Adam Burakowski: Nostalgia mea nu este legată de regimul comunist, ci de produsele intelectuale de atunci

Îți răspunde încet, încercînd mai întîi să-și for­muleze frazele în cap, înainte de a le spu­ne. Mai greșește cîte un cuvînt, dar se co­rectează singur, scolărește și apoi cere aju­torul celor doi prieteni de la Institutul Po­lonez, „așa se spune?”, întreabă curios. Adam Burakowski preferă să vorbească în limba română, iar cînd începe să-ți spu­nă despre copilăria pe care a avut-o în Varșovia, îți dai seama că regimul co­mu­nist a lăsat aceleași cicatrici în toate ță­rile din Estul Europei. Prezent la Iași pe 30 mai, istoricul și-a lansat, la Polirom, car­tea „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965 – 1989). Geniul Carpaților”, care ne arată cum se vede prin lentila unui străin regimul „celui mai iubit fiu al ro­mâ­ni­lor”. Ajutat de documente de la arhivele po­loneze, Burakowski a găsit un Ceau­șescu lipsit de metaforele românilor și fără nici o aură a vreunui cult al personalității. „A fost mitologizat”, conchide el, ba mai mult, dacă regimul comunist al Poloniei a fost mereu văzut drept un lucru străin, adus de ruși, la noi, în schimb, „românii credeau că este un lucru veșnic”.

OPINIAIA VECHE: De ce anume îți aduci aminte din copilăria petre­cu­­tă în comunism?

ADAM BURAKOWSKI: Eu m-am născut în Varșovia, care era prin­­tre cele mai libere orașe din Polo­nia, alături de Gdansk și Wroclaw și îmi aduc aminte era o sărăcie generală în societate. Primele amintiri ale mele sînt din anii în care era introdusă deja Legea Marțială în Polonia (13 de­cem­brie 1981), iar atunci eram un co­pil de patru, cinci ani. Deveneam un vegetarian pen­tru că nu era deloc carne pe piață. Erau aceleași cozi la magazine pentru orice lucru și trebuia să stai cîteva ore, vă dau un exemplu, cînd aveam vreo șap­te, opt ani, părinții mei au decis să schim­­be mobila în camera mea și au stat vreo 40 de ore la coadă. O a doua amin­­tire a mea este legată de faptul că nu era nimic la televizor și după cîțiva ani, cînd am crescut, mi-am dat seama că așa era mai bine. Nu am stat prea mult la televizor și mă ocupam cu min­gea, cu jocuri alături de colegii mei. Era un lucru bun, dar crea o atmosferă de deznădejdie, de murdărie. Și mă re­fer și la străzi, la stațiile de autobuz, la șco­li, totul era murdar și erau produse de cea mai proastă calitate, iar acestea fie erau poloneze, fie din alte țări co­mu­niste.

O.V.: Dar în sînul familiei, cum erau percepuți comuniștii? Cum reac­­țio­na familia ta?

A.B.: Eu sînt dintr-un oraș în care a fost insurecția din 1944 și provin dintr-o fa­milie patriotică, bunicul meu a luptat în timpul războiului pentru armata po­lo­neză în Vest, cu Aliații pe frontul din Italia. Pentru noi, comunismul era ceva extern, introdus de ruși în Polonia și care nu va dura prea mult timp. At­mos­­fera era atît de relaxată și majorita­tea cetățenilor erau de un același optimism. Era prin anii ’87, ’88 și țin minte că mă duceam cu mama cu taxiul, iar ea vorbea cu șoferul și spuneau că re­gi­mul se va prăbuși în cîțiva ani pentru că este un faliment total din toate punc­te­le de vedere. Încă de atunci se știa, chiar dacă mai tîrziu am învățat, că re­gi­­mul din țară era falimentar din punct de vedere ideologic, nimeni nu credea în comunism. Nimeni nu credea în idea­­­lu­rile lui Marx, Engels.

În vremea comunismului, cultura poloneză era de-o calitate mai bună decît acum

O.V.: Ai avut probleme la școală pen­tru că ai vorbit despre ce se dis­cu­­ta la tine în casă?

