Nu îmi imaginez un pediatru decît mergînd de mînă cu un copil

În fiecare zi găsești zeci de părinți și copii așteptînd în fața cabinetului profesorului Marin Burlea, care la 69 de ani este unul dintre cei mai buni pediatri din Moldova. Însă o bună parte din viață s-a simțit „venetic”. Cînd și-a dat seama că Iașul urma să-i fie locul cel mai drag, Marin Burlea privea orașul de sus, din Bucium, împînzit de toate luminile aprinse noaptea. În ochii săi se întindea același oraș care îl fascina încă din timpul liceului, lăsînd în urmă satul natal din Ilfov ca să se mute la 500 de kilometri depărtare. De atunci și pînă acum este în fiecare zi alături de copii. De cei care ajung la spital și care au nevoie de un binefăcător și de cei care petrec luni de zile în spital pînă ajung să îl strige pe holuri „tati”. Pentru fiecare dintre ei găsește mereu un zîmbet sau o mîngîiere. Crede că pediatrul lucrează cu cele mai inocente, gingașe și frumoase ființe și că acesta trebuie să îi fie alături copilului în lupta cu bolile, așa cum i-a fost și lui pediatrul din copilărie, pe care l-a văzut ca un salvator tandru și înțelept. Profesorul Marin Burlea nu a obosit încă, spune că șansa ca să nu îmbătrînești este să îți continui activitatea, cu „motoarele turate”, pentru că e obișnuit să facă asta zi de zi, de mînă cu copiii Iașului.

Spuneați că atunci cînd într-o familie se nasc mai mulți copii cresc și șansele ca unul dintre ei să fie genial. Aici putem să reamintim și cazul lui Eminescu, care era al șaptelea copil al familiei din cei 11?

Într-adevăr, atunci cînd într-o fa­milie se nasc mai mulți copii, e­xis­tă șansa ca, din motive astrale, care țin de energie, să fie unul supradotat. El a fost al șaptelea născut din 11 copii ai familiei Eminovici și ră­mîne un geniu inegalabil al poe­zie­i și al literaturii române. Mă întreb și eu cum s-au întrebat și alții: dacă familia se oprea la doi copii, ce s-ar fi întîmplat? Eminescu n-ar mai fi existat.

Asta s-a aplicat și în cazul dumneavoastră, fiind unul dintre cei patru copii?

Cînd ne-am născut noi, în anii ’50, au fost și niște probleme care ți­neau de situația socio-politică din perioada respectivă în care părinții și bunicii mei au fost persecutați pen­tru că au avut ceva avere. Erau considerați chiaburi, iar unul din fra­ții mei, care era inteligent, nu a putut să facă școală din cauza asta. În schimb următorii au putut, iar eu sînt al doilea născut. Dar eu sînt cam singurul „titrat”, ca să zicem așa, unul din frați e șofer, o soră e muncitoare la fabrica de ciorapi, iar un alt frate merceolog (n. red. me­serie care presupune alegerea fur­nizorilor de materii prime și materiale într-o companie) la o întreprindere din București.

Sînteți născut în județul Ilfov, în comuna Vidra, dar ați făcut studiile în Iași. Cum ați ajuns să faceți studiile aici, la 500 de kilometri distanță?

Poate că am avut noroc și am re­ușit să vin în Iași grație unui frate al tatălui meu care era medic chi­rurg celebru în Iași și chiar mi-a fa­cilitat intrarea la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, fostul Liceu „Ol­tea Doamna” și în felul acesta am pu­tut să urmez un liceu extraordinar de valoros la vremea res­pec­tivă. Con­form legislației de atunci, trebuia să fac liceul la Giurgiu, acolo unde m-am născut, în ra­io­nul Giurgiu, con­form împărțirii ad­ministrativ-teri­to­riale de atunci, dar liceul era atît de slab încît din circa 200 de absol­venți intrau la faculta­te trei sau patru. La „Eminescu” însă am avut profesori extraordinari, oa­meni de mare va­loare, care s-au o­cu­pat cu mare gri­jă de noi, care ne-au urmărit e­vo­lu­ția la fiecare în part­e. Liceele Iașului au fost și sînt performante.

