Eu nu cad în genunchi în fața publicului. Nu îl idolatrizez, dar nici nu îmi bat joc de el

Microfonul de serviciu Niciun comentariu despre Eu nu cad în genunchi în fața publicului. Nu îl idolatrizez, dar nici nu îmi bat joc de el 15

Tudor Gheorghe își face mîinile să se îmbrățișeze a tăcere, iar dacă se-ntîmplă să-i stai atunci alături, gîndurile încep să ți se legene încet, de parcă ar păși printre versuri, cu frică să nu le-ncalece și să le strivească din muzicalitate. „Îmi vine să cînt cum îi vine să dea din cioc și lui. Și n-avem nicio vină-naintea nimănui”, așa îl parafrazează Tudor Gheorghe pe Arghezi atunci cînd vrea să se asigure că ai înțeles cum i s-a legat viața de scenă. Cîntăreț, compozitor și actor de peste jumătate de secol, și-a făcut din promovarea foclorului și a limbii o menire și-a căutat o viață muzicalitatea născută din tîlcuirea cuvintelor.

De peste 50 de ani, de cînd ați urcat pe scenă, nimeni n-a reușit să vă încadreze în niciun gen. Dumneavoastră unde simțiți că vă încadrați?

Și acum se încearcă o în­ca­dra­re, iar cea mai mare gafă care se face e că mă asociază lumii din showbiz, deși nu am nicio legătură cu asta. Eu trebuie să fiu asimilat în spațiul cultural-educativ, pentru că m-am pus în slujba poeziei și promovării acesteia, fie ea populară sau lirică. Lucrurile pe care le fac sînt profunde, gîndite. Dacă destinul meu artistic a început sub semnul ha­zardului, mînat de un instinct, el a de­­venit mai tîrziu programat, așe­zat, am știut tot timpul ce fac. Am por­nit cu spectacolul din `69, „Menes­­trel la curțile dorului”, unde mi-am dat seama cam ce trebuie să fac. După spectacolul acela, în care am cîntat singur, cu chitara, toată lu­mea mă ve­dea pe scena festivalului de la Brașov, cîntînd ca Hugues Aufray, care era pe atunci un chitarist foar­te cunoscut. A fost invers, de fapt. Cînd am cîntat în spectacolul „Riga Crypto și lapona Enigel”, de Ion Bar­bu, am constatat că am făcut un pas prea mare și că e cazul să mă în­torc înapoi la baladă. A­tunci am decis să fac, spre disperarea multora, un spectacol special, care nu se mai poa­te juca astăzi. Se chema „Șapte ba­la­de” și era o re­pre­zentație în care eu cîntam șapte mi­turi esențiale ale ro­mânilor, por­nind de la Voica în Na­dolie, mitul în­toar­cerii fratelui mort, mitul șarpelui, a­jungînd către meș­terul Manole, către Miorița. Un spec­tacol care dura o oră jumătate în care erau spuse șapte po­vești. Astăzi nu s-ar mai putea ține pentru că ritmul interior al ge­ne­ra­ției nu mai este a­celași.

Spuneați într-un interviu „Pentru mine poezia s-a oprit la Păunescu”. Nu găsiți muzicalitatea și în versurile de astăzi?

Ba mai există muzicalitate în rîn­durile celor de astăzi și sînt și poeți tineri buni, dar eu am fost contemporan cu altă generație. Eu ve­neam aici, la Iași, la începutul anilor ‘70, unde avea loc un festival de poe­zie, numit „Mihai Eminescu” și în Piața Unirii, în fața Hotelului Unirea, ve­neau două autocare cu scriitorii din București și coborau, fiind aștep­tați de domnul Lesnea, poet cunos­cut al urbei, tovarăși precum Ni­chi­ta Stănescu, Ion Alexandru, Marin Sorescu, Cezar Ionescu, Ana Blan­dia­na, Mircea Micu, Păunescu. Te a­puca spaima doar văzîndu-i. Aici se întîlneau cu Mihai Ursachi, cu Vul­­pescu. Eu am fost contemporan cu această generație. Eu le-am simțit ritmul lor interior. Pentru mi­ne poezia s-a oprit la Păunescu pen­tru că e ultimul care a murit din ge­nerația mea. Pentru mine s-a în­chis cercul cu ei. Acum trebuie să vină un Tudor Gheorghe al a­cestor vremuri, care să descopere ritmul in­terior al poeziei de azi, al vîrstei ce­lor de acum. Eu eram a­pro­piat de anii lor și îi simțeam pur și simplu și, mai mult decît atît, ei m-au a­doptat, au înțeles care-mi va fi destinul, au știut că voi fi individul ca­re le va promova poezia. Criticii mu­zicali m-au desființat –„ Ce face ăsta? Nu e nimic!”. Ei nu știau că nu făcusem nimic altceva, și asta fac și acum, decît să readuc poezia la for­ma ei primară. Eu sînt ferm convins că în antichitate, ma­rii poeți și marii povestitori ai poe­zi­ei antice, precum Eschil, Sofocle, Euripide, nu vorbeau pur și simplu cuvinte­le acelea. Nu cred că ei veneau și citeau pur și simplu.

