­chis un astfel de centru, dar este privat, ori medicina priva­tă nu este pentru toată lumea, ci doar pentru cei care își per­mit.

Scopul nostru inițial a fost ca bolnavii din Iași să fie îngrijiți bine de oameni pregătiți care au avut ocazia să vadă cum se fac lucruri similare în stră­inătate. Însă această dorință a noastră nu funcționează aici.

Pentru că rămîn acolo?

Nu. Revin în țară, dar nu găsesc locuri de muncă pentru că exis­tă o corupție imensă în lumea medi­ca­lă de aici. Și îmi vine în minte un exem­plu nu foarte vechi. Am avut o studen­tă rezident care a studiat la noi doi ani și opera foarte bine. La sfîrșitul sta­giului l-a întrebat pe fostul ei director din țară dacă și-ar putea continua meseria aici, să implementeze anumi­te lu­cruri pe care le-a învățat la noi. Iar ti­pul i-a spus „da, bineînțeles. Îmi pu­neți pe masă 300.000 de franci belgi­eni, care în­seamnă 8.000 de euro, și pu­teți veni oricînd”.

Atunci sînteți de acord cu tinerii medici români formați în stră­­inătate care susțin că în țară nu au nici o șansă pentru a-și profesa me­se­ria?

Da, cred că au dreptate. Ceea ce urmează să vă spun nu am pu­tut verifica, dar cred că este adevărat. Cineva de aici mi-a spus că, dacă un tînăr student află de existența, spre exemplu, la Pașcani, a unui loc pentru un medic chirurg, o să meargă la conducere să afle mai multe detalii. Aco­lo, trebuie să aibă pentru funcționari un plic, pe care să-l uite pe biroul lor, și atunci conducerea spitalului îl va scoa­te la concurs, publicînd un anunț într-un ziar. Dar prin acel plic, anunțul nu se mai face într-o publicație locală, ci undeva prin Arad, pentru ca nimeni să nu îl vadă. Vă mai pot da un exemplu. Cunosc un excelent neurolog ro­mân ca­re a venit la noi să lucreze, a re­ve­nit aici, apoi a studiat iar în Bel­gi­a, și spera să revină. Într-o zi, în­să, a trecut pe la noi și, înainte de plecare, mi-a spus că „aș vrea să știți ur­mă­torul lucru. Nu am nevoie de bani. Problema nu este aici. Dar dacă mă întorc în Ro­mâ­nia, în doi ani o să lu­crez ca ei, lucru pe care nu îl vreau. Prin urmare prefer să mă expatriez și să rămîn aici.” Iar acum, dumnealui ocupă un post important într-o universitate franceză. Cred că acest om, aici sau oriunde în țară, ar fi făcut un servi­ciu extraordinar de ne­u­rologie. Este pă­cat. România pierde în acest fel. Mulți tineri care vin la noi ajung la un moment dat să se descurce atît de bi­ne, încît reușesc să schimbe lucrurile prin numărul lor, dar acest lucru nu s-a în­tîmplat și în România pentru că au fost descurajați și au plecat încetul cu încetul. În țară aici nu a existat niciodată această masă critică care să facă lucrurile să meargă.

Sînt tineri care vin să studieze la noi și care nu vor să se mai întoarcă. La început studiau în Belgia un an sau doi de formare. Acum, am ținut cîteva ore aici la Iași și prima întrebare pe care mi-au adresat-o la terminarea cur­sului a fost: „există posibilitatea să ve­nim să facem toți anii de pregătire la voi?”,­ iar alții care sînt în anul al III-lea mi-au spus că vor veni să studieze al II-lea ciclu la noi în universitate. Con­si­der că și aceste două aspecte sînt foar­te îngrijorătoare pentru România.

„Dragă domnule, medicii români sînt un flux continuu”

Pe de altă parte sînt stră­ini, francezi, care își iau diploma aici și apoi pleacă în țara lor pentru a se îns­crie la rezidențiat. Ce părere aveți despre afirmațiile reprezentanților Ordinului Medicilor din Franța ca­re au anunțat că nu vor mai accepta la concurs astfel de studenți?

Este adevărat, însă acest sistem este de-a dreptul bolnav, prost gîndit. De exemplu, în Belgia, același sistem prevede că „anul acesta putem forma numai X specialiști”. Dar pentru ca spitalele să funcționeze trebuie mai mulți asistenți, motiv pentru care lă­sam să vină cadre din România, Po­lo­ni­a etc. Deci este ilogic ca politică, pen­tru că odată ce studenții belgieni formați de noi termină studiile, pot ră­mîne în sistem, pentru a acoperi aceas­tă nevoie pe care ministerul o re­pară pe moment primind cadre din stră­inătate. Acest sistem este făcut pen­tru a dimi­nua numărul medicilor, după un calcul foarte greșit în Belgia și cred că în Franța la fel. În plus, este prost gîndit și din alte două cauze. Eu, de exemplu, am o diplomă de medic, sînt înscris în Ordinul Medicilor, dar de nouă ani nu mai profesez, pentru că sînt pensionat. Dar tot fac parte din acest ordin. Deci acest sistem calcu­lea­ză cîți medici sînt pentru 100.000 de locuitori fără a ține cont de pensio­nari, care evident că nu mai lucrează, sau de doctorițele care pe lîngă serviciu întrețin și casa, lucrînd part-time. Din cauza aceasta își dau seama, tîr­ziu, că în cîțiva ani nu vor mai fi oftalmologi, ginecologi sau altfel de specialiști.