Mama mi-a „suflat în pînză”, mi-a fost ființa cea mai dragă

Așadar din cei patru frați, mama dumneavoastră „v-a ales” deoarece aveați înclinație către școală și v-a îndemnat să vă apropiați de unchiul din Iași, care era un chirurg foarte cunoscut.

Unchiul meu era chirurg to­ra­cic, a lucrat mult timp la Clinica de Pneumoftiziologie din Iași și a fost aproape 20 de ani directorul Sa­na­toriului Bârnova, unde a și făcut o sală de operație ultra-modernă la vremea respectivă, în care făcea o­perații de mare anvergură. Mama mea, care și-a dat seama că sînt mai apt pentru a învăța și pentru a ieși din mediul rural unde am trăit pînă la 14 ani, „mi-a suflat în pînză”. Mi-a fost ființa cea mai dragă, dar, în a­celași timp, nu era o relație excesiv de afectivă. Era o atmosferă destul de riguroasă, rigidă și edu­ca­țio­na­lă. M-a încurajat să intru în grațiile familiei unchiului meu astfel încît să mă accepte, să-mi dea posibilitatea să dau examen la liceu. Am reușit și am stat la internat 40 de inși într-o cameră, în condiții de semi-cazon, dar care cred că au contri­buit la disciplinarea, cultivarea do­rinței și în același timp la cultura­lizare pentru că noi aveam program în fiecare săptămînă să mer­gem la teatru sau la operă. Toți ele­vii de la internat aveam abonamente, mergeam cîte doi, încolonați ca în ar­­mată și vedeam spectacole la tea­tru, la operă sau la filarmonică. La început mai ațipea cîte unul care nu agrea foarte tare muzica, dar cu tre­cer­ea timpului aproape toți erau foar­­­te pasionați, aveau o plăcere deo­se­bită de a asculta muzică bună, de a vedea piese de teatru cu ac­to­rii vre­mii. Mai alescă Iașul a avut o trupă de actori de mare valoare, Con­stan­tin Dinulescu, Dionisie Vit­cu, Boris Olinescu. Mediul ieșean, cultural, cu șanse de a avea acces la cărți bune, la biblioteci cu fond de carte deo­sebit, îți dădea posibilita­tea să acumulezi. La liceu am re­ușit datorită faptului că, în general, eram în pri­ma jumătate a clasei, fără să fiu pre­miant. Dar asta în­semna că, în fie­care trimestru, era o perioadă în ca­re nu prea eram ascultați de profesori pentru că era rîndul celor că­ro­ra nu le ieșeau me­diile. Și atunci am citit Balzac, Hugo, Sartre, Dostoiesvki, literatură uni­versală.

Deci vă plăcea foarte mult și să citiți.

