Dana Bădulescu: „Traducătorul este, de fapt, scriitorul cărții în limba în care o traduce”

Pe lîngă timpul pe care îl petrece în sălile de curs, predînd în cadrul Departamentului de Engleză al Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, conf. univ. dr. Dana Bădulescu găsește suficiente ore pentru a traduce. Din 2001, cînd a tradus prima carte, volumul „Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII”, scrisă de acad. Victor Spinei, traducătoarea a abordat genuri diverse, de la poezie, pînă la filosofie și cultură, urmînd ca, în viitor, să traducă din literatura lui Mark Axelrod și din alți cîțiva scriitori care încă n-au fost descoperiți de cititorii români.

Care a fost prima lucrare pe care ați tradus-o?

Au fost traduceri de mici proporții, chiar fragmente, pe care le-am tradus pentru diverse reviste literare ieșene, dar prima carte am tradus-o în anul 2001 – o carte de istorie a domnului profesor Spinei. A avut cîteva sute de pagini și chiar mi-a dat bătăi de cap. Eu nefiind istoric, a trebuit să verific foarte multe informații. Atunci mi-am dat seama în ce măsură – în ce foarte mare măsură – de altfel, un traducător este și cercetător. Pentru că nu poate să traducă ce nu înțelege. Dacă nu înțelege foarte bine chestiunea, atunci traducerea este superficială sau chiar eronată. Pînă la urmă mi-a făcut plăcere să traduc această carte de istorie care a fost publicată la o editură din Brăila, specializată pe istorie, a muzeului „Istros”, dar după aceea a fost publicată și în Austria. Așa am început. Apoi au urmat și altele.

Considerați că asta v-a influențat următoarele traduceri?

Cartea aceea?

Ceea ce ați descoperit acolo.

Mi-a influențat nu atît limbajul, cît această descoperire că traducătorul este și cercetător. După ce am descoperit asta, chiar dacă istoria face parte din domeniul umanist, am căutat ca următoarele cărți să fie cu precădere pe filosofie, cultură și literatură. Oarecum, mai apropiate pregătirii mele profesionale.

Traducerea este definită diferit de fiecare traducător. Cum ați defini-o dumneavoastră?

Să definești traducerea e la fel de greu ca definirea literaturii sau poeziei. Încearcă să întrebi „Ce este poezia?” 15, o sută sau două sute de poeți și toți îți vor oferi definiții diferite. Ce este traducerea? Pot spune ce implică traducerea însă n-aș putea să o definesc.

Atunci, definiția dumneavoastră care ar fi?

Este cercetare în foarte-foarte mare măsură, pentru că în texte sînt aluzii sau referiri la lucruri pe care nu le poate stăpîni un singur om. Aici stă și frumusețea ei, de altfel. Trebuie să ai curiozitate ca să poți fi traducător, pentru că dacă nu ești curios să afli lucruri noi sau să consolidezi ceea ce știi, dacă nu ești dispus să faci asocieri între ceea ce știi și ceea ce știi mai puțin sau chiar deloc, nu poți fi traducător. Deci curiozitate, simțul limbii – al limbilor, măcar două – și dorința niciodată îndestulată de a cunoaște cît mai bine acele limbi; și nu mă refer numai la vocabular. Limba este cultură – întotdeauna. De asta trebuie să fii curios să știi și încărcătura limbii, acel bagaj cultural.

Asta înseamnă că ar trebui să cunoști mai bine limba în care traduci decît limba din care traduci?

Trebuie să le cunoști pe ambele la fel de bine. Tocmai vorbeam, într-o întîlnire recentă, tot cu un traducător, că, în unele cazuri, trebuie să fii dispus să și inventezi.

De ce, ce anume să inventezi?

Pentru că scriitorii inventează limbă în foarte mare măsură, unii mai mult decît alții, într-adevăr, dar în timp ce unii pot fi mai convenționali, alții pot fi foarte neconvenționali și efectiv își inventează propria limbă. Dacă ne gîndim la cărți cyberpunk (n. red. – o direcție de avangardă a literaturii SF, care oferă un loc special lumii cibernetice) sau cărți de SF sau distopii (n. red. – antiteza unei utopii, adică a unei societăți perfecte), fiecare carte are un limbaj propriu, creat special pentru acea carte. Atunci, dacă tu ești traducător, trebuie să găsești un echivalent, iar de multe ori asta înseamnă să inventezi – să reinventezi limba. Trebuie să ai curaj pentru asta. Apropo, curajul poate fi și el adăugat calităților necesare unui traducător.

