Daniela Zeca-Buzura: Nu pot emite pentru trei privighetori care stau într-o pădure

Telespectatorii au văzut-o pornind ușor de la „Cafeneaua artelor”, stînd „Față în față cu autorul” la „Ceva de citit”, pînă a ajuns la conducerea TVR Cultural. Studenții o cunosc de la catedra Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din capitală. „Apretată” cum se prezintă, pe femeia al cărei nume se acordă cu titluri ca „Orfeea”, „Jurnalismul de televiziune” sau „Totul la vedere.

Televiziunea după Big Brother” poți prea lesne să nu o ghicești din limbajul academic și severitatea expresiei. Pentru că Daniela Zeca-Buzura a pus literatura în sertar și a schimbat-o cu acele scrieri care-au făcut-o să primească eticheta de „profesoroasă”. Dar se vede că nu pentru totdeauna, căci privește cărțile cu aceeași poftă cu care se uită la dulciurile de care e iremediabil îndrăgostită. Însă, pînă să scoată din sertar trufandaua literară pe care a pregătit-o pentru toamnă, se prinde în despicarea firului unor povești despre sabia lui Damocles și despre „robinsonada” zilnică de pe holurile televiziunii naționale, dar și despre riscul de a difuza arta făcută într-un autobuz cu animale.

OPINIA VECHE: Circula la un moment dat zvonul că s-ar putea închide TVR Cultural.

DANIELA ZECA-BUZURA: Zvonul ăsta îl aud săptămînal, dacă nu zilnic, chiar de cinci ani. Și credeți-mă, e aproape supranatural să lucrăm. Eu m-am obișnuit. Dar sînt oameni foarte tineri, care vin cu multe aspirații și care pleacă terifiați și în timp foarte scurt. Sau nici nu mai vin tocmai din pricina acestui zvon. Ca să-și ferească entuziasmul de amenințări și de nocivitatea unor potențialități care i-ar distruge, se duc direct la concurență. Și atunci așa se întîmplă că Jurnalul Cultural nu e întotdeauna cum am vrea să fie și așa mai departe.

O.V.: Din actuala grilă de programe a TVR Cultural, unde simțiți cel mai puternic amprenta personală?

D.Z.-B.: Nici nu știu dacă într-o televiziune publică managerul trebuie să-și arate atît de mult tușa. Pentru că nu e o operă de artă. E un produs al industriei culturale, făcut pentru toată lumea și atunci personalitatea trebuie să se vadă în primul rînd în decizie, în pregnanța și rigoarea informației. Dar cred că totuși tușele personale se simt în oferta de documentare recente de toate felurile, de filme antologice, de filme vechi care au avut ecou în cinematografia mondială și, nu în ultimul rînd, în această stagiune proprie de teatru în direct, care s-a reluat prin TVR Cultural după 56 de ani. Ar mai fi mici enclave care s-ar subsuma acestei ambiții, dar poate nu e cazul să le numim pe toate. Da fapt, ele s-au văzut și în premiile pe care, apropo de documentar, le-am obținut. De trei ori Marele Premiu la APTR. Acum, în 2009, așteptăm ca nominalizarea de la Shanghai, dintrun festival internațional unde sînt 19 competitori. Nu se știe. Dar și o nominalizare înseamnă ceva. Înseamnă autentificare. Poate, încet-încet, începem să demonstrăm cam ce am vrea să fim. Sper.

O. V.: Ați făcut totuși compromisuri ca să lărgiți publicul?

D.Z.-B.: Compromisuri care nu s-ar putea numi neapărat compromisuri. S-ar putea numi gesturi riscante. Da pildă, am atacat fenomenul subculturilor, al manelelor, al grafitti-ului, al artei underground, știind că voi supăra toate nasurile fine și pe toți academicii și așa s-a și întîmplat. M-au somat foarte multe „instituții de patrimoniu”. Dar a fost un simptom, a trecut, mi l-am asumat și cred că astea au fost, din fericire, singurele așa-zise presiuni sau consecințe negative pe care mi le-am asumat. Tot un risc asumat este și acesta al Jurnalului. Singurul jurnal tematic din România, care se face foarte greu. Vă dau doar spre comparație o ofertă cantitativă: un jurnal pe aceeași poziție, de aceeași durată, la redacția de știri a postului generalist TVR 1 se face cu 90 de oameni. Eu am 20 de oameni tineri și fac aceeași durată, aceeași frecvență. Cred că e o diferență și un risc, de aceea sînt și multe imperfecțiuni, dar poate în timp oamenii se vor lămuri.

