Dennis Deletant: Să întorc spatele României ar însemna să-mi întorc spatele mie însumi

Cînd Charles King s-a retras de la conducerea catederei Rațiu, destinate studiilor românești la Universitatea americană Georgetown, locul acestuia a fost luat de Dennis Deletant. A fost profesor emerit la școala de Studii Slave și Est-Europene (School of Slavonic and East European Studies) de la Universitatea din Londra (London University College), unde, pînă în 2010, a predat limba și cultura română. Între 2003 și 2010 a fost, de asemenea, profesor la Universitatea din Amsterdam. În țara noastră a intrat pentru prima dată în 1965, la 18 ani, cînd a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia, derulate sub egida Universității din București. În 1969 se întoarce prin intermediul unei burse postuniversitare acordate de Consiliul Britanic (British Council) și continuă să viziteze România pînă în 1988. La începutul lui ’89 primește statutul de „persona non grata”, ca urmare a publicării în revista Times a unui articol critic despre situația românilor sub comunism. La Revoluție, a transmis din Bucuresti alături de echipa BBC. În 1990 a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al „Know-how Fund” al Guvernului Britanic, pentru expertiza sa în problemele est-europene. După cinci ani, este distins cu Ordinul Imperiului Britanic („Order of the British Empire”). Încerc să-mi dau seama cum s-a format omul acesta, care și-a petrecut ieșirea din adolescență în România comunistă, curtat de oamenii regimului, ca și de victimele acestuia. Cum și-a înțeles cariera de nișă, omul în care mulți au văzut un potențial salvator, ori un potențial instrument. Cu o modestie emanată prin întreg corpul, de la privire, la felul în care-și ține uneori palmele, împreunate între genunchi asemeni unui școlar, Dennis Deletant pare exponentul dascălului: a simțit că dacă prin mîini i-ar fi trecut anumite cărți, ar fi pătruns în lume cu mai puțină naivitate.

Spuneați că v-ați apropiat de română după ce învățaseți deja latina și franceza. Care-au fost primele cărți în latină pe care le-ați citit?

„De bello gallico” a lui Cezar și, evident, am mai citit din Titus Livius. Acum, îmi este greu să-mi amintesc, fiindcă au trecut 50 de ani de atunci.

Cum au reacționat părinții dumneavoastră cînd au auzit că intenționați să plecați la o școalăde vară din România?

În nici un fel. Au spus doar: „foarte bine!”, fiindcă plecarea mea era legată de studii.

Adică nu s-au îngrijorat, cum fac, de obicei, părinții?

Nu. Ei nu știau, în primul rînd, ce-i în Europa de Est, darămite în România. Țara aceasta nu era deloc cunoscută în Occident, acum 40 de ani.

Cu atît mai mult, ar fi avut motive să se îngrijoreze. În ’65 a fost prima dumneavoastră ieșire din țară?

Mai fusesem înainte și-n Italia, cu un grup școlar de la liceu și călătorisem, tot așa, și-n Franța. Dar mulți tineri din Occident făceau asta. Aveau voie să plece și să descopere lumea. Nu era nimic anormal. Nu-mi era frică, fiindcă aveam deja 18 ani cînd am ajuns in România. În plus, nu eram singur. La școala aceea de vară, erau parcă 10 oameni din Marea Britanie, iar grupul internațional de la Sinaia ajungea la peste 100 de persoane. Veniseră din Franța, din Uniunea Sovietică, de peste tot. Numai din China nu-mi amintesc să fi fost cineva. Dar erau oameni și din Coreea de Nord și din Vietnamul de Nord. Bine, am fost cam izolați, atunci. Ne țineau sus, la „Furnica”, cum se numea, în fosta cazarmă folosită de armata sovietică. Iar înainte de război, cazarma fusese folosită de garda regalăa lui Carol. Ca să coborîm de acolo, trebuia să avem aprobarea și însoțirea unui fel de ghid, care era omul autorităților românești. Erau mai mulți ghizi, în funcție de limba vorbită. Era unul pentru grupul de italieni, unul pentru grupul de francezi, unul pentru anglo-americani, fiindcă pe noi ne-au pus împreună – englezii și americanii. Am simțit un pic ideea de ghetou, dar nu ne-a deranjat, fiindcă eram foarte mulți. Era ideea aceasta, de-a ne cunoaște între noi. Vă dați seama, 100 de oameni au ce vorbi între ei, nu simt că se plictisesc. Acum, sigur, eu simțeam mai intensă această claustrare, fiindcă aș fi vrut să vorbesc cu niște români, avînd în vedere că eu știam limba. Ceilalți studenți n-o cunoșteau, deși poate că erau doi sau trei italieni care mai înțelegeau ceva. Acasă cred că am dat o singură dată telefon. Nu și-au făcut griji, știindu-mă în cadrul unei convenții culturale. Asta însemna că și în cazul în care, Doamne ferește, s-ar fi întîmplat ceva, era informată imediat ambasada noastră.

Deci cetățenia britanică era un scut perfect în România socialistă.