Unele scriituri, după cum ați amintit, sînt mai complexe decît altele, mai greu de adaptat pentru cititori. Pentru acestea aveți vreun șablon, vreun model după care vă orientați cînd traduceți?

Nu știu dacă putem să le numim șabloane însă ceea ce pot să spun este că un traducător nu se bazează doar pe aceste calități pe care le-am enumerat, dar și pe ceea ce trebuie să pună în mișcare în momentul în care traduce. Trebuie să aibă un bagaj nu numai cultural, ci și literar, adică trebuie să cunoască bine stilurile. Acel stil m-ar putea ajuta să traduc asta, acest stil – cealaltă. Să cunoască și varietățile limbii, pentru că varietatea cutare, un dialect sau un idiolect, și din limba vorbită, dar și din limba scrisă, care apare în literatură, poate merge numai într-o anumită traducere și nu se poate adapta la o alta. Pînă la urmă, fiecare traducere este unică. Așa cum fiecare text literar pe care îl traduci este irepetabil, exact ca o ființă umană, la fel și traducerea acelui text va fi diferită față de oricare alta.

Să definești traducerea e la fel de greu ca definirea literaturii sau poeziei. Încearcă să întrebi „Ce este poezia?” 15, o sută sau două sute de poeți și toți îți vor oferi definiții diferite.

Chiar dacă este vorba de tradus și nu de citit, care este cartea la care ați lucrat cu cel mai mult drag atunci cînd ați tradus-o?

La toate am lucrat cu foarte mare drag, dar m-ați pus pe gînduri. Eu îmi aleg cărți care chiar mă ating, cu care am afinități – acestea îmi devin astfel dragi, iar dragul crește pe măsură ce le traduc. Sînt foarte multe de spus, dar o carte foarte dragă… pot să spun două: una este „Down under”, tradusă cu titlul „De cealaltă parte a lumii”, a lui Bill Bryson, care m-a distrat de la un capăt la altul și la care am rîs singură tot timpul. M-am mirat că sînt și plătită pentru traducerea aceea, pentru că mi se părea că trebuie să plătesc eu pentru distracția ce mi-a fost oferită. O alta a fost cartea scrisă de Edward Hirsch, pe care l-am cunoscut la FILIT, în anul 2014 – „How to read a poem and fall in love with poetry”, „Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie”, pe care am tradus-o împreună cu Radu Andreescu și care efectiv m-a atins foarte adînc pentru că Edward Hirsch nu este numai un poet inspirat, ci și un cititor inspirat de poezie.

Care credeți că a fost motivul pentru care ați simțit apropierea față de aceste două cărți?

În cazul lui Bryson, umorul absolut delectant de la primul rînd, primul cuvînt, pînă la ultimul. Dar și bogăția de informații care se regăsește acolo, pentru că în ciuda prejudecății că o carte hazlie este superficială, aceasta nu este. Da, umorul este debordant însă este o carte foarte serioasă, iar în ceea ce privește cartea lui Hirsch, cred că profunzimea și sensibilitatea cu care s-a apropiat de poezie.

Nu sînt un shakespearolog și îmi cunosc limitele

Într-un articol, George Volceanov v-a inclus în „echipa de traducători care vor duce mai departe povestea receptării lui Shakespeare în România”. Cum este să adaptați Shakespeare în limbajul modern?