A.B.: Cum Varșovia era mai li­be­ră, toată lumea era împotriva co­mu­nis­mu­lui și împotriva sovieticilor. Țin min­te că am văzut hărțile dinainte de Răz­boiul Mondial și cele cu Po­lo­nia ve­che. Cele din urmă erau mai mari și vor­beam cu colegii mei despre asta, în­tre­bîndu-ne ce s-a întîmplat cu țara noas­­tră de este atît de mică, pentru că la școală ne spuneam că am învins un răz­­boi totuși. Circulau manifestele sin­di­­­catului Solidaritatea chiar și printre copii de la școală pentru că le luau de la pă­rinții lor, astea erau într-un fel, de opoziție.

O.V.: Se simțea că autoritatea re­gi­­mului scade?

A.B.: Da, de exemplu, în 1989, a ve­nit o femeie la clasa mea ca să ne con­vingă să ne înscriem în societatea de prieteni sovietico-polonezi și a fost hui­duită de toți, am dat-o atunci afară din clasă. Toate aceste lucruri erau atît de false și de urîte de oameni. Nu se mai putea, iar guvernul și partidul co­mu­nist nu mai aveau nici o autoritate chiar și printre copii de la școală. Dar v-am zis, asta era în Varșovia pentru că în alte părți ale țării noastre era altfel si­­tuația.

O.V.: Tu cum ai perceput mo­men­tul revoluției și această schimbare în societate?

A.B.: Am înțeles schimbarea cînd s-a mo­dificat stema Poloniei. Cea ori­gi­nală avea un vultur cu o coroană pe cap, iar cînd au sosit comuniștii, în 1940, au dat-o jos, iar abia în 1990 Par­­­lamentul Poloniei a decis să re­vi­nă la la stema originală. Îmi aduc amin­te că noi, copii din școală, am lipit co­roa­ne pe vultur pe steagul din clasă, atunci am tăiat din hîrtie una și am lipit-o noi. Era ceva nou, am simțit că vine o libertate, că începem o viață normală, fără sărăcie, fără atmosfera asta și că am reușit, am cîștigat ca polonezi.

O.V.: Sînt un soi de nostalgii acum, la tine, vizavi de acea pe­rioa­dă?

A.B.: Sînt două feluri de nostalgii după comunism. Una dintre ele este aceea a oamenilor pentru siguranța so­cia­lă, a locului de muncă și stabilitate, pe atunci guvernul nu s-a schimbat atît de des. Nu erau certuri politice care acum nici nu sînt bine primite în Po­lo­nia. Erau sondaje în care majoritatea ce­tă­țe­nilor erau de acord cu o coaliție între par­­tide, decît să se mai certe între ele.

Este și al doilea fel de nostalgie, care este răspîndită în generația mai tî­nă­ră. Oamenii de vîrsta mea simt un fel de nostalgie pentru copilărie, pentru pro­dusele de atunci, pentru cultura care era, iar aici mă refer la trupele rock, la filme. Aveam un regizor de film, Stanislaw Bareja, ale căror pro­duc­­­ții sînt cele mai mari filme de cult. Pen­tru că el producea filme, comedii des­pre absurdul comunismului și pot să spun că Bareja este apreciat ca unul dintre cei mai mari regizori polonezi din toată vremea. Din păcate, filmele lui nu sînt de înțeles pentru străini. Vă dau un exemplu, am văzut un film cu colegii mei, printre care era și un prieten român care a crescut în Polonia din. El era cu cinci ani mai tînăr decît mine, vorbea poloneza ca unul nativ, trăia acolo de cinci ani, dar nu a rîs ni­cio­dată în acest film. Sînt niște dialo­gu­ri pentru limba naostră și niște aluzii re­feritoare la istoria țării, iar tu trebuie să știi Polonia destul de bine, chiar să fii polonez ca să le înțelegi. Oricum, filmele lui sînt foarte populare, dar el era și un anticomunist dur.

Nos­talgia mea nu este legată de re­gi­mul comunist, ci de produsele in­te­lec­­tuale de atunci. Toată lumea este de acord că în vremea comunismului, cul­tura poloneză era de-o calitate mai bu­nă decît acum, că filmele erau mai bune, muzica mai bună și trupele care au început cariera în anii ’80 mai sînt la mo­dă și acum chiar dacă nu au nici o pie­să nouă. Se spune despre oamenii de vîrsta mea că sînt „Born in  PRL” (n.r.: Năs­cut în Republica Populară Po­lo­neză) pe melodia lui Bruce Spring­­steen și este clip video pentru această piesă care spune mai mult des­pre nos­tal­gia de acest gen decît mili­oa­ne de in­ter­­viuri. Al doilea fel de nostalgie este pen­tru copilărie.