Oamenii nu se gîndesc așa – fiindcă la noi, statul nu intervine în viața oamenilor, nu aveam conștiința că ar trebui să avem nevoie de vreo protecție. Și nici nu eram aroganți. Adică nu ne așteptam ca statul britanic să se intereseze de noi. Însă știam că-i acolo, fiindcă la plecare ni s-a spus: „dacă aveți vreo problemă și partea română nu poate s-o rezolve, să apelați la ambasadă”. Dar partea română, într-adevăr, s-a purtat foarte bine cu noi, foarte civilizat.

Pe parcursul șederilor dumneavoastră în România, spuneți că asta v-a iritat. Cînd v-ați întors, la un moment dat, în calitate de cadru didactic și v-a fost oferit un meniu special, într-un restaurant în care românii nu ar fi putut comanda așa ceva, ați refuzat să consumați ceea ce „nu era pentru toată lumea”.

Atunci tot grupul cu care eram s-a supărat. A fost foarte penibil, în ’77, la Cluj, cînd au făcut atît de evident faptul că proprii cetățeni nu au drepturile unui străin. Ne-a frapat nivelul de trai din România. Dar noi, fiind invitați ai statului român, am fost tratați foarte bine. Aveam mîncare bunicică, aș spune. Sigur că ne dădeam seama cînd făceam niște călătorii de week-end și mergeam la Brașov sau pe Valea Prahovei, cum trăiesc oamenii, fiindcă puteam intra în alimentare și vedeam ce se găsește de cumpărat. Dar, noi, personal, n-am avut de suferit. Din contra, ni s-au creat niște condiții foarte bune. Atunci, la Sinaia, a fost ca o vacanță.

Mă gîndeam căvoi intra în diplomație

Ați ales să învățați o limbă necunoscută în circuitul internațional. Știați că veți deveni o „rara avis”?

La început eram doar curios. România era o țară exotică și comunistă. Voiam să văd care e viața de-aici.

Ați ajuns în România în perioada în care răsuna toată lumea de protestele studenților americani, din anii ’60. V-au interesat utopiile?

Nu. A fost o simplă curiozitate să aflu cum e viața într-un stat comunist, iar pentru mine, accesul era facilitat de faptul că româna e o limbă latină. La prima vizită în țară n-am apucat să văd prea multe despre aceasta viață. Dar puteai cere să participi la cursurile școlii de vară din doi în doi ani. Așa că în al treilea an de studii am cerut să mă întorc aici. Între timp, mai fusesem și-n alte țări, dar în România nu puteai veni ca turist. Era obligatoriu să intri prin intermediul unei convenții academice. Iar eu îmi doream mult să învăț bine această limbă.

Pe care n-o puteați învăța decît în România?

Păi unde s-o învăț în altă parte? În afară nu prea erau școli sau facultăți care să ofere cursuri de română. Numai în Statele Unite mi se pare că existau două universități care propuneau și astfel de studii.

Fiind încă mic, degeaba scriam Consiliului Britanic

Deci era clar a după ce veți fi învățat limba română veți ajunge să fiți o raritate de om.

Sigur! Doar că nu mă gîndeam la o carieră didactică, pe atunci. În mintea mea exista ideea că poate voi intra în diplomație după ce voi absolvi.

Odată cu repetarea vizitelor în această țară, ați devenit din ce în ce mai cunoscut. Ați simțit că lumea vă privește ca pe-un soi de „salvator”?

Da, da… Deseori mi se cerea o favoare de un fel sau altul. Mai ales, mi se cerea să intru în contact cu cîte cineva din Occident sau să înlesnesc invitațiile din partea Consiliului Britanic; să înlesnesc o vizită în Anglia sau în Franța. În cele mai multe cazuri, eu fiind încă mic, nu prea aveam autoritatea de-a face multe lucruri. Degeaba scriam eu către Consiliul Britanic că am întîlnit un scriitor. Aveam 23 de ani cînd am fost numit la facultate. N-aveam, vă spun, autoritatea necesară, să fac prea multe, deși scriam consiliului. N-am reușit să aduc pe nimeni în zilele alea în Anglia.

Vă simțeați puternic, văzînd că oamenii vă tot curtează?

În cursul anilor, firește că am am format, prin dialogurile pe care le-am avut, mai multe prietenii. Atunci cînd veneam în mijlocul anilor ’70 deja o cunoșteam, de exemplu, pe doamna Ana Blandiana. Pe Mircea Dinescu l-am cunoscut în ’83. Pe Augustin Buzura l-am cunoscut la începutul anilor ’80. Veneam, stăteam de vorbă, mai ajutam să se organizeze diferite evenimente culturale. Atunci, la sfîrșitul anilor ’70, chiar am putut lansa invitații să vină oameni cu bursă de la Consiliul Britanic. Mă ocupam de ei, cînd veneau în Londra. Nu tot timpul, fiindcă aveau și ei pretenii lor, așa că-i lăsam liberi. Programul lor era stabilit de Consiliul Britanic. Eu eram așa, un fel de punct de sprijin. Dacă, de exemplu, n-aveau program într-o seară, mă întîlneam cu ei, îi duceam la teatru… Pentru că, de obicei, acești vizitatori români nu știau foarte bine cum e lumea occidentală, eu încercam să mai înlesnesc niște contacte. Deseori, în week-end, îi luam cu mașina pe cei care plecau de la Consiliul Britanic și le arătam anumite obiective turistice, ori îi duceam pe la vreo cîrciumă londoneză, cu un caracter mai deosebit.