Am început să cînt din nevoia de a demonstra că am har artistic, actoricesc

Muzicalitatea asta ați simțit-o dintotdeauna cînd citeați poezie sau a fost un moment cînd ați realizat că versurile au muzică în spate?

Nu mi-am pus problema asta niciodată. Vorba lui Arghezi, „îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui. Și n-avem nicio vină-naintea ni­mănui”. Am simțit asta, nu te în­vață nimeni cum s-o faci. Așa cum nu cred că te învață cineva să cînți. Există profesori de canto extraordinari, care pot să-ți cizeleze gla­sul sau să ți-l distrugă, însă marii cîntăreți de operă, cei mari, nu au avut treabă cu chestia asta. Credeți că Enrico Caruso sau Luciano Pava­rotti au luat lecții de canto? Sigur că nu, au cîntat așa, dar ei au avut și acel ceva.

Dumneavoastră n-ați cîntat pînă după facultate.

Nu și nici nu mă gîndeam să o fac. Eu am terminat Institutul de Teatru cu 10. Eram văzut ca o mare perspectivă a teatrului românesc, căci se scria despre mine că voi fi o nouă stea. Eram și un gen interesant, care se caută și se va căuta în­totdeauna – junii primi de comedie, adică ce fusese Beligan în tinerețe. Eu nu arătam atunci cum arăt acum. Aveam păr buclat, n-aveam mus­tață, eram înalt, deci eram ideal pen­tru rolurile de genul acesta. Am în­ceput să cînt din nevoia de a de­mon­stra că am har artistic, acto­ri­cesc. Am ajuns la Craiova, șef de pro­­mo­ție, 21 de ani, cel mai tînăr absol­vent al Institului de Teatru și acolo nu prea mă plăceau. Aveam două regizoare la teatru care nu știau ce puteam să joc. Aveam un 1,83 înăl­țime, 50 de kilograme, nici la arma­tă nu mă primiseră. Nu știau unde să mă distribuie, eram ideal ca și con­formație, de pildă, dar cine se gîn­dea să pună un spectacol special pentru mine. Și atunci, am în­cercat să le demonstrez că pot să joc și am făcut un prim spectacol des­pre po­ezie, fiind un mare iubitor al acesteia. Numai că n-aveam nici gla­sul lui Vraca, să zicem, și nici fizi­cul lui Septimiu Sever, care era eta­lonul fru­museții masculine al a­ces­tor peri­oade.

„Avea un firicel de voce”, spunea soția dumneavoastră la un moment dat. Ce-a trebuit să faceți ca să „căpătați glas”?

Așa era. La început a fost o mun­că extraordinară ca să ajungi în doi-trei ani de zile să faci spectacolul „Menestrel la curțile dorului”, în săli fără microfoane. Am lucrat mult, dar nimic nu se face ușor. Talent poți să ai, dar exercițiul este esențial. Da­că nu ai chemare către un lucru de­geaba muncești, ajungi să te întrebi pe parcurs „de ce nu-mi iese, dom­`le, dacă eu muncesc și vreau?”. Nu ești menit pentru asta, tu ești pentru altceva făcut. Aveam un coleg mai tînăr cu un an sau doi, de la Institutul de Teatru, un eminent matematician în liceu, căci se făcea trimitere la el ca la o somitate în materie de matematică, numai că taică-su, George Calboreanu, un ac­tor genial, i-a zis „ce fac eu, Gicule, cui las teatrul ăsta?” și așa l-a bă­gat pe Gicu la teatru. Nu avea ce că­uta a­colo, l-a nenorocit, a murit tînăr, cre­zînd că dacă taica-su bea trebu­ie s-o facă și el. Momentul de glo­rie al lui Calboreanu fusese în­făp­tuit în­să înainte să moară, căci Ge­orge l-a jucat pe Ștefan cel Mare, la Teat­ru Național, cînd s-a deschis Sa­la. În scena finală, Ște­fan îl chema -„Bog­dan, vino!” și îi dădea sa­bia. Era un simbol, tatăl îl înscă­una pe fiu. Geor­ge se gîndea că plea­că din teatru și-l lasă locul lui Gicu, exact ca în pie­să, dar n-a fost să fie așa.