Cine crede că în jurnalismul cultural e comod, e un ignorant

O.V.: V-ați propus să vă înconjurați de oameni tineri, sau pur și simplu așa s-a întîmplat?

D.Z.-B.: Cred că procentele sînt egale acum. Eu cred în toate generațiile. S-a întîmplat să vină mai mulți oameni tineri din două motive: unu, pentru că eu sînt și la catedră și i-am putut recruta și, doi, am fost printre puținii care au întredeschis ușa celor care vroiau să bată. Nu a fost o ambiție. E mult mai ușor să aduc tineri, decît să-i împac cu cei care sînt deja acolo, la fața locului, din alte generații. Inevitabil, apar vanități, războaie.

O.V.: Apropo de războaie, ce bătălii ați dus în perioada de directorat?

D.Z.-B.: La un momentat dat am fost un caz de presă, sub conducerea  lui Tudor Giurgiu. Nu vreau să revin la această zonă lăsată în ceață, pentru că eu însămi nu am înțeles acel gest al lui, al unei demiteri anunțate la televizor, apoi recuzate. A fost un exces de regie care a tulburat pe toată lumea. A fost un fel de telenovelă, de fapt. Dar războiul, pentru mine și cei care lucrează la TVR, cred că este tocmai această disoluție, această amenințare de dizolvare a TVR Cultural.

O.V.: Cît din realitatea națională credeți că reușește să transmită Jurnalul Cultural?

D.Z.-B.: Cred că în procent de 66-70%. Începînd din 2007 ne-am tot amplificat rețeaua de corespondenți, ne-am amplificat relația cu regionalele. Din ianuarie 2009 avem zi de zi, noi de la Iași, de la Timișoara, intrare în jurnalul de ora 19. Nu toți, pentru că nu se poate, dar cel care are evenimentul percutant intră în direct. Ceilalți fac consemnări.

O.V.: În prezent, sînteți mulțumită de cum arată postul de televiziune?

D.Z.-B.: Nu, sînt ceva mai sus de punctul de pornire, în materie de opțiune, dar sînt departe de a fi mulțumită. Ar fi și grav ca numai după un timp atît de scurt să am o satisfacție deplină cu ceea se întîmplă pe post.

O.V.: Unde vreți să ajungă TVR Cultural?

D.Z.-B.: Aș vrea să înceapă să conteze. În cuvinte simple: știu că acest fapt de artă este bun pentru că am auzit de el la TVR Cultural. În momentul în care am să aud așa ceva am să mă declar mulțumită.

O.V.: Cum arată o zi la birou, la TVR Cultural?

D.Z.-B.: E un fel de patul lui Procust. Foarte multă lume mă întreabă, iar cei care m-au văzut la București, au fost, fără nici un fel de patetism, șocați sau surprinși de intensitatea întîmplărilor care ne inundă. Unele se contrazic, altele se suprapun. Cine crede că în jurnalismul cultural e comod, este un utopic, un ignorant. Este o rubinsonadă continuă ca în orice altă zonă a jurnalismului.

O.V.: Ați primit propuneri de colaborări pentru TVR pe care nu ați reușit să le onorați, din diverse motive?

D.Z.-B.: Da, strict din punctul de vedere finaciar, al dreptului de autor. Nu am reușit în stagiunea de teatru pe care am inițiat-o să aduc Teatrul Național București, pentru că onorariile reclamate, pe drept, de seniorii acestei instituții sînt încă foarte mari pentru bugetul nostru. Am primit și oferte personale, pe care nu le-am onorat, dintr-o fidelitate extremă, pe care nu o regret, pentru instituția în care stau de 15 ani.

O.V.: Dar propuneri mai trăsnite vi s-a întîmplat să primiți?

D.Z.-B.: Da, experimente artistice. Pe  unele chiar le-am onorat. Unele au venit și de la instituții cu blazon. Anul trecut chiar, Institutul Cultural Român a invitat niște actori, francezi sau belgieni, care au făcut un happening într-un autobuz, cu animale, plante, elemente de butaforie. Oamenii au fost derutați, nu știau dacă circulă într-un loc comun, sau dacă sînt într-un spectacol. Am mai pus de la UNATC și de la galele lor. În iarnă a fost un Eminescu foarte noncomformist, făcut de studenții de la Univesitatea de Teatru. Bineînțeles că s-a soldat cu înjurături, dar ovațiile tinerilor care au văzut experimentul au compensat reticențele.