Vă simțeați flatat de faptul ca erați atît de căutat?

Sigur! Mă simțeam flatat, dar mă căuta cam prea multă lume. Asta era problema. Eram singurul cadru didactic după ’78, cînd profesorul meu a ieșit la pensie, care se mai ocupa de predarea culturii române în Anglia. Era normal ca lumea să știe de noi. De asta, cînd veneam în România sub egida Consiliului Britanic, în primul rînd urmam un program făcut de atașatul meu cultural, dar aveam și-un program făcut de mine însumi, că dădeam telefoane și mă vedeam cu prietenii și cu rudele mele. Îmi doream foarte mult să vorbesc cu socrii mei, mai ales fiindcă ei îmi povesteau despre regimul de detenție politică, despre care nu cunoșteam mai nimic. În nici o carte de istorie în limba engleză, în epoca aceea, nu se vorbea despre deținuți politici. M-au șocat informațiile pe care le-am aflat. Fiindcă la noi pătrunsese un fel de propagandă, cum că toți deținuții politici erau legionari, de exemplu. Și atunci, erai oarecum programat să crezi că dacă cineva a făcut închisoare politică, trebuie să fi fost legionar. Abia după ce am cunoscut pe unii membri ai familiei soției, care fuseseră de dreapta înainte de război, mi-am dat seama de amploarea fenomenului legionar. Asta nu înseamnă că am avut simpatii față de mișcarea legionară, dar mi-a lărgit cîmpul de cunoaștere istorică.

Am acceptat că mulți dintre prietenii mei au această slăbiciune, de-a fi persoane mai puțin de încredere

Citind relatările dumneavoastră, se vede că polițiștilor le era jenă, ofițerilor care vă aveau sub supraveghere le era jenă, celor care ar fi trebuit să vă percheziționeze le era jenă, spunîndu-vă să declarați singur ce-aveți prin bagaje. Sfiala lor nu vă dădea un sentiment de putere?

Da, da, a fost un fel de bun simț. Acum, sigur, nu aveau această atitudine față de toată lumea. Mi-am dat seama repede că românii se purtau altfel cu mine, ca britanic, decît o făceau cu concetățenii lor. Într-un fel, măs imțeam cam prost. Nimeni n-a țipat la mine, dar deseori am fost alături de un prieten la care s-a țipat, cînd cel care-a ridicat vocea nu și-a dat seama că nu sînt român.

Cum ați învățat discreția?

Chiar de la familie și de la prietenii mei, observînd cum se poartă ei în public sau cu alții. Sigur, relațiile, în unele cazuri, mi s-au parut dificile. Pentru căexistă o mentalitate conflictuală a românilor, ceea ce era o noutate pentru mine și pentru mulți occidentali. În plus, deși nu vreau săexagerez aici, dar m-a șocat, cum să spun, abundența și intensitatea bîrfelor. M-a șocat că mulți nu erau persoane de încredere, cum s-ar zice. Adică mulți nu erau deloc consecvenți în prietenii, în ceea ce afirmau…

Cum vă măsurați încrederea pe care v-o puneați în oameni despre care știați că pot avea mai multe fețe?

…M-am obișnuit cu asta. Am acceptat că nu toți, dar mulți dintre prietenii mei au această slăbiciune de-a fi persoane mai puțin de încredere. Adică, nu erau persoane de încredere în general, nu doar cu mine, așa că nu iau personal faptul că am fost și eu turnat la Securitate, dupa cum arată dosarul meu. M-am simțit dezamăgit, da! Asta a impus o discreție în comportamentul meu, desigur, dar nu m-a împiedicat să-i ajut pe unii dintre ei. Cam știam mereu cine sînt informatorii responsabili cu activitățile mele.

Dacă m-aș fi erijat într-un fel de arbitru, aș fi rămas fără prieteni

Cum v-ați dat seama?

În primul rînd, cînd eram doctorand, în ’69, doi dintre ei aveau voie să vină cu mine la ambasada americană, cînd sîmbătă seara eram invitat la un film. Detașatul american știa că sînt singurul din Marea Britanie, dar mai erau trei doctoranzi din Statele Unite, așa că noi patru formam un grup. Am fost obligați să stăm în același cămin mic, de pe strada Bîrzoianu. Iar acești americani mă luau cu ei la ambasadă, unde se dădeau cele mai noi filme din Occident. Doi prieteni români au aflat și-au vrut să vină cu mine. Numai că partea română nu permitea cetățenilor ei să vină la aceste vizionări. Americanii îi lăsau, dar nu veneau decît oameni „aleși”. Atunci mi-am dat seama că unii dintre ei aveau anumite sarcini. Dar am rămas mult timp în legătură cu aceste persoane. Sigur că nu-mi plăcea faptul că nu sînt sinceri cu mine, dar m-am obișnuit cu ideea asta.