Păi asta consideram că este ne­cesar, iar ulterior am aflat de la pro­­fesorul și maestrul meu Marcel Bur­dea că dacă vrei să progresezi trebuie să faci în fiecare zi două luc­ruri care nu îți plac. Poate că la în­ceput nu m-a atras literatura, pen­tru că era greoaie pentru primele clase de liceu, ulterior însă m-a fas­cinat. Spre exemplu, așa cum este pre­ze­ntat, descris, realizat ca per­so­naj Ippo­lit din „Idiotul”, de Dos­to­ievski, e cea mai bună pre­zen­ta­re comparativ cu lucrări de psihiatrie de specialitate. Prin urmare, ci­team despre anumite tipuri, caractere de oameni, sigur că avea efect e­ducațional special. Liceul l-am fă­cut în acest mediu, semi-militarizat, și în primul an de cînd am terminat în 1967, tata mi-a spus: „dacă nu in­tri din primul an, din prima se­siu­ne la admitere la medicină, în­seam­nă că ocupi locul unuia mai meri­tuos decît tine”. Da­că stau să dau filmul înapoi, era un principiu cam rigid, dar și cu ceva adevăr, astfel în clasa a XI-a am în­vățat Ana­to­mie, Chimie și Fizică în fiecare zi pînă la ora 1-2 noaptea, iar organismul fiind tînăr, avînd vi­goare, nu am simțit uzura. Citeam în fiecare noapte, pentru că începuse deja în lumea aspiranților la medicină să se facă meditații cu a­sistenți de la universitate. Eu am fă­cut rost de ma­teriale de la o colegă de-a mea și am învățat singur, dar la Facultatea de Pediatrie, cum era atunci, în 1967, am intrat exact al zecelea din peste 400 de candidați, ceea ce pentru mi­ne a fost motiv de satisfacție. Cred că perioada din fa­cultate a fost cea mai frumoasă din viața mea poate și datorită pe­ri­oa­dei de vîrstă și a faptului că atunci m-am îndră­gos­tit cred, de mai mul­te ori, și în final m-am și căsătorit. Dar în același timp, am fost și destul de selectiv, ceea ce cred eu că a fost o orientare des­tul de bună. Am avut obiecte la care am învățat enorm de mult, chiar și în afara cursurilor, de unul singur, din tratate, și altele la care am dat importanță minimală.

Ce v-a zis tatăl dumneavoastră după ce ați reușit să intrați la facultate?

Tatăl meu nu prea s-a băgat în viața mea, cred că avea încredere în mine și avea și alte priorități pentru că el totuși lucra într-un domeniu diferit. A ajuns la concluzia că pot să zbor singur. În patru ani de li­ceu și șase de facultatea fost o sin­gură dată în Iași la mine în vizită fără să mă anunțe. Și a avut surpri­za să constate că eram la școală, e­ram prezent și mă achitam de ob­ligațiile care se cuveneau în ceea ce făceam eu atunci. Tata nu prea s-a bă­gat și datorită faptului că îi ins­piram încrederee; era convins că o să am o evoluție normală.

În momentul în care lucrezi cu motoarele turate, ai șanse să nu îmbătrînești

Care este cea mai dragă amintire pe care o aveți cu părinții dumneavoastră?

Într-un fel, am avut o familie foar­­te unită și o relație perfectă cu frații mei. Nu am avut o situație spe­cială… Poate atunci cînd învățam la școala din comună, unde am făcut un învățămînt de foarte mare va­loare, am luat premiul I în clasa a VII-a și am venit acasă cu diplomă și coroniță. Pentru perioada res­pec­tivă era o realizare și mi-a rămas cel mai pregnant în mintea mea ca o sa­tisfacție, motiv de optimism și în­credere în viață. Iar cea mai tristă și dureroasă trăire sau moment din viața mea a fost momentul în care ne-a fost luat calul. Familia mea a­vea un cal, nu era mare, era un că­luț pe care l-a luat CAP-ul. Un cal este un animal cu totul și cu totul special și era o legătură unică între noi – era ca un membru al familiei. A fost o dramă pe care a trăit-o toată fa­milia mea prin 1962, chiar dacă eu eram destul de mic.

Totuși începuturile carierei de medic nu au fost în Iași, ci tot în sudul țării.