A dori să am atîta audiență cît au Huidu și Găinușă ar fi absolut neprofesionist

O.V.: Una dintre acuzele eterne aduse televiziunii publice e aceea că mușcă din felia televiziunilor private…

D.Z.-B.: Nu, e un fals clișeu. Taxa asta, atît de blamată, e o taxă mai mult decît simbolică, de susținere minimă a unor licențe de producție. Să ne gîndim la acest canal de nișă tematică, TVR Cultural, care e un produs premium, ca să nu zic un produs de lux. Ca să pot oferi ceea ce spunea Cristian Teodorescu (n.r. în timpul unei mese rotunde desfășurate cu prilejul celei de-a șaptea ediții a Seminarului de Jurnalism de la Iași – o seară de operă bună, recentă, cu ecranizări din 2004 sau un concert de la Covent Garden sau un film premiat în 2006 – 2008 – am nevoie obligatoriu de bugete. Pretutindeni în Europa taxa este atît de rîvnită de comercial încît pornește de la 120 de euro și e actualizată de la an la an. În România, ea e patru lei și a rămas fixă de aproape 11 ani. În acest interval de timp, costurile de producție s-au mărit de 16 ori. Toate, și europene, și americane. Atunci care mai e favoarea? Bineînțeles că e ca bîrfa mondenă. Cei care nici nu cercetează, nici nu sînt în interiorul situației preiau niște fabule care sînt în foarte mică măsură reale și verificabile.

O. V.: Ce v-a motivat să rămîneți fidelă televiziunii publice?

D.Z.-B.: Cred că pentru ceea ce mă interesează să fac, televiziunea publică e încă o zonă, nu a canonului neapărat și a genurilor pure, ci a profesionalismului. Traversînd așa, ocazional, zone cu același profil din sfera privată, mi-am dat seama că se fac, tematic și valoric vorbind, mult mai multe concesii. Și atunci am preferat zona publică.

O.V.: Chiar în detrimentul audiențelor?

D.Z.-B.: Da. Sînt în acord cu toți omologii mei de la Arte, Mezzo, că prioritatea mea nu e audiența. Tocmai din două considerente: pentru că sînt nișă tematică, culturală, și pentru că sînt televiziune publică. Sigur că nu pot emite pentru trei privighetori care stau în pădure, dar a mă compara și a dori să am atîta audiență cît au Huidu și Găinușă e absolut neprofesionist. Aici e vorba despre altceva.

O.V.: Influența din partea cui ar trebui să funcționeze în televiziune, a publicului sau a postului?

D.Z.-B.: Eu cred că ar trebui să vină în primul rînd din partea postului și așa s-a și întîmplat. Mai ales în manieră inversă. În denaturarea gustului. Cei zece ani de intensă „Generația Pro” sau de alte „Te uiți și cîștigi” au dus la ceea ce vedem acum. Un consumism acerb, un consum al unor produse absolut detestabile. Nu pentru că ele sînt rele, ci pentru că nu produc evoluție mentală, pentru că nu produc discernămînt. Ele în sine sînt produse record, vedete de hîrtie cu audiențe de invidiat, dar pe termen lung această platformă de consum nu aduce nimic în gusturi și în viziunea celui care se uită la televizor.

O.V.: E televiziunea în măsură să repare…

D.Z.-B.: … ce a stricat. Da. Lucrurile astea se fac lent din păcate. Mai lent decît evoluția tehnologică și decît evoluția preferințelor. Dar, îmi place să cred că, la un moment dat, și TVR Cultural va fi lăsat să existe în condiții normale. Nici n-am spus în condiții optime. Va fi un culoar de autoritate, cu condiția să fie lăsat să respire. Abia a ieșit din zona de copilărie, de poziționare.

O.V.: Cum credeți că se poate repara?

D.Z.-B.: Cu o marketizare mult mai bună și abia în clipa în care nu mai stă cu sabia lui Damocles deasupra capului. Auzim din timp în timp că e un produs inutil, care nu le trebuie. Nu avem nevoie să enclavizăm cultura. Cînd toate aceste amenințări difuze sau pregnante se îndepărtează, ele intră într-un metabolism normal și începe să se comporte ca un organism normal.