I-ați confruntat vreodată?

Nu, nu! Pentru că n-aveam dovezi!

Într-o discuție amicală, ca să le dați ocazia să limpezească apele.

Nu, n-am ridicat problema! Mă gîndeam că poate sînt șantajați sau că ei ori părinții lor au un trecut dubios și asta-i face vulnerabili. De exemplu, una dintre acele persoane era sas. Mă gîndeam că poate tatăl lui a avut un trecut dubios din punctul de vedere au regimului. Dar asta nu mi-a creat probleme personale niciodată. Apoi, nu uitați că eu nu sînt român, așa că n-am suferit niciodată așa cum au suferit unii oameni de-aici. De asta nu pot să fiu așa, tranșant, să judec aspru pe acești oameni care, dintr-un motiv sau altul, au ales să colaboreze cu regimul. Deseori mă gîndeam ce aș fi făcut eu în situația persoanei respective. Dacă voiam să plec din țară, așa cum voia prietenul meu sas – care a și primit, pînă la urmă, viza să plece în Germania Federală, datorită serviciilor aduse, bănuiesc –, cum aș fi reacționat? Cum aș fi făcut eu, în locul lor? Nu mă erijam niciodată într-un fel de arbitru.

De ce nu?

Dacă faci asta, rămîi aproape fără prieteni. Adică toți, într-un fel, făceau concesii. Poate nu toți. Am exagerat. Dar mulți trebuiau să facă concesii regimului, într-un fel sau altul. Eu n-aveam pretenția să spun: „nu mai sînt prietenul tău pentru că faci așa sau pe dincolo”. Scopul meu era să rămîn cu prietenii mei și, în același timp, să dezvolt studiile despre România în Occident, dacă puteam.

Nu puteam fi înșelat fiindcă amicii mei bîrfeau foarte mult

Asta vă doreați de la viața dumneavoastră?

…Da. Dar și colegii mei de la Londra, de la celelalte catedre dedicate studiilor asupra unor țări puțin cunoscute, aveau aceeași idee. Că trebuie să facem ca aceste culturi să fie mai bine cunoscute, istoria și trecutul lor să fie înțelese cu toate paradoxurile, în Occident. Pentru că Statele Unite, Franța ori Anglia au o istorie liniară. Evoluția lor nu e determinată de poziția lor geopolitică. Generalizez, desigur, dar aceste state și-au păstrat o autonomie teritorială de-a lungul secolelor. În cazul Poloniei, al României, al Ungariei – pînă la un anumit punct–, nu s-a păstrat această autonomie. Cred că e important să se cunoască ce-a însemnat asta pentru cetățeanul de rînd. Dacă te-ai născut în Bucovina de Nord în 1917, erai cetățean autro-ungar, sau austriac, depinde de zonă. După 1918 erai cetățean român. După ’40, cetățean sovietic. După ’41, iarăsi român. După ’44, iarăși sovietic. În primul rînd trebuie să te lupți cu o altă limbă, dacă nu ești trilingv. Apoi, trebuie șa te obișnuiești cu alte legi, cu alte opțiuni în viața ta. Ce faci dacă vrei să studiezi Dreptul? Astfel de probleme, americanii nu-și imaginează, fiindcă n-au fost puși să se gîndească în felul acesta. Și atunci cred că simțeam cumva… Eram ambasadorul culturii române și-al istoriei țării acesteia, în Occident. Cu toții ne asumam acest rol. Nu doar pe terenul învățămîntului, dar și pe cel diplomatic. Nu numai eu, dar colegul meu de la Maghiară sau cel de la Sîrbă făceau la fel. Organizam sau ajutam Consiliul Britanic să pună la punct expoziții de artă, puneri în scenă ale unei piese de teatru, sau expoziții de carte.

La una dintre dintre expozițiile de carte britanică din România, ați rearanjat cărțile românești așezate pe standuri, astfel încît cele ale Elenei Ceaușescu să fie plasate mai discret, iar cele ale lui Lucian Blaga, mai central. A rămas acea replică a responsabilului român: „Măcar dacă alegeați un scriitor mai cunoscut. Cine mai e și Blaga, ăsta?”

Da, dar toți colegii mei făceau așa. În felul acesta ne spoream și cunoștințele, dar și numărul prietenilor din cultura pe care o cercetam.

Pe parcursul șederilor dumneavoastră aici, printre oameni pe care spuneți că-i știați a fi relativ duplicitari, vă era teamă c-ați putea fi convins de neadevăruri?

Nu, nu-mi făceam probleme. Pentru că aveam atîția prieteni în România și foarte mulți dintre ei bîrfeau, n-am fost indus în eroare niciodată. Deseori, prietenii mei, poate din motive personale sau pentru că erau pur și simplu pizmași, dacă auzeau că vine la mine scriitorul cutare, îmi ziceau: „trebuie să fii atent. Vezi că a făcut așa și pe dincolo!” Și asta auzeam despre fiecare dintre ei și îmi rotunjeam ideile despre dînșii.