Conform unor statistici, numai anul trecut 2.000 doctori au plecat în străinătate.

Eu am aflat în aceste zile că cifra ar ajunge și la 10.000 dacă am aduna ultimii ani. Legat de asta, îmi amintesc că am sunat acum cîteva săp­tămîni la Ministerul Sănătății în Bel­gia să întreb de un dosar al unui rezident și i-am spus funcționarei „ascultați, durează 100 de luni. V-aș fi în­țe­les dacă ne aflam la începutul anului universitar, cînd studenții abia vin, dar sîntem în luna decembrie.” Și ea mi-a răspuns: „Dragă domnule, medicii ro­mâni sînt un flux continuu”. Sînt cîțiva ani de cînd a început acest fe­no­men. Puneți-vă în locul lor. Ați urmat o formare profesională strictă care v-a luat cîțiva ani buni de studiu, lucru des­tul de dificil. V-ați perfecționat în stră­i­nă­ta­te, ați învățat tehnici noi și aveți abilitatea de a utiliza aparate mo­der­ne. În schimb, cînd reveniți în țară pentru a lu­cra, directorul vă spune: „De acum încolo veți lucra cum lucrez eu și veți ui­ta tot ce ați învățat dincolo”. Nici nu intră în discuție să-i poți folosi instrumentele, iar cînd pleacă în vacanță le încuie în dulap și pleacă cu cheia la el. Ce ați face în locul lor? Ați aștepta po­liticos să revină șeful și să întrebați „domnule, vă pot folosi aparatele?”. Iar dacă nu utilizați un timp aceste apa­rate vă pierdeți din experiență. Am întrebat acum cîteva săptămîni un tî­năr radiolog care e la noi cum merg lu­cru­rile și mi-a spus „excelent, pînă acum doar am vă­zut radiografii, acum le fac”. Re­zul­ta­tul cursului: este în Lille, în Franța, de­fi­nitiv, împreună cu soția sa oftalmolog.

***

De-a lungul bisturiului

Clinica de Chirurgie Vasculară de la Spitalul „Sfîntul Spiridon” din Iași a fost înființată în 1994 la ini­țiativa prof. univ. dr. Cristian Dra­gomir, care i-a avut colaboratori pe prof. univ. dr. Victor Strat și pe medicul belgian prof. univ. dr. Ro­bert Van Gestel. Pînă în 1990 însă, în ca­drul spitalului funcționa un comparti­ment adresat acestei specializări „ca­re se ocupa de arteriopatii, dar numărul de operații de revascularizare efectu­at într-un an era de maxim zece”, după cum spune prof. univ. dr. Radu Popa, șeful secției de chirurgie vasculară. După ce chirurgul de la Bruxelles a ajuns în România și a constatat situa­ția critică din spital, acesta a revenit în fiecare an la Iași că să ajute me­di­cii cu cazurile mai complicate, „fă­cînd parte zilnic din echipa operatorie. Ast­fel ne-a învățat multe tehnici și cred că dacă nu ar fi venit să ne ajute nu am fi reușit să o scoatem la capăt în multe situații”, a mai adă­u­­gat prof. univ. dr. Radu Popa.

Acesta apreciază că înființarea sec­ției de chirugie vasculară a avut un impact major pentru comunitate. „Dacă pînă în 2007 se operau în me­die 300 – 400 de pacienți, din mo­men­tul realizării secției numărul in­ter­vențiilor a crescut logaritmic, în 2011 numărul lor fiind egal cu 1.100”. În ianuarie 2012 conducerea spitalului a hotărît să dea clinicii numele doc­torului care a ajutat la înființarea acesteia, Robert Van Gestel. Decizia a fost „de mulțumire pentru un om care de 22 de ani și-a sacrificat va­can­țele sale pentru a veni în Ro­mâ­nia și după-amiezile de acasă pentru a tria material folositor Spi­ta­lului «Sfîntul Spiridon». Rămîne un exem­­plu de dăruire pentru semeni care greu se poate egala”, a conchis șe­ful Cli­nicii de Chirurgie Vas­cu­la­ră „Ro­bert Van Gestel” din Iași.