Te întîlneai zilnic cu Ceau­șes­cu sub diferite forme, începînd cu Șoimii Patriei, pionerii, pînă la munca socia­lis­­tă în Partidul Comunist

O.V.: De ce ai ales să studiezi co­mu­nismul românesc din tot fostul bloc sovietic?

A.B.: Am venit pentru prima oară în România în 1996, ca turist și mi-a plăcut aici. După aceea am învățat limba, am făcut un curs de limba ro­mâ­nă la Universitatea din Varșovia, curs ți­nut de profesorul Constantin Geam­ba­șu – care acum este la Universitatea din București – la Var­șo­via și am avut un interes și pentru  is­to­rie, pentru cea con­­temporană, mai ales comunistă. Am ales o temă care-i un amestec între cele două interese ale mele: România și co­mu­­nismul; Ro­mâ­nia plus comunism, egal Ceau­șes­cu. Bine, era și Dej, dar Ceau­­­șes­cu era mai contemporan.

O.V.: Ce lucru te-a intrigat atunci la țară, cînd ți-ai început cer­ce­tă­ri­le?

A.B.: Imaginea lui Ceaușescu în străi­­nătate și în Polonia, printre altele. Pe era atunci mitologizată. Cînd am ve­nit prima oară, nu știam prea mult des­pre România, dar cînd am început stu­­diile, mi-am schimbat această opi­nie și am descoperit că dictatura lui Ceau­șescu era mai puțin dureroasă decît cea din Polonia. În afară de de­cem­brie 1989, pînă atunci, în Po­lo­nia au murit mai oameni decît în Ro­mâ­nia. Dar aici mă refer numai la perioada lui Ceaușeșcu, căci în vremea lui Dej era cu totul altfel.

O.V.: Cum s-a văzut comunismul prin lentilele românilor comparativ cu cele ale polonezilor?

A.B.: Pot să spun în general că sînt mai multe excepții, dar mi se pare că în Po­­lonia comunismul era privit ca un lu­­cru străin, venit din afară. În Ro­mâ­nia el a fost naturalizat, cultul persona­li­tății era o încercare de a lui  Ceau­șes­cu ca să fie peste tot, din copilărie, pînă la final. Te întîlneai zilnic cu Ceau­șes­cu sub di­fe­rite forme, începînd cu Șoimii Patriei, pionerii, pînă la munca socia­lis­­­tă în Partidul Comunist și mi se pare că oricum, românii credeau că este un lucru veșnic. În Polonia, mai ales în anii ’80, erau discuții între inte­lec­­tualitate și se vorbea despre cînd va veni sfîrșitul și ce vor trebui să facă cu țara după căderea regimului și a Uniu­nii Sovietice.

În Polonia, foarte puternică era și Bi­­­serica Catolică. Era independentă de stat și încuraja oamenii să fie și ei in­dependenți din punct de vedere mo­ral și mental. Apoi, bineînțeles, ale­ge­rea lui Karol Wojtyla ca Papă la Va­ti­­can a impulsionat această tendință, spirit de a fi liberi. Unul dintre sloga­nu­­rile din Piața Universității, din Ro­mâ­nia, în anii ’90, spunea că este zona li­beră de neo-comunism, iar în spa­țiul bisericilor din Polonia zicea că era zona liberă de comunism. Într-o bi­se­rică scăpai de comunism, așa era, chiar dacă preoții erau urmăriți de Se­cu­ri­tate și unii dintre ei au fost și agenți.

În Cehia comunismul mai este cercetat, dar nu mai provoacă emoții

O.V.: Care a fost comportamentul Bisericii Ortodoxe Române vizavi de această chestiune, comparativ cu atitudinea Bisericii Catolice po­lo­ne­ze?

A.B.: Nu era atît de liberă de comunism, cum era cea catolică din Polonia. Capul Bisericii era la Va­ti­can, în afara țării și în afara zonei comuniste, iar Pa­triar­hul României se afla într-o co­mu­­nistă și, ca cetățean român, era su­pus unui sistem comunist. Era o dife­ren­­ță foarte mare, Papa era inde­pen­­dent în Vatican era cetățean al acelui stat. Asta a însemnat foarte mult. Papa a venit de trei ori și că­lă­to­riile lui erau foarte bine primite, slujbele de reli­gioa­­se adunau milioane de oa­meni.