Am terminat facultatea în 1973 și am stat trei ani la țară în­tr-o co­mu­nă din Bărăgan în care, atunci cînd începeau ploile de toam­nă, nu mai mergeau autobuzele, nu era nici cale ferată, iar țăranii, ca să își ascută coasa, mergeau șapte ki­lo­metri pînă la calea ferată să ia o piatră turtită. Am locuit în co­mu­nă, în fosta casă de nașteri, și asiguram asistență medicală de toate tipu­rile. Era dificil să trimiți la Slobozia pa­cienții și atunci am asistat peste 50 de nașteri pe cale naturală la dispensar. Nu am avut niciun fel de accidente, incidente sau complicații. Am cusut perineul, am făcut tot felul de intervenții de mică chirurgie. Sigur că, la început, a fost greu. Se întîmpla în primele luni să mai las pa­cientul în cabinet cu termometrul și mă duceam să mă uit în tratate; pînă cînd am intrat într-un anumit ritm de lucru. Am avut o relație extrem de apropiată cu sătenii, erau patru sate în comuna respectivă și, cred eu, am reușit să îmi fac prieteni toți locuitorii pentru că eram prezent, mă găseau mereu acolo. Nu am dus-o rău, chiar eram atras de acea viață și, la un moment dat, cînd am re­u­șit să o aduc mai aproape și pe soția mea, care lucra în județul Ilfov, eu fiind în Ialomița, am vrut să ne stabilim în comuna Ion Roată, la limita între județele Ilfov și Slobozia. Era un dispensar frumos, era la șo­sea­ua națională și avea și locuință des­tul de bună pentru medici. Eram tentat să rămîn acolo definitiv, fiind­că eram și mai aproape de părinți. Însă, din timp în timp, cam la do­uă luni, veneam în Iași cu soția și copilul, la soacra mea. Tot timpul a­jun­geam noaptea și mă opream la Bucium, la motel, priveam Iașul de sus, luminat mult mai puțin față de cum este acum, și vedeam un oraș fascinant. Este în continuare fascinant, iar faptul că mă legau atîția ani din viața mea, cei mai frumoși, mi s-a părut un oraș inegalabil.

Și asta v-a făcut să vă întoarceți și să rămîneți aici?

Da, prima dată cînd am putut să dau examen de secundariat, re­zi­dențiatul din ziua de astăzi, m-am pregătit și am avut șansa să aleg Iașul. Mă bucur că am revenit aici, am luat-o de jos, de la secundar la specialist. Am evoluat pas cu pas în profesie, am slujit populația Ia­șu­lui cu mult respect și devotament. Am fost și medic de familie, de dis­pensar atunci, în cartierul Dacia, ca­re era un cartier nou-nouț cu o na­talitate imensă. Aveam în grija mea aproape 200 de sugari, de pînă la un an. Mergînd din casă în casă la oa­meni, am cunoscut un aspect so­cial al pediatriei. Era o legislație care te obliga să vezi la domiciliu nou-năs­­cutul și atunci am mers în marea majoritate a caselor din zona Da­cia. Cunoști familia, te speli pe mîini în baie ca să faci consultația, bei o ca­fea cu familia respectivă și astfel mi-am făcut o serie de prieteni care au ră­mas și astăzi. Mi-am urmărit evo­lu­ția și cariera cred că destul de grijuliu. Am avut șansa timp de 15 ani să fiu zilnic aproape de unul din marii boieri ai pediatriei românești și unul din ultimii boieri din pediatria ieșeană, profesorul Marcel Bur­dea, de care m-am apropiat. Cred că a fost o afinitate reciprocă, cert este că m-a învățat o mulțime de luc­ruri, nu neapărat în domeniul profesiei, ci și aspecte de viață. El mi-a zis că este important să faci în fiecare zi două lucruri care nu-ți placși că es­te important să poți să faci previziuni. Una din definițiile inte­li­gen­ței este capacitatea, ușurința sau abilitatea de a te adapta la situații noi, uneori defavorabile. Dar ca să te a­daptezi, să supraviețuiești, să exiști, trebuie să găsești mecanisme. În a­fară de asta, în baza a ceea ce ai acu­mulat ca noțiuni, cunoștințe, pricepere, trebuie să poți să faci previziuni. Eu știam de atunci ce fac pes­te cinci ani, peste zece ani etc. Si­gur că nu a fost ușor, neavînd eredita­tea care să mă facă apartenentul unei familii de notorietate din Iași și fiind oarecum venetic de Iași, mi-am fă­cut loc mai greu. Iar ieșenii sînt des­­tul de conservatori și destul de re­zervați față de așa-zișii venetici. În primul rînd, nu am avut șansa să in­tru în învățămînt de la început și atunci am acumulat lucrări știin­țifice, publicații, mi-am făcut doctoratul, am scris cărți. Doar că mi se punea talpă de către generația de profesori care a fost înaintea mea. Am prins totuși o alee, în momentul care s-a înființat o disciplină de pedia­trie la Facultatea de Medicină Dentară. Cu sprijinul absolut corect, moral și uman al profesorului Carol Stan­ciu, pentru care am un mare res­pect pentru că a fost și este un om de ma­re valoare; are notorietate mon­dială în ceea ce privește gastroenterologia și îi datorez într-un fel destinul meu gastroenterologic. Datorită lui m-a atras și mi-a plăcut. A fost și spr­ijinul profesorului Vasile Burlui, care era decanul Facultății de Medicină Dentară în perioada respectivă.