Nu prea m-am ocupat de asta, în ciuda faptului că George Volceanov a anunțat că o voi face, pentru că nu sînt un shakespearolog și îmi cunosc limitele. Adică lui George i s-a părut că eu aș avea, să spunem, potențialul, pentru că mie îmi place să traduc și, dacă îmi pun mintea, vin cu soluții la orice. Dar parcă nu m-aș angaja la asta – mi se pare o mare răspundere să traduci Shakespeare, cum mi se pare o mare răspundere să traduci orice. Shakespeare îmi place, dar nu l-aș traduce, deși s-ar putea să vină un moment în care să o fac. Poate nu sînt încă pregătită pentru asta. Abordarea lui George Volceanov, cu care sînt de acord și îmi place, a traducerii de teatru și Shakespeare în general, este că teatrul trebuie tradus pentru actor. Trebuie să îi fie ușor actorului să interpreteze, să rostească limba aceea. Trebuie să existe o oralitate, trebuie să existe un ton jucăuș, exact cum apare în limba originalului și exact asta intenționează George Volceanov și asta m-a atras foarte mult la abordarea lui. Așa că s-ar putea să vină momentul în care voi fi pregătită să traduc fie Shakespeare, fie dintre contemporanii lui, fiindcă George Volceanov are niște proiecte colosale.

În care v-a inclus.

În care m-a inclus ca proiect și după aceea a reiterat asta, însă în timp ce el s-a dedicat lui Shakespeare, eu pînă acum n-am făcut-o, dar poate o voi face într-un viitor apropiat sau îndepărtat.

Se spune că traducătorul rescrie textul. În ce măsură se implică traducătorul și, mai ales, în ce măsură influențează mesajul textului?

Total. Acest lucru este vital, este esențial, pot spune, în traducere. Pentru mine, traducătorul, atunci cînd vorbim în special de traduceri literare, este, de fapt, scriitorul cărții în limba în care o traduce. Traducerea este totalmente o rescriere. Dacă nu rescrii cartea, o recompui. Altfel, nu are efect, nu este o traducere eficientă.

Copiii sînt viitorul mai îndepărtat care trebuie format; ei sînt foarte sensibili la orice detaliu

Multe dintre traducerile în română sînt învechite și greu de înțeles. Care cărți considerați că ar avea nevoie de o retraducere urgentă în limba română?

Mi-e greu să spun, dar pot da exemplul unei colege de la catedra de engleză, Iulia Milică, mamă a două fetițe, una de zece ani și una, mai mică, de doi-trei ani, care se plîngea că literatura pentru copii este prost tradusă. Poate că un proiect de retraducere ar fi acesta: să retraducem cărțile pentru copii. Ei sînt, pînă la urmă, viitorul acela mai îndepărtat și care trebuie format, iar ei sînt foarte sensibili la orice detaliu. Pe ei nu îi poți păcăli, ei nu înghit orice.

Sînt, așadar, un alt public, unul mai greu de atins.

Și, mai ales, un public sincer în reacții. Ei îți spun dacă ceva nu le place.

Cam cît din text sau din mesajul autorului se pierde în procesul unei traduceri?

Din mesaj, nimic. Dacă traducerea este bună, din mesaj nu se pierde nimic. Dar, oricît de bună ar fi traducerea, în cazul unor texte, mai ales de poezie, în care vorbim de esența limbii și de muzicalitatea ei, se pot pierde niște efecte auditive, se poate pierde, să spunem, din savoarea limbii-sursă. Dar, revin, dacă traducerea e bună, multe se pot cîștiga, iar atunci se face un echilibru între ce pierzi și ce cîștigi, rezultînd astfel o traducere care poate mulțumi atît pe traducător, cît și pe cititor.

Ați lucrat în colaborări pentru a traduce cîteva cărți. Ce părere aveți despre traducerea în colaborare?

Traducerea în colaborare este, poate, o provocare mai mare decît traducerea de unul singur, pentru că trebuie să te și consulți cu celălalt, în așa fel încît textul să aibă un aspect unitar. Este o provocare și pentru că fiecare traducător vine cu propriile soluții, cu propria viziune, cu propria interpretare. Pînă la urmă, totul este o negociere între cei doi.

Cînd traduceți, aveți vreun loc preferat pentru asta?

Traduc direct pe computer, așa că întotdeauna stau la birou, în fața calculatorului.

Credeți că asta vă influențează în vreun fel traducerea? Adică dacă ați schimba locul, ați avea o altă abordare, ați lucra diferit?