Generația voastră nici n-a știut că exist. Pe mine m-au descoperit tinerii după 2000

Și apoi cînd ați început să cîntați ați făcut-o singur, cu chitara.

Am început să cînt doar cu chitara, apoi cu taraf, cu orchestră. Am și avut o perioadă de tăcere, înce­pînd din ‘86. Am avut o tentativă de a relua spectacolele prin ‘90, dar mi-am dat seama că greșeam totalmente pentru că după ’90, în ideea de li­bertate a expresiei și anulare a cenzurii au apărut tot felul de spectacole imbecile. Eu mi-am imaginat că după ‘89, se va termina cu șușa­nalele, cu spectacolele astea mino­re și că se va face artă adevărată, dar m-am înșelat profund. Abia după ‘89 a început să scadă nivelul, total, pînă la subcultură. Eu am și făcut afirmații care mi-au atras antipatia multora, căci spuneau că noi am tră­it pînă în ‘89 într-un deșert cultural. Nu, deșertul cultural a înce­put din ‘89 și, din păcate, încă dăinuie. Înainte de ‘89 se făceau cozi la li­brării. Cînd apărea colecția secolului XX era coadă, cînd apăreau ca­podoperele literaturii universale dă­deai șpagă ca să cumperi o carte. Du­pă au venit Coelho, Sandra Brown, alte vremuri.

Spectacolul de după revoluție l-ați numit „Cîntece cu gura închisă”. Nu-i dureros ales acest nume?

Chiar așa și era. Erau cîntece și poeme pe care n-am putut să le cînt și să le spun înainte de ‘89. Le-am adunat și le-am spus în spectacolul ăsta. Mi-am dat seama de toa­te as­tea cînd am văzut că pe afișul meu era titlul ăsta, „Cîntece cu gura în­chi­să”, și lîngă multe, multe afi­șe cu titluri precum „Vin țiganii din Ba­nat”, „Piranda”, „Școala de hoți”. A­­tunci mi-am spus: „hopa, dar ce caut eu în lumea asta?” Și m-am re­tras 10 ani. Generația voastră nici n-a știut că exist. Pe mine m-au des­coperit tinerii după 2000. Cînd am decis eu să plec, un puști oarecare avea 10 ani, iar cînd am reapărut apărut eu, avea 20. El deja se mur­dărise interior cu tot ce i se inoculase pînă atunci. Astfel, în prima pe­rioadă după revenire la spectacole au venit cei care mă știau dinainte. Spre marea mea bucurie, în ultimii ani de zile sălile sînt din ce în ce mai pline de tineri.

Cred că cel mai mare necaz al acestui popor este că începem să ne pierdem identitatea. Cîntecul popular nu mai există

Ce v-a făcut să reveniți după cei 10 ani, avînd în vedere că lumea muzicală nu s-a schimbat de atunci?

Eu am tăcut în raport cu publi­cul, dar am lucrat ceva totuși. În pe­rioada aceea am făcut șapte spec­tacole care aveau să uimească Bu­cureștiul. O singură dată am făcut spectacolul „Tudore, deschide poar­ta!” și a durat o săptămînă, la Sala Palatului. Au făcut demersuri să mă bage în Cartea Recordurilor atunci, dar am refuzat pentru că nu mă interesa să intru acolo, alături de nu știu ce localitate care face cîrnatul cel mai lung sau alături de cineva care mănîncă două kilograme de rî­me în nu știu ce perioadă de timp. Era un spectacol ce dura șapte zile, deci șapte concerte în care nu se repeta niciun vers de la unul la altul.

Ați cîntat acompaniat de o orchestră simfonică, de un cor de preoți, de un taraf. Cum vă adaptați unor specii atît de diferite fără să pierdeți autenticitatea?