Nu mă pot uita decît la TVR Cultural

O.V.: Se poate vorbi de concurență în televiziunea culturală?

D.Z.-B.: Nu, din păcate nu în România. Aș fi primul om fericit om dacă această concurență s-ar susține pentru că ar aduce mult mai multă rigoare pentru ziariștii de toate vîrstele, care fac așa zisul cultural la televiziunea publică. La un moment dat, această speranță s-a întrevăzut cu Senso, care încerca să aibă o grilă de programe asemănătoate cu a noastră. Din păcate, au văzut că nu pot suporta costurile, pentru a se susține pe un plafon cu filme de artă, cu documentare.

O.V.: Credeți că TVR Cultural se va putea scutura de imaginea preconcepută de post de televiziune prăfuit?

D.Z.-B.: S-a mai scuturat puțin, dar făcînd parte din trustul TVR, cred că această acțiune ar trebui să fie concertată. Nu numai să se scuture, dar să iasă din leneveală, să înceapă să se vîndă. Pe măsură ce vinde prinde arta aceasta a prezentării, atunci cred că și celelalte hibe se vor rezolva.

O.V.: Care ar fi soluțiile, la nivel de trust?

D.Z.-B.: Pe trust nu pot să judec, fiecare se ocupă de un culoar propriu. Soluțiile ar fi, prima dintre ele, profesionalizarea celor care fac acest tip de jurnalism. Totodată, dacă legea sponsorizării și altor tipuri de finanțare – a mecenatului în general – s-ar aplica, toată lumea artistică s-ar perfecționa. Există mecena, din partea unora care ar da bani, dar ei sînt în limite legale, care îi întorc din intenție. Și nu în ultimul rînd, în măsura în care vom face produse europene, ca să să le putem schimba între noi. În clipa cînd acest lucru se va întîmpla, am să pot oferi cu ochii închiși, la schimb, documentare, filme de scurt metraj, produse la TVR Cultural, în contul cărora că primim produse asemănătoare de la o televiziune omloagă. Am început deja, dar sînt palide, ocazionale, enclave într-o grădină în care nu se face primăvară cu o floare.

O.V.: Ce nu ați putea urmări la televizor și ce urmăriți?

D.Z.-B.: Nu mă pot uita decît la TVR Cultural. Mi-ar mai trebui încă 12 ore în plus ca să văd și altceva. Încerc cît pot să mă mai uit și la altceva, produse similare străine, pentru studenți, dar îmi este greu să fac o comparație între genuri. Și așa viața mea se împarte de mai bine de zece ani între citit, scris și manageriat.

O.V. Nu vă temeți că v-ați putea izola prea tare ca viziune?

D.Z.-B.: Nu pentru că eu continuu spre consultanță, atunci cînd facem selecții pentru filme. Am cataloage de filme, țin corespondență cu omologii. Riscul nu cred că există. Mai ales că, în ceea ce ne privește, modelele încă vin din Vest.

O.V.: V-ați propus de la bun început să ajungeți în jurnalismul cultural?

D.Z.-B.: Da. Mi s-a părut că e un tip de jurnalism care poate performa. De ce? Pentru că am avut norocul să respir cîțiva ani, trei ani și ceva, sub pulpana de maestru a lui Iosif Sava, căruia îi datorez foarte mult. Și atunci el a instalat în mine încrederea, dar și utopia că jurnalismul cultural nu e marginal.

O.V.: Se poate spune că jurnalismul cultural e o forma de jurnalism mai onest?

D.Z.-B.: Nu. Nu e onest din simplul motiv că lumea artistică e foarte controversată. E făcută din oameni sensibili, instabili, nu în sensul peiorativ, dar din oameni care sînt mai pasionali decît alții, și-n zona admirației, dar și în cea a contestării. Fiind făcut în mare parte din emotivitate, acest tip de jurnalism nici nu cred că poate fi calificat sută la sută cu criteriile de onestitate, obiectivitate. El are o doză de impresionabilitate și de subiectiv implicită. E greu de fixat în niște parametri.

O.V.: Care ar fi locul TVR Cultural în peisajul social românesc?

D.Z.-B.: Nu știu. Asta o vor spune alții în timp. Eu cred că deocamdată a reușit să devină o alternativă la consumerismul generalizat, la comercialismul generalizat. Aștept momentul cînd va deveni și o autoritate, fără nici un fel de emfază sau de înghețare care ar putea fi cuprinsă în ideea de autoritate. Să se țină cont de părerea jurnaliștilor care emit acolo o opinie și produc formate cu caracter cultural.