Totuși spuneați că pediatria v-a atras încă din timpul liceului.

Așa este, pentru că eu am avut în comuna mea un medic pediatru evreu, pe nume Gutman. Era un tip înalt și slab, cu ochelari, cu o gean­tă, o trusă medicală, și care mă consulta din cînd în cînd. Din poziția mea de culcat într-o parte și el privindu-mă de sus mi se părea un tip tan­dru, extraordinar de important, superior și în același timp un bine­făcător.

Și ați vrut să fiți ca el.

Evident că mi-a plăcut și mă gîn­deam în sinea mea: domnule, dacă aș ajunge ca doctorul Gutman aș fi foarte important ca personaj. În al doilea rînd, în familia unchiului meu, soția lui avea vreo șapte generații de doctori, de diverse specialități, mai puțin pediatria. Și cred că într-un fel a fost o inspirație care a ținut parțial de mine, parțial de rudele și de cei din jurul meu, dar cred că pe­­diatria este specialitate aparte, unică. Pentru că pediatrul lucrează cu cele mai inocente, gingașe și frumoase fi­ințe – copiii. Nu îmi imaginez un pediatru decît mergînd de mînă cu un copil. Dacă o faci din convingere, vocație, pasiune, faptul că lucrezi cu aceste ființe sincere și inocente men­țin, pe undeva, mai multă vreme zîm­betul unui pediatru. Nu ai su­ferin­țele și tristețile pe care ți le pot gene­ra alte specialități mai deprimante. Organismul copilului are o elasticitate specială, are o capacitate de re­cuperare infinit mai mare decît un adult. În același timp se înfiripă o relație cu copiii și cu familia cu to­tul particulară. Dacă ar fi să dau fil­mul înapoi și să mă apuc acum de școală, cred că n-aș omite niciuna din­tre etapele pe care le-am făcut, sînt extrem de mulțumit, nu sînt lip­sit de modestie, dar în mod aproa­pe surprinzător și pentru mine am a­tins toate obiectivele pe care le-am avut. Cred că am avut noroc în via­ță și la vîrsta mea nu cred că aș mai avea alte aspirații care să îmi pro­voace tristețe dacă dau filmul îna­poi. Bineînțeles că eu vreau să profesez în continuare, să lucrez efectiv zi de zi și în spital, și în mediul pri­vat; cred că asta este ceea ce te menține. În momentul în care luc­rezi cu motoarele turate, ai șanse să nu îmbătrînești. În momentul în care în­cetinești viteza de reacție, de activitate și de profesie, începi să te plafonezi și să o iei la vale. Intri în de­clin. Ține de fiecare, de structura lui, de genetică și de epigenetică, evoluția și cu șansele de reușită, dar am atins toate obiectivele pe care mi le-am propus.