O.V.: Existau presiuni din partea co­muniștilor cînd venea el în Po­lo­nia?

A.B.: În special la televiziune. Ca să nu arate mulțimea, filmau numai per­soane singure, era o manipulare de acest gen. Biserica Catolică și Papa erau atît de puternici, că nu aveau cum să nu dea știrea despre vizita lui, dar ei manipulau cum puteau. Arătau numai oa­meni bătrîni, bețivi și numai grupuri izo­late, dar de fapt era o mulțime i­men­să. A fost și o expoziție unde am vă­­zut niște poze de acolo. Erau puse po­­ze reale și cele de la televizor și di­fe­ren­ța era foarte mare.

O.V.: Cît de mult se mai regăsesc ro­mânii în aceste pseudo nostalgii ale comunismului?

A.B.: Cred că la fel ca și polonezii, lu­crurile au mers în țările noastre pe un drum similar. Nici în România, nici în Polonia nu au făcut o lustrație completă cum a fost în Cehia. Tema comu­nis­­mului mai provoacă emoții în am­be­le țări, dar în Cehia toate emoțiile au fost trăite în prima jumătate a anilor ’90, cînd s-au publicat toate dosarele, documente care erau secrete și toată furtuna, dis­cuția a fost de atunci. În Cehia co­mu­­nismul mai este cercetat, dar nu mai pro­voacă emoții, este ca și cum am vor­­bi aici despre perioada interbelică.

O.V.: Cît de mari au fost obstaco­le­le de nu s-a putut implementa o lege a lustrației care să și func­țio­ne­ze?

A.B.: Probabil că exista rezistența împotriva lustrației. Au fost date mai multe argumente împotriva ei, că este o răzbunare, că asta ar provoca un război total în societate sau că se poate în­tîm­pla ca niște oameni să fie acuzați pe ne­drept. Erau și exemple de acest gen, dar a fost creat Institutul Memoriei Na­­ționale care se ocupă cu dosarele și el este în timp implicat în niște jocuri politice. În afară de asta, publică mai multe cărți despre istoria comunistlui dar și a celui de Al II – lea Război Mon­dial, nu se ocupă numai de comunism, ci și de Holocaust și lupta pentru obți­nerea independenței. Vă dau un exem­­plu: unul dintre angajații Ins­ti­tu­tu­lui, Konrad Bialecki, a făcut o ex­­poziție de  poze făcute de colegii lui în ianuarie 1990 în România. A fost pre­­zentată în România de Institutul Po­lonez, dar și în Timișoara și mi-a spus că este o expoziție permanentă în Ti­­mișoara.

O.V.: Ai spus la un moment dat că, în timpul cercetării pentru cartea „Geniul Carpaților”, ți-a fost mai greu să ai acces la documentele de la instituțiile românești, decît de la cele din Polonia. De ce?

A.B.: La documentele în regim de ar­hive, cel care are grijă de ele, poate să fie cel care încurajează cercetările și cel care le descurajează. În România, și nu este numai experiența mea, s-au des­curajat cercetările, dar situația s-a schimbat în ultimii ani. Acum este mai ușor. Situația cea mai apropiată de ideal este în Cehia, unde poți să faci o ce­rere pe internet, te duci în Praga, sta­bilești data întîlnirii și iei documentele.

O.V.: Atunci, practic, ce vă spu­neau cei din Romania cînd făceați o cerere?

A.B.: O parte dintre documente erau clasificate sau nu erau prelucrate.  Ar­hiva lucrează numai cu documente care sînt catalogate, anexate și pentru asta e nevoie de muncă. Trebuie să facă un catalog și atunci celalte nu pot să fie date publicului. Eu nu am primit nici un răs­puns negativ, dar asta s-a întîmplat pentru că am verificat înainte dacă sînt sau nu accesibile. Am citit re­gu­la­men­te­le și i-am întrebat pe colegii mei, is­to­ri­cii români. Cînd veneam în Ro­­mâ­nia nu aveam timp ca să fac o ce­re­re care să fie respinsă pur și simplu.

Intervenția ar fi fost un dezastru, nu numai pentru România și pentru Uniunea Sovietică, dar și pentru toată regiunea Europei centrale

O.V.: Cîte vizite ai făcut pentru a lua informațiile necesare lucrării?