O.V.: Care ar fi, pînă la urmă, ofurile cele mai puternice în ceea ce privește TVR Cultural?

D.Z.-B.: Sînt mai multe, mici, mari. Nu pot să spun că mă lezează, că asta ar fi o dovadă de slăbiciune și cred că sînt un om puternic. Pur și simplu mă surprinde și cîteodată chiar mă doare obtuzitatea unor oameni cu putere de decizie de la care aveam mai multe pretenții, dar care preferă să sacrifice zona culturală, neînțelegînd că ea face parte din fiziologia și dinamica unei civilizații. Chiar nu trebuie niciodată, cînd avem ceva de tăiat, să tăiem cultura. Asta e o mare problemă: cum de ei nu pricep asta?

Manageriatul e “metafizica” stagiului de ziarsit activ

O.V.: Cum împăcați manageriatul cu poezia?

D.Z.-B.: Sînt două lucruri distincte și niciodată, nici în declarațiile publice, nici intim nu le-am pus împreună. Pentru că foarte mult din eșecul unui manageriat îl reprezintă fuziunea într-o singură persoană a diverselor sectoare pe care el le frecventează. Și atunci, învățînd lecția asta destul de dură, întotdeauna le consider două lucruri total distincte. În plus, nu am mai publicat poezie de mai bine de un deceniu. Probabil că se va întîmpla exact cum s-a întîmplat și cu proza. De altfel, aștept un volum care urmează să apară în toamna lui 2009, un roman care a mirat pe toată lumea. Între timp mă categorisiseră drept o „profesoroasă”, cu stil academic, cu manageriat… și probabil că așa se va întîmpla și cu poezia. În clipa în care voi considera că un alt volum e demn să apară, toată lumea va fi uitat deja.

O.V.: V-ați simțit nevoită să renunțați la poezie ca să vă puteți consolida poziția de manager?

D.Z.-B.: Da. Da, da, da. Și poziția de manager, dar în special poziția celui care își permite riscul – nu neapărat să dea sentințe, verdicte, despre jurnalismul cultural –, dar măcar să prescrie scheme posibile. Dacă nu rețete, măcar alternative. Și atunci această postură care reclamă foarte multă rigoare și discernămînt a eradicat, de la sine, pentru o vreme, celelalte preocupări. Nu înseamnă că n-am mai scris, dar au fost chestiuni secundare, lăsate în sertar. Am declarat joi (n.r. 14 mai), la lansarea cărții (n.r. din timpul Seminarului de Jurnalism), că de fapt acest triptic, de care am fost conștientă că va confisca mare parte din anii mei, a însemnat, de fapt, aproape 13 ani de studiu intens asupra fenomenului mediatic european și american. În privința televiziunii am să-mi permit o breșă de un an-doi în care voi scrie numai articole, tocmai ca să ajung din urmă cu celelalte preocupări. Dacă, cumva, concurența dintre ele mă va depăși, voi alege categoric numai una. Nu știu care va fi.

O.V.: Dar jurnalismul cum se împletește cu manageriatul?

D.Z.-B.: Am văzut foarte mulți, mult mai mulți manageri eminenți proveniți din foarte buni ziariști, ca să fiu optimistă. Pentru că invers, cazul unor manageri ratați pentru că nu erau și jurnaliști e mult mai mare și, atunci, cred că lucrurile se întrepătrund. Sînt chiar interdependente, mai ales că e vorba de același sector. E vorba de manageriat în jurnalismul de televiziune, după ce am parcurs un stagiu lung în interiorul redacției.

O.V.: Atunci manageriatul unui post devine tot o formă de jurnalism?

D.Z.-B.: Da. Este forma superioară, „metafizica” stagiului de ziarist activ. Cred că numai după minimum zece ani, un ziarist poate să încerce să detecteze, ca la parfumuri, esența bază. Mai devreme, nu. Nouă ne place, la tinerețe, să credem că ardem etapele. Cînd auzeam că un ziarist se formează așa, ca vinul vechi, n-aveam răbdare, n-aveam încredere. Am constatat că, încercînd să sărim, să pășim cîte trei trepte deodată, de fapt, prin graba asta facem greșeli, comitem imprudențe.

Delia TOMEI