După cum spuneam, la mine e totul foarte programat. Ca să nu mă risipesc am făcut spectacolul „Cinci anotimpuri”. Mie atîtea mi-au ieșit, cinci. Lumea mi-a zis „dom’le, îs pa­tru”. Nu, al cincilea-i femeia. Po­e­zi­a română e atît de frumoasă în splen­doarea ei că n-are nevoie de artificii. Eu am hotărît în aceste spec­tacole cu orchestra simfonică să nu mă risipesc în toate zonele, ci să ră­mîn doar pe anotimpuri, și să le cu­leg din poezia română. Asta am și făcut. De ce orchestră simfonică? Me­rită din cînd în cînd, chiar dacă n-are nevoie de artificii, să îmbrac poezia asta într-o haină de gală, să o punem în valoare și mai puternic decît e. După ce am făcut „Ano­tim­purile”, am încercat să pun în valoare poeți. Am făcut poezia ne­cu­noscută a lui Caragiale, poeziile lui Macedonski, Marin Sorescu, Grigo­re Vieru, Adrian Păunescu. Acum mă gîndesc la un spectacol care va fi foarte frumos – poezia lui Ar­ghe­­zi. Eu consider că el este cel mai ma­re poet al nației. Eminescu este ge­nial în totalitatea lui, în complexitatea abordărilor eminesciene, are ceva genial, dar poetic vorbind Ar­ghezi este cel mai mare, din punctul meu de vedere. Iar o să mă con­trazică unii. M-au certat că am făcut un spectacol care se chema „Nop­țile poeților”, Eminescu-Mace­don­ski. Recitam Eminescu, neștiind să-l cînt, și cîntam Macedonski. Și au sărit puriștii și mi-au zis că alătur titanul poeziei române, pe Emi­nes­cu, cu Macedonski. Atunci le-am zis, George Călinescu nu l-a iubit pe Macedonski și l-a urît pe Emi­nes­cu, căci a scris totuși cea mai frumoasă carte despre Eminescu, dar el spu­nea „Acolo unde Macedonski atin­ge sferele înalte ale poeziei nu e cu nimic mai prejos decît Eminescu” și eu am avut grijă să aleg exact poe­zia aia. Finalul spectacolului era absolut incendiar, foarte bine făcut, reci­tam „Scrisoarea a II-a”, de Emi­nes­cu, și cîntam Noapte de Mai, alternativ, 10 versuri de-ale unuia, 10 de-ale ce­­luilalt. Nu realizai că sînt poeți di­feriți, din punct de vedere al per­fec­țiunii versului. Erau puse îm­­­­­­p­re­u­nă pesimismul eminescian și ex­u­beranța macedonskiană. Am dus pa­ralel chestia asta și apoi am în­cer­cat să promovez, în cinci spectacole, cîntecul popular românesc, făcut cu taraf tradițional. Cred că cea mai ma­re tragedie a acestui po­por este că începem să ne pierdem identita­tea. Cîntecul popular nu mai există. Tot ceea ce vedem noi acum la te­levizor e fals. Tot ce se cîntă as­tăzi la posturile de televiziuni nu mai este deloc adevărat, autentic, în frun­te cu tot ceea ce face maestrul Bot­gros. Nu spun lucrurile acestea pen­tru că bîjbîi în ale foclorului, ci pen­tru că trei ani am petrecut la Ins­ti­tutul de Foclor, alături de E­mi­lia Co­mișel și Tibi Alexandru.

Nu v-a fost frică de faptul că publicul n-o să înțeleagă și că n-o să agreeze aceste schimbări?

Nu mă interesează publicul. Da­că e după public ajungi „Vacanța ma­re”. Dacă te cobori la nivelul pub­licului ajungi să cînți manele. Fiul meu îmi spune tot timpul – „tu ești un artist de nișă”. Eu nu fac spectacole pentru toată lumea. Crezi că toată lumea dorește să mă asculte cîntînd „Seara pe deal”? Din punctul u­nora de vedere, asta e o tîmpenie. Nu­mai că, se întîmplă un fe­nomen ex­traordinar, la toate spectacolele mele sălile sînt pline. Pen­tru acești oameni trebuie să faci me­reu luc­ruri interesante. Misia mea a fost de a pune foclorul deoparte, pen­tru ge­nerația care urmează. Sînt edi­tate toate melodiile, vor fi pe DVD-uri, pentru a le arăta copiilor care vin cum este de fapt folcorul. O să le spuneți „Folclorul nu-i ce vedeți voi acum, ci e așa cum l-a cîntat nenea ăsta”. Eu mi-am făcut datoria din punctul acesta de vedere, am lăsat o moștenire. M-a preocupat și mu­zica ușoară a perioadei interbelice și am făcut acele spectacole în care promovez atmosfera din Bu­cu­­reș­tiul civilizat, lumea boierimii și a franțuziștilor. Am construit un spec­tacol care o să apară curînd. Sînt nouă compact diskuri de-ale mele care trebuie să iasă pe piață. Eu n-am că­utat să mă promovez, alt­ci­neva ar trebui să se ocupe de asta, cum ar fi redactorii. Eu, de exemplu, nu exist pe posturile de radio. Mu­zica mea se mai aude din cînd în cînd, cînd poate le mai amintește și lor cineva, dar în rest ei pro­mo­vează altceva. De asta îmi și diversific abor­dă­rile. Acesta-i destinul de­loc ușor de îndurat al unui aler­gă­tor de cursă lungă.