Mama este cel mai nobil cuvînt din lume, cel mai important

Se întîmplă ca unii pacienți, după ce i-ați tratat, să vă strige pe holurile spitalului „tati”. De exemplu, Florentina, fetița care a fost hrănită doar cu pufuleți și ceai în primii ani de viață, și care cîntărea la 5 ani cît un copil de 3 luni. Acum, după tratament și după ce a fost adoptată de un medic, a devenit un copil normal și sănătos. La fel și Gabriel, copilul de 4 ani care atunci cînd a fost adus la spital cîntărea doar 7 kilograme, cît un copil de 9 luni, care vă spune „mama”.

Asta e o problemă la el, pentru că nu a vorbit deloc pînă acum și sînt primele cuvinte. Mama e cel mai no­bil cuvînt din lume pînă la urmă, cel mai important; mama este cea mai importantă ființă.

De unde vine această apropiere față de copii?Vă văd vorbind mereu cu ei de parcă ar fi ai dumneavoastră.

E clar că se creează o apro­pie­re, o comuniune, dacă ei stau cu lu­nile în spital și dacă îi urmăresc pas cu pas. Dau telefoane de acasă, cînd sînt în concediu și mă interesez de ei și sigur că există o prietenie și o dra­goste față de ei. În același timp, am o echipă de medici și de asistente de foarte bună calitate. În afară de fap­tul că sînt profesioniste, au un simț clinic deosebit și prind anumite nuan­­țe, lucruri pentru care ai ne­vo­ie de abilitate, creativitate, inteli­gență.

Fiind pediatru de atîția ani, aveți pacienți care sînt acum părinți. Îi cunoașteți?

În zona Ciurea, Zanea, cred că am și bunici. În rest am bunici care au venit cu copiii sugari și care îmi spun că și fiica lor mi-a fost pa­cien­tă. Sînt cazuri frecvente, asta însea­mnă lon­gevitatea – ca motiv de bu­curie, dar și de tristețe în ace­lași timp fiindcă îmbătrînim. Am și pacienți cu care am rămas prieten pe viață, mai ales din zona Dacia, unde am fost me­dic de familie. Și nu unul, zeci. Nu contează nivelul de pregătire, ci caracterul, condiția umană de a res­pecta cuvîntul, dea fi parolist și punc­tual. Sînt lucruri care, pe undeva, șterg diferențele de școlaritate. Le atenuează.

Ați prins și perioada în care familia tradițională avea 12 copii. Cum erau familiile în acea vreme față de acum?

Am prins în Dacia, în 1978 – 1981, familii foarte tinere, cum se spune în popor „prima generație încăl­țată”. Copii veniți de la țară, căsătoriți, cu respectul și cu bunul simț al omului de la țară și care locuiau în niște blo­curi pe strada Strămoșilor, pe malul Bahluiului, și care erau prieteni în­tre ei. Un număr de blocuri și de scări erau ca o uliță într-un sat. Oamenii se ajutau între ei, se întîlneau, pe­tre­ceau împreună, își lăsau copiii în gri­jă unii altora pe scară, făceau tură inversă ca să poată sta cu copiii, că aveau și trei copii făcuți unul după altul. Voiau concedii medicale și, re­­cunosc, că le-am dat cu multă lar­ghețe. Pentru că eu, ca pedia­tru, cred că mama trebuie să stea cu copilul cît mai mult. Asta este condiția de a fi un copil normal, inteligent, și da­că se poate să îl și alăpteze pînă la trei-patru ani. Asta este vocația și misiunea noastră. Sînt afectat de fap­tul că în România este un cataclism demografic, o scădere drastică a na­ta­lității. Asta ne spune că, pe un­de­va, populația este stresată, nemul­țu­mită, în permanentă căutare de jo­buri, de bani, de afaceri. Nu mai au timp de dragoste, nu mai au timp de căsătorie. Fetele se mărită după 30 de ani, perioadă în care numărul de ovule scade, iar după 35 de ani se răresc extraordinar și urmează infer­tilitatea. Fertilizarea in vitro a de­ve­nit o chestiune aproape curentă, fa­miliile nu au decît unul, cel mult doi copii, și în aceste condiții mor mai mulți oameni decît se nasc.