A.B.: Au fost mai multe și pot să spun că am stat în România mai mult decît un an, în total. Toată această pe­rioa­dă nu a fost numai de cercetare, am fost și în vacanță, ca turist, cînd mă în­tîl­nesc cu prietenii pe care i-am făcut aici. Și am fost ajutat  de Institutul Po­lo­nez, care a făcut o treabă foarte bună, sus­ținîndu-mă în publicarea aceastei căr­ți.

O.V.: Ce imagine a lui Ceaușescu se creiona în documentele poloneze, față de cea din documentele din Ro­mâ­nia?

A.B.: Se spuneau niște lucruri care nu erau cenzurate, erau documente in­ter­ne, iar la Varșovia aveau nevoie de in­formații exacte, nu de propagan­dă. Se vor­bea despre cultul personalității, despre lucruri pe care nu le puteai găsi la surse oficiale. Am publicat și am fo­lo­sit o parte în cartea mea. Cel mai bun exem­plu este că sînt documente despre starea de spirit a studenților în anii ’60. A fost o demonstrație de Crăciun în anul 1968, la București, la care au par­ti­­cipat cîteva sute de oameni, iar colegul meu, Stejărel Ola­ru, a publicat și el despre asta, din do­cu­­mentele pe care le-a găsit în Ar­hi­ve­le Statului în Ger­ma­nia, dar tema asta încă nu este prelu­cra­­tă aici. Cred că în viitor o să avem o monografie detaliată des­pre starea de spirit a societății ro­mâ­­nești și mai ales a stu­den­ți­mii în a doua jumătate a anilor ’60.  Atunci se pu­tea discuta des­pre niște teme într-o ma­­nieră deschisă, au fost pu­blicate cărți care se re­fereau la co­mu­nism, mai ales la pe­rioa­da lui Gheor­ghe Gheor­ghiu Dej și era atmosfe­ră de des­chi­de­re. Asta s-a rupt brusc în 1971, cînd Ceau­șescu a decis să strîngă șurubul.

O.V.: Această schimbare nu a fost „im­­pulsionată” și de vizita lui Ceau­șescu în China, Coreea de Nor­d?

A.B.: A fost în China, dar eu am do­vedit în carte că nu vizita în China era pricina acestor măsuri, mi se pare că demonstrația de Crăciun din 1968 a fost una dintre cauzele acestei decizii.

O.V.: Numele tău a intrat în aten­ția publicului cînd ai spus că ai găsit do­vezi conform cărora Ion Ilie­­­s­­­­cu ar fi sunat, în 1989, în Moscova pen­tru a cere o intervenție militară din par­tea URSS. Cum a fost atunci pri­mit acest lucru?

A.B.: Despre acest lucru existau bănuieli și martori care spuneau că l-au văzut pe Iliescu vorbind la telefon cu ambasada rusă, dar acest document mi se pare că este dovada clară că era ceva între el și Moscova. Oricum, cererea sa a fost respinsă și nu era nici o intervenție militară și s-a dovedit că nu era necesară. Iliescu și echipa lui erau ne­si­guri, dar, după cîteva zile, au consolidat pu­terea și nu mai era Ceau­șes­cu, nu mai era un lider care să poată crea o miș­care conservatoare, în sens comunist.

O.V.: Ce era, mai exact acel do­cu­­ment?

A.B.: Era un mesaj cifrat care spu­nea că sovieticii au informat polonezii că se întîmpla așa ceva în România.

„Geniul Carpaților” este cea mai răspîndită poreclă printre polonezi despre Ceaușescu

O.V.: Ipotetic vorbind, ce s-ar fi întîmplat în cazul în care armata so­vie­tică ar fi intervenit?

A.B.: Intervenția ar fi fost un de­zas­tru, nu numai pentru România și pen­tru Uniunea Sovietică, dar și pentru toată regiunea Europei Centrale.

Ar fi fost o situație atît de neclară, că se putea întîmpla orice. Doctrina Si­na­tra, in­ventată la Moscova, era ca să nu intre în țările comuniste din Eu­ro­pa. La un moment dat ei au înțeles că nu me­rită, din mai multe puncte de ve­de­re, să in­tervină. Aici nu mă refer numai la cele de imagine și de publicitate, ci din punct de vedere economic. Costa foar­te mult și a fost atunci și intervenția din Afga­nistan care a costat enorm, fiind într-un final un faliment.