Totuși, de ce ați ales să dați la Teatru, în loc să vă fi dus, cum erați iubitor de poezie, la Literatură, de exemplu?

Spre Literatură m-am dus. Eu am plecat să dau examen la Filo­lo­gie, era tot lîngă Teatru, și se fă­ceau niște cursuri de pregătire înainte. Eram vreo 30 candidați într-o sală de curs și un asistent, care ne pre­da și ne vorbea despre posibilele subiecte și despre cum trebuie abor­date. Făceau niște lucruri destul de interesante la pregătirile acelea, în­să asistentul, fiind un tip foarte plă­cut, era tot timpul după fete, căci și ele erau frumoase. Uneori le mai recita, iar eu am apucat și l-am co­rec­tat de vreo două ori. Nu i-a pi­cat bine, căci eu eram copil de la ța­ră, venit pentru prima dată în Bu­curești, îmbrăcat cu pantalonii de la uniforma de elev, că n-aveam blugi. După ce l-am oprit de cîteva ori, mi-a zis „băi, dacă ești așa deș­tept și știi atîtea, du-te la teatru”. Am zis „Bună idee”, mi-am luat do­sa­rul și m-am dus la Teatru.

Și n-ați regretat niciodată plecarea aceea?

Nu, pentru că și acolo se fă­ceau niște cursuri de pregătire, cu Constantin Moruzan. Eram tot vreo 20 într-o clasă și fiecare spuneam poezii, iar el ne comenta, ne indica cum să gîndim, cum să devenim pro­fesioniști. Și un lucru interesant e că deși nu intrasem încă la Institut, fiind abia la cursurile acelea, mă împrietenisem cu Pitiș, cu Dan Nuțu, adică deja începusem să ne găsim unii pe alții. Și în toată perioada a­ceea de o lună și jumătate de pre­gătire, am învățat peste 20 de poe­zii, astfel că în fiecare zi spuneam altceva. Cînd am intrat la examen n-am zis niciun vers, am intrat spu­nînd un fragment de proză din Mo­romeții. Așa se întîmplă toate luc­rurile.

Tragedia mea a început în adolescență, cînd a fost tata arestat, în ‘58

Tatăl dumneavoastră era cîntăreț de biserică, mama cînta de drag, cînd muncea. Deci dragostea asta pentru muzică ați moștenit-o?

Da, am vrut s-o fac. De la tata am luat aplecarea către muzică și către poezie și de la mama am luat te­na­citatea și putere de muncă. La mi­ne s-au împletit extraordinar moș­tenirile de la părinți. Sînt un om fe­ricit.

Cînd vă gîndiți la copilăria din Podari, de ce vă este dor?

De tot. Am avut o copilărie fe­ricită. Tragedia mea a început în ado­lescență, cînd a fost tata arestat, în ’58. Am trăit ca un copil de la ța­ră, tipic lui Creangă – „copil fiind păduri cutreieram”. Mă duceam cu vacile, cu copii din sat, toamna mă urcam după struguri prin vie. Cu tot cu necazurile și neajunsurile peri­oadei, copilăria mea a fost mi­nu­nată. Noi nu ne dădeam seama atunci, după am realizat. De pildă, de pri­măvara, cînd se făcea potecă pe lîn­gă gard, și pînă toamna, cînd dă­dea bruma groasă, umblam doar des­culț. Și acum îmi place să merg așa. Apoi am avut o perioadă, în care aler­gam foarte mult. Am făcut sport și încă fac. Nu poți să stai pe scenă două ore, într-un spectacol, dar tu să fi ieșit din cîrciumă. Publicul trebuie respectat. Rap­or­tul dintre mine și public nu presu­pune idolatrizare. Nu cad în ge­nun­chi în fața publicului, ci îl res­pect și publicul realizează asta. Nu îmi bat joc niciodată de el. La mine lumea nu vine să vadă lucruri fa­cile. Unele dintre spectacolele mele sînt pline de umor, dar nu umor mi­tocănesc, ci care se adresează min­ții.

Erați adolescent cînd