Cel mai greu pentru unul din afară e să rămînă neimplicat politic

Ați susținut, evident, demersul coordonat de Vladimir Tismăneanu…

Acest raport care a apărut sub îndrumarea lui Vladimir este, după părerea mea, excelent, prin contribuțiile unor cercetători proeminenți, după mine, oameni care cunosc materia și au folosit surse primare, dar și secundare.

Cum ați reacționat cînd cinci asociații ale fostilor deținuți politici au declarat că raportul de condamnare a comunismului conține informații false?

Pentru cineva care vrea să-și facă o părere despre ce a însemnat comunismul în România, eu zic că acest raport e cea mai bună sursă. Cred că acest conflict între autorii raportului și asociațiile foștilor deținuți politici, în rîndul cărora am prieteni, ține de aceeași mentalitate conflictuală. Nu sînt de acord cu punctul de vedere al asociațiilor. Nu poți, într-o singură carte, să acoperi toate aspectele trecutului comunist. Eu cred, în continuare, că raportul este, la momentul actual, cea mai bună sinteză.

Ați intrat în conflict cu prietenii dumneavoastră din asociații, pentru că nu le-ați sprijinit cauza?

Nu mi-au cerut să iau o poziție. Numai uneori îmi cer să fiu mediator, dar deseori își spun punctul lor de vedere. Eu încerc să păstrez o viziune echilibrată. Asta e cel mai greu pentru unul din afară: să rămînă neimplicat politic. Deseori, în conflictele care se produc, este un covîrșitor element politic. De aceea, și pentru mine, și pentru colegii mei americani sau francezi, este foarte greu să nu fim asociați cu anumită linie politică. Nu sînt angajat politic în România. Am prieteni și din rîndul PSD-ului și din rîndul partidului liberal. Nu las aceste opțiuni ale prietenilor mei să-mi influențeze relația cu dînșii. Într-un fel, am avantajul că, în felul acesta, pot corobora mai multe perspective politice și-mi pot face o imagine de ansamblu asupra realității.

Deci nu sînteți prins între ciocan și nicovală?

Ba da! Deseori! Dar încerc să mă mențin pe o linie de plutire, iar prietenii mei înțeleg asta. Chiar acum vreo doi ani, un prieten mi-a zis ca ceea ce e enervant la mine e că sînt așa de corect.

Țara aceasta, pentru un occidental, e ca un virus benign, de care nu te poți vindeca

Fiindcă spuneați că v-ați asumat această „misiune”, de-a fi ambasadorul culturii românești în Occident, ca profesor, ați format discipoli?

Sînt cîțiva dintre studenții mei care au ajuns, la rîndul lor, profesori. Dar nu sînt mulți. Majoritatea au intrat fie în afaceri, fie în diplomație. Dintre studenții mei, puțini au intrat în învățămînt, de fapt. Sigur, eu sînt acolo ca să încerc să-i fac să înțeleagă că nu trăim nici unul din noi, rupți de trecut. Le spun deseori că dacă nu cunoști trecutul, e ca și cum ai fi un copil naiv toată viața.

În ce situații nedorite v-a adus naivitatea?

Mi-a adus șocul din ’82, cînd am vizitat Republica Moldovenească. Deși mă așteptam la un anumit mod de viață, nu mi-am dat seama cît de mult regimul sovietic supraveghea populația din Chișinău. Am fost, atunci, într-un anumit sens, naiv. Nu exista o literatură în limba engleză sau franceză care să mă ajute să înțeleg ce însemna să trăiești acolo. A fost un șoc pentru mine să văd cît de drastice erau controalele asupra populației. Nu aveai voie, de exemplu, să părăsești Chișinăul fără aprobarea miliției.

Ce-ați fi făcut altfel, dacă n-ați fi suferit de orbul naivității?

Aș fi venit cu mult mai multă literatură științifică în engleză. Aș fi adus cărți de istorie. Eu am venit numai cu cîteva reviste. În primul rînd, bănuiam că autoritățile sovietice vor fi atente la ceea ce aduc. Au controlat bagajul, dar n-au confiscat nimic. Dacă aș fi știut situația de acolo, aș fi adus mult mai multe cărți. Asta făceam cînd vizitam des România. Pentru că prietenii îmi cereau mereu cărți. Uneori ajutam Consiliul Britanic, fiindcă aveau un program de într-ajutorare academică și le era mai greu să apeleze la vizitatorii lor oficiali. De aceea eu le ceream, de exemplu, anumite cinci volume, ei le cumpărau, iar eu le aduceam aici. Dar și pe cont propriu mai cumpăram cărți ca să le aduc.

Deci v-ați implicat personal.

Mulți dintre profesorii din Marea Britanie, dar și din Statele Unite, făceau la fel. Cu toții voiam să ne ajutăm prietenii, aducîndu-le literatură de specialitate. Mereu, cînd veneam în România, aduceam cărți.

Spuneați că istoria României e formată din multiple straturi istorice de tristețe. Credeți că această tristețe înrăiește oamenii?