Și nici nu se mai nasc genii.

Asta înseamnă că noi asistăm mai mult sau mai puțin contemplativ la o depopulare a României. Poate și u­nii din afara țării sînt interesați să asfixieze populația, pentru că singurii care au devenit o categorie ac­tivă care pot să facă și copii sînt ple­cați în Italia, în Spania, în alte zone să muncească. Ceea ce este în Ro­mâ­nia este o populație în general îm­bă­trînită. Și asta este o problemă care ar trebui să ne preocupe. Îmi a­min­tesc de un om pe care l-am admirat foarte mult în comuna în care am lucrat eu în Ialomița, la Reviga, era învățător, Slobozeanu îi zicea, se co­nsidera legionar și făcuse și ceva închisoare din cauza asta. Dar era un învățător eminent, cu școala nor­ma­lă de șapte ani, care știa să cînte la vioară și educa foarte bine copiii; fă­cea o școală foarte serioasă în co­muna respectivă. Era venerat de po­pulație pentru că toți tinerii mer­geau pe mîna lui și a soției sale, iar cînd se căsătoreau veneau să le dea un fel de sfat premarital. La cei care învă­țau bine și știa că au ceva în cap le recomanda să facă minimum trei co­pii. Unul pentru ea, unul pentru el și unul pentru România. Deci eu am preluat asta și cred că singu­ra con­diție să progresăm este să fa­că fie­ca­re cuplu tînăr minimum trei copii. Dacă se poate și mai mulți. Dar mai este un secret. Să facă o pro­paganda intensivă pentru nașterea pe cale na­turală, care este de 1.000 de ori mai valoroasă decît cea prin cezariană. Atît pentru copil, cît și pen­tru mamă. Copiii ies mai inteli­genți, mai adap­tați, mai viguroși și cu de­votare su­perioară cognitivă.

Referitor la asta, spuneați odată că sănătatea copilului este un indicator cheie pentru sănătatea unei societăți. Care este situația în acest moment în România? Avem o societate sănătoasă?

Situația în acest moment în Ro­mânia este catastrofală. Na­ta­li­ta­tea este prăbușită, indicele de ce­za­ria­nă a ajuns la 80% în anumite zone, ceea ce pentru mine este un cataclism biologic. Atunci cînd un copil se naște natural, așa cum mamiferele se nasc de 2.000 de ani, cînd trece prin filiera pelvi-genitală, el se po­pulează, în primul rînd, cu o floră bac­teriană superioară, pozitivă pentru dezvoltarea organismului. Pentru că noi, oa­me­nii, sîntem un ecosistem și asta e foarte important de în­țe­les. Din zece celule din rîndul celor care compun corpul omenesc doar una este celula lui, restul sînt microorganisme, bacte­rii. Nașterea pe cale naturală ca un film de aventură în care adrenalina crește de 100 de ori. Niciodată în de­cursul vieții nu te mai întîlnești cu această elasticita­te, cu aceeași producere de adre­na­lină, cu o aven­tu­ră atît de pozitivă. Apoi, Hipocrate în secolul al III-lea înaintea erei noas­tre, spunea că originea tu­turor bo­lilor este în intestine, iar în secolul al XIX-lea, Ilia Ilici Meci­ni­kov, un sa­vant rus care lucra la In­stitutul Pasteur din Paris, a spus că moar­tea începe în colon. Vedem deci că toată viața, de fapt tot destinul e dic­tat de colon. Medicina se res­crie și medicii au obligația să facă ceea ce este pozitiv și util pentru să­nă­tatea populației. În rest nu avem drep­tul la niciun fel de abuzuri, de niciun fel.