Nu știu dacă oricare loc în care ar fi zumzet în jur ar fi un loc potrivit, pentru că ai nevoie de liniște și de o continuitate în procesare fără de care nu poți realiza o traducere. Cu siguranță, dacă m-aș duce undeva, m-aș duce într-o pădure sau într-o grădină, oricum, un loc liniștit, fără multă lume în jur. Poate dacă ești scriitor, te duci într-o cafenea pentru că observi persoane care devin personaje în cartea ta, preiei frînturi de conversații. Pe unii îi inspiră acest lucru, dar un traducător are nevoie de liniște. Poate că aceasta este o deosebire esențială între un traducător și un scriitor.

Dar dacă, să spunem, cartea pe care o traduceți a fost scrisă într-o anumită cafenea, credeți că dacă traducătorul s-ar duce în acea cafenea, ar traduce altfel, mai bine?

N-am încercat asta niciodată. Poate mi-ar da niște idei dar, pînă la urmă, actul acela de traducere ar trebui să se desfășoare în intimitate și în liniște.

M-am mirat că sînt și plătită pentru traducerea aceea, pentru că mi se părea că trebuie să plătesc eu pentru distracția ce mi-a fost oferită.

Ați scris o serie de articole și chiar și o carte despre Salman Rushdie, autorul „Versetelor satanice”. Cum ați ajuns să scrieți despre el?

L-am ales. El este convins că tot ce scrie izvorăște din dragoste, dragoste față de tot ce există, dar, mai ales, față de cărți, de culturi și de limbi, de tot ce înseamnă o asimilare la nivelul individului, a mediului înconjurător, și o reproiectare a acelui mediu prin imaginație. Este un povestitor excelent și cred că asta m-a atras, talentul de a povesti și simțul limbii, acea limbă savuroasă pe care o găsești și la Cărtărescu. O limbă cu gust, parcă simți cuvintele cînd le citești.

Știți, cu siguranță, că pe capul lui Salman Rushdie este pusă o recompensă de 2,8 milioane de dolari, iar el este ascuns de către FBI undeva în New York. Dacă, ipotetic, l-ați întîlni, ați profita de situație pentru a încasa recompensa?

Niciodată. Nici în ruptul capului. L-aș salva chiar cu prețul – ar fi mult să spun cu prețul vieții mele pînă nu aș fi în situația aceea. Nu știu ce aș face, dar aș sacrifica mult pentru a-l salva, dacă ar fi cazul și dacă aș avea ocazia.

Aveți vreun proiect de traducere în viitorul apropiat?

La FILIT a venit Mark Axelrod, cu care am intrat deja în legătură și i-am propus, împreună cu o colegă, să traducem o parte din scrierile sale, să ni le împărțim, să traducem cît mai multe, iar el a spus că ar fi încîntat, deci urmează să discutăm detaliile. Alt proiect ar fi Owen Barfield, care face parte din gruparea „Inklings”, asociată cu C.S. Lewis. Am auzit despre Barfield la un simpozion ce se desfășoară la noi în țară cam o dată la doi ani, iar în noiembrie va fi, cred, a patra ediție. La simpozion i-am răsfoit una dintre cărți, care vorbește despre limbajul poetic, și chiar mi-am propus să o traduc. Mai este un scriitor de care auzisem, dar pe care l-am citit abia în această vară, pentru că am participat la o conferință și am vorbit despre el, se numește Patrick Leigh Fermor, „Paddy” îi spunea lumea. Un scriitor de origine irlandeză care n-a locuit într-un loc anume pînă pe la 50 de ani și care a călătorit și în România, unde s-a îndrăgostit de o prințesă, Bălașa Cantacuzino, cu care a avut o poveste de dragoste de vreo patru ani de zile. A stat și la Galați, la conacul ei, înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Este acolo o poveste pe care aș vrea să o explorez. Dar a mai apărut, în legătură cu romanța, cu prințesa la care a ținut toată viața, o carte pe care aș vrea să o traduc, faptul că este scrisă de un istoric m-ar întoarce la începuturile mele în traducere, chiar dacă este o poveste romanțată, spre deosebire de cartea profesorului Spinei.