Da… Am putut observa asta fiindcă, fiind cetățean britanic, mulți români au simțit că pot avea încredere în mine, să-și descarce sufletul în fața mea. Asta s-a întîmplat frecvent în anii ’80. Acum, așa cum spune un prieten al meu, american, care a fost detașat cultural aici, România e ca o boală pentru un occidental, ca un virus benign, de care te molipșești și de care nu poți scăpa.

Fenomenul delațiunii nu ține de comunism

Soția dumneavoastră v-a fost ghid în înțelegerea culturii românești?

Nu, nu! Adică, familia ei m-a ajutat să înțeleg România, dar ea s-a adaptat foarte bine în Anglia și-n Statele Unite. Nu e așa interesată, ca mine, de ce se întîmplă aici. Într-un fel, e bine că ea nu e așa pasionată, fiindcă mă aduce cu picioarele pămînt. Eu sînt, la fel ca toți profesorii, mai aerian uneori.

Ce înseamnă că sînteți aerian? 

De exemplu, eu nu eram prea conștient de tratamentul orfanilor sub regimul lui Ceaușescu. Aceasta a fost o fixație a presei occidentale. Foarte multe femei își trimiteau copiii la cămine și li se spunea că sînt duși în centre de plasament, cînd, de fapt, ajungeau în centre pentru copii irecuperabili, de unde nu aveau voie să iasă în timpul zilei. Familiile lor trimiteau bani pentru ei, iar acești bani au fost furați, așa cum reiese din documentele Ministerului Sănătătii. Atunci am simțit că trebuie să mă așez bine cu picioarele pe pămînt fiindcă era șocant pentru orice ființă umană să-și închipuie că cineva poate trata un copil în felul acesta. Și nu cred că asta ține de comunism. Nu pot să-mi explic un asemenea comportament, dar sînt sigur că nu ține de comunism. Așa cum nici fenomenul delațiunii de aici, din România, nu ține de comunism. Rapoartele Siguranței din perioada interbelică arată cît de mulți informatori existau.

Erau alții care se pronunțau împotriva regimului!

Notați într-un articol că v-ați molipsit de la prietenii dumneavoastră de auto-cenzură. De ce-ați așteptat atît ca să vorbiți pe șleau despre ce se întîmpla în România comunistă?

În primul rînd, meseria mea de profesor mă face să mă concentrez asupra acestei dorințe de-a ancheta trecutul. Am publicat destul de mult, dar nu despre mine. Adică nu m-am apucat încă să-mi scriu memoriile. Încă sînt în cîmpul muncii, cum s-ar spune. După ce am ieșit la pensie, am fost învitat în Statele Unite să țin niște cursuri. Dar asta n-a fost în programul meu. Eu îmi doresc să-mi scriu memoriile sau să revizuiesc anumite studii pe care le-am făcut. Dar sînt chemat să mă implic în proiecte, iar asta îmi face plăcere – să nu mă gîndesc tot timpul la ceea ce am făcut, ci la ceea ce voi face. E foarte important pentru profesorii în vîrstă să rămînă în contact cu studenții, fiindcă altfel se perimează și-și dezvoltă prejudecăți.

Articolul acela publicat în Times, în ’88, l-ați scris după mai bine de 20 de ani de cînd ați intrat prima dată în România. Vă era frică să vă exprimați mai devreme?

Atunci am simțit că lucrurile acelea trebuie să fie scrise. Una e să vorbești la radio, alta e să rămînă pe hîrtie. O emisiune dispare, dar un articol rămîne, mai ales unul într-un ziar care circulă în toată lumea anglofonă. Dacă nu l-aș fi scris, mi-aș fi spus: „păi degeaba ai fost de atîtea ori acolo! Ce faci? Bine, ca să vezi cu ochii tăi. Dar trebuie s-o și comunici”.  În timpul vizitei acelea, la Cluj, în ’88, cînd am fost și Sighet, am luat o masă organizată de ambasadorul nostru, împreună cu mai mulți scriitori. Era acolo și Alexandru Paleologu. Ei m-au rugat să comunic Occidentului ce-am văzut.

Pînă atunci nu v-ați pus problema să faceți asta?

Ba da, desigur, dar n-am făcut-o. Mi-am zis că totuși e important să pot continua să mă informez la fața locului, ca să pot participa la emisiunile acelea BBC, unde eram invitat. Fiindcă presa occidentală era, totuși, puternic imprimată de propaganda comunistă.

Adică vă era frică să nu vi se oprească accesul în țară?

Nu era numai asta. Mă gîndeam și la socrii mei, care se aflau încă la Bucureșți. Socrul meu n-avea deloc rețineri cînd vorbea cu mine, la telefon, cu toate că știa căe ascultat. O caracteriza pe Elena Ceaușescu ca fiind rea, proastă și ambițioasă. Soacra mea era mai fricoasă, fiindcă voia șă-și vadă nepoții. Ei nu mi-au cerut niciodată să-i menajez, dar nu puteam să nu mă gîndesc la ei și asta, sigur, mă împiedica, într-un fel. Acum, bine, erau alții care se pronunțau împotriva regimului. Bravo lor! Pentru mine era important să pot continua să vorbesc în mod direct cu prietenii mei, să știu direct de la surse ce se întîmplă. Ceaușescu spunea: „cei care vorbesc de rău, nu cunosc adevărurile românești”. Despre mine nu putea să se spună asta. De aceea și articolul din Times a avut un oarecare răsunet, fiindcă eram un profesor, totuși, care promova cultura românească, iar asta nu putea fi scos din calcul. De aceea unii au tras concluzia, în ’88, că ar fi bine să nu mai calc în România și m-am ales cu statutul de persona non grata.