O.V.: Se zvonea, în același timp, că printre urmașii lui Ceaușescu se nu­măra și Iliescu, ai găsit dovezi care să-l indice pe el?

A.B.: După venirea lui Gorbaciov la putere circulau niște nume ale unui po­sibil urmaș, se vorbea despre Nicu Ceau­șescu, Ilie Verdeț și despre Ilies­cu și alte nume. Cum arată memoriile oa­me­nilor din epocă, a fost unul din­tre mai multe nume care circulau pe piață. În orice țară circulă astfel de zvo­nuri că ci­neva vine sau nu la putere. Nu am gă­sit nici un fel de dovadă clară care să arate că el ar fi fost sigur.

O.V.: De ce l-ai făcut pe Ceau­șes­cu „Geniul Carpaților”?

A.B.: „Geniul Carpaților” este o tra­ducere din limba poloneză și am decis să numesc cartea asta așa pentru că este cea mai răspîndită poreclă printre po­lo­ne­zi despre Ceaușescu. Dacă vorbești des­pre geniul Carpaților, toată lumea știe despre cine vorbești, apoi am avut, în anii ’90, Maradona Carpaților. Mă refer la Gheorghe Hagi, popular în Po­lonia, care era un personaj mai sim­pa­tic decît Ceaușescu.

O.V.: A avut dictatorul o chestie căruia chiar să i se aplice această stampă a „genialității”?

A.B.: Cultul personalității a fost introdus mai întîi de Stalin. Era un per­sonaj care a comis un genocid, era extrem de puternic în toată lumea, nu numai în URSS. El a condus o țară foar­te puternică, a avut relații cu miș­cările comuniste din toată lumea, l-a învins pe Hitler, era un tiran, dictator, res­ponsabil de moartea a  milioane de oa­meni, toată lumea îl știa și aveau o părere despre el. Dacă îl numești pe Sta­lin un geniu al Uniunii Sovietice este un lucru care există în drept, dar ge­niul Carpaților, pentru un personaj ca Ceaușescu, are ceva ironic. El nu era puternic ca Stalin, deși cultul per­so­­nalității din jurul lui spunea acest lu­cru, era o mascaradă.

***

Ceaușescu văzut de la Varșovia

Pasiunea lui Adam Bu­ra­kowski pentru istoria Ro­mâniei a pornit de la o ex­­cursie pe care a făcut-o în 1996. I-a plăcut țara pe care a văzut-o, pe post de tu­rist, și a decis să-i învețe și limba. A urmat cursurile pro­fesorului Geam­ba­șu de la Universitatea din Var­șo­via, iar în același timp își con­tinua studiile despre is­to­ria contemporană. Ins­ti­tu­tul de Istorie al Univer­si­tății din Varșovia l-a ab­sol­vit în 2001, iar pe cel al Studiilor Est-Europene l-a terminat trei ani mai tîr­ziu.

A căpătat o imagine mai largă asupra acestui re­gim odată cu  stagiile pe care le-a făcut la Cold In­ter­na­tional History Project din cadrul Cen­tru­lui In­ter­na­țio­nal Woo­drow Wilson din Wa­shing­­ton, iar din 2007 a tre­cut la catedra Ins­­ti­tu­tu­lui de Studii Po­li­ti­ce al Aca­demiei Po­lo­ne­ze de Științe, pe post de lector.

A intrat în atenția pu­bli­­cului din țară în urmă cu un an, cînd a declarat că a găsit un document la arhi­vele Ministerului Afa­ce­ri­lor Externe din Po­lo­nia prin care se arăta că Ion Ilies­­cu ar fi sunat la am­ba­sa­da rusă, în decembrie ’89, o dată cu iz­buc­nirea Re­vo­luției. În ace­lași timp, s-a făcut remarcat în Polonia și o dată cu ocupa­rea funcției de di­rector ad­junc­t­ al postului de ra­dio Polo­nia In­ter­­na­țio­nal, iar din 2009, face parte din con­si­liul re­țe­lei de ra­dio eu­ropene Eu­ra­net.

Această nouă carte – „Dic­tatura lui Nicolae Ceau­șescu (1965 – 1989). Ge­niul Carpaților” a fost mai întîi teza lui de doctorat, iar ulterior a apărutîn Po­lo­nia.

George GURESCU

foto credit: Alexandra Atanasiu