În mod oficial, această decizie s-a luat abia la începutul lui ’89. De ce a trecut atîta timp pînă ce s-a decis asta?

Cred că au fost unii care au zis: „poate că nu-i rău ca această critică s-o facă o persoană avizată”. Vedeți, chiar în dosarul meu, un ofiter scrie: „am primit aviz din partea unei alte direcții sugestia de-a refuza viza cetățeanului…” Deci a primit un aviz, n-a fost o decizie luată la nivelul direcției care se ocupa de mine. Și ofițerul însărcinat să-mi dea înapoi pașaportul, după ce l-am vizitat pe Coposu, s-a scuzat. Mi-a spus: „Scuzați-mă, știu că sînteți un prieten al României. Eu am primit ordin să vă percheziționez”. Unii erau mereu jenați. Atunci, chiar un ofițer de la Securitate m-a prevenit că voi fi percheziționat. Deci unii oameni mă apreciau. Nu voiau să mă dea la o parte.

Măgreanu a spus un lucru subtil: „Pentru că sînteți britanic, am încredere în dumneavoastră”

Spuneți că la o parte din conținutul arhivelor Securității ați ajuns după ce, ca membru al unei comisii de transfer know-how a Ministerului Britanic de Externe, i-ați înmînat lui Virgil Măgureanu niște materiale din partea Ministerului de Interne. V-a uimit prietenia acestuia cînd v-a propus să vă ajute în demersul de-a vă consulta dosarul?

Cînd ne-am despărțit, după ce i-am dat acele materiale de legislație, el mi-a zis: „vă mulțumesc foarte mult încă o dată. Vă pot ajuta cu ceva?” Eu i-am propus șase teme pe care aș fi vrut să le consult, iar el mi-a cerut să-l sun după două luni. După două luni l-am sunat și așa s-a întîmplat.

V-ați simțit răsfățat de oamenii influenți din România?

Da, da! Exemplul cu domnul Măgureanu este grăitor în acest sens. De asta am și vrut să vorbesc despre contextul în care am avut acces la arhivele Securității. Ar fi putut naște foarte multe suspiciuni.

A ridicat suspiciuni. Atunci au apărut zvonurile c-ați fi spion.

Da, da, de altfel, la a doua întrevedere cu domnul Măgureanu, acesta a și spus un lucru foarte subtil pentru mine. Eu i-am zis: „Dar, domnul Măgureanu, eu, după cum știți, sînt străin, nu român. De ce îmi dați mie permisiunea să văd aceste documente?” Iar el, subtil, mi-a răspuns: „tocmai pentru că sînteți britanic. Am încredere în dumneavoastră”.

Faci o mare greșeală dacă bagi pe toți în aceeași oală

Ați fost pus la zid că îi susțineți pe Marius Oprea ori pe Vladimir Tismăneanu…

Desigur, dar asta vine la pachet cu România. E un bagaj aferent.

Și n-ați vrut să vă spălați pe mîini de România și de bagajul său?

Sigur că mă enervez. Dar mă enervez tocmai pentru că nu sînt atît de implicat public cum este Vladimir, pe care-l cunosc binișor. Dar eu sînt retras, de felul meu, nu caut publicitatea și nu-mi place să ies în prim-plan. Totuși, nu mă pot supăra prea tare, fiindcă dacă aș întoarce spatele României, ar însemna să-mi întorc spatele mie însumi, întregii mele cariere.

Ca tînăr care și-a petrecut trecerea spre maturitate vizitînd România comunistă, v-ați descoperit aici pe dumneavoastră înșivă. Ce-ați învățat aici despre propria persoană?

Că faci o mare greșeală dacă-i bagi pe toți în aceeași oală. Fiecare reacționează altfel, se poartă altfel și trebuie să înțelegi particularul. Generalizarea e o mare greșeală. Bine, asta ține poate și de structura mea. Și în Anglia sînt un om puțin mai retras. Nu mă implic imediat. Îmi place să judec înainte să mă împlic în ceva. Sînt mai reținut. Această reținere se remarcă mai mult într-o țară latină, cum e România. Știți, aici oamenii sînt foarte pătimași, aș spune. Asta am învățat în România și mi-a rămas ca o trăsătură de caracter: să nu judec oamenii pripit.

De exemplu, o persoană pe care ați suspectat-o, v-a surprins ulterior în mod pozitiv?

De multe ori! Și atunci îmi fac auto-critica, ceea ce-i foarte bine! Deseori mi s-a întîmplat. Fiindcă am și eu prejudecățile mele și atunci e bine să văd că m-am înșelat, ca să-mi domolesc aceste preconcepții. De exemplu, fiindcă am o fire retrasă, devin suspicios cînd văd că o persoană e prea insistentă și vrea să-i lansez o invitație sau să intervin pe lîngă cineva.

Ați simțit că oamenii vor să vă folosească.

Da, da. Dar după ce stau a doua oară de vorbă cu oamenii aceștia, care-mi par că vor să se folosească de mine, îmi schimb părerea. Stau și-a doua oară de vorbă tocmai fiindcă încerc să văd dacă pot face, totuși, ceva pentru ei. Încerc să fiu consistent cu mine însumi, să rămîn fidel principiului că nu trebuie să judeci la prima vedere. Mă gîndesc că poate aceasta persoană se poartă așa tocmai pentru că n-are experiența legăturilor cu străinătatea. Nu știe care e uzanța occidentală într-o anumită împrejurare. Mai ales cei care veneau de la țară, în anii ’80, să-mi ceară să înlesnesc o invitație a cuiva din rîndul muncitorilor, n-aveau de unde ști unele lucruri. Sigur, eu stăteam să mă gîndesc ce caută această persoană, dacă e pusă special să mă incite, să mă provoace într-un fel. Dar deseori, vă spun, am simțit că am judecat greșit, pripindu-mă cu bănuielile.

***

Formarea legendelor și portretul robot al spionului

Cînd citești despre viața lui Dennis Deletant, îți apar sub ochi, ca două flancuri distincte, o presă care-și arogă demnitatea unui act jurnalistic dozat și echilibrat în practică și scriitură, alături de-o presă care-și arogă, la rîndul său, demnitatea unui scop jurnalistic, care-i scuză mijloacele și scriitura. Cei din prima tabără par vînduți, moi, ori naivi celor din tabăra din urmă. Aceștia, la rîndul lor, par a fi paranoici și scandaloși, celor dintîi. În cronicile primilor, Dennis Deletant poartă imaginea unui reputat istoric și politolog britanic, specializat în evoluția neamului nostru.

Portretul

Citind cronicile celor din urmă, însă, îl vezi pe Dennis Deletant purtînd straiele unei legende. De spion. Citind și alte cronici de așa-zisă dare în vileag a spionajului, poți observa modelul pe care aceștia încearcă să-l valideze. Un agent infiltrat s-ar mula pe următorul prototip: omul își petrece tinerețea în România comunistă sub apanajul derulării unor studii de istorie ori literatură ca să-și legitimizeze întîlnirile cu oamenii elitelor, acceptați și, deopotrivă, neacceptați de regim. Se află mereu în anturajul celor puternici. Este cuminte și nu face vîlvă în afară. Conform stereotipului, după Revoluție, este sprijinit să activeze în diferite fundații finanțate din străinătate și comunică fluid cu diferiți ofițeri de informație. Pe acest pat al lui Procust a fost așezat istoricul american Larry Watts, precum și un alt istoric american, Kurt Treptov.

Scheletul legendei

Profesorul Dennis Deletant, căsătorit în ’72 cu Andreea Caracostea, al cărei bunic făcuse închisoare politică, a căpătat legenda unui agent, tot în baza acestui stereotip. Pînă în 1987 se apropiase de diferite grupuri de scriitori, printre care și Mircea Dinescu, vizitîndu-l în ’86 și pe Corneliu Coposu, care se afla la acea vreme în arest la domiciliu. N-a pierdut viza de intrare în România nici după ce vorbise mai tranșant la BBC despre viața precară a românilor. În ’88 s-a întîlnit cu Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Andrei Pippidi și Ștefan Augustin Doinaș, în ultima vizită de dinaintea Revoluției. Cînd s-a întors în spațiul britanic a aflat pe cale informală, atenționat de un prieten, că fusese declarat „persona non grata”. În decembrie ’89, împreună cu echipa BBC, s-a aflat iarăși la București, ca să transmită Occidentului cum cade o dictatură.

În ’93, Virgil Măgureanu i-a propus să-și consulte dosarul, din care-a aflat că era în atenția a trei servicii de urmărire, fiind considerat spion britanic de autoritățile comuniste. Mai tîrziu a făcut parte din consiliul de conducere al Institutului Român de Istorie Recentă, înființat în 2000 ca „Fundația pentru Studiul Istoriei Recente a României”, finanțată printr-un program al Ministerului de Externe al Olandei, cu sprijinul fostului ambasador al Olandei în România, Coen Stork. În calitate de președinte al Institutului, Dennis Deletant l-a susținut pe Marius Oprea să preia funcția de director, atunci cînd Andrei Pippidi a fost suspectat, în urma unor cercetări ale CNSAS, că ar fi colaborat cu Securitatea. În 2010, Dennis Deletant și-a dat demsia din Consiliul științific al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, considerînd inadecvată politizarea instituției. Profesorul britanic a apărut deseori în presă alături de Marius Oprea sau Vladimir Tismăneanu, intrînd în malaxorul speculațiilor, alături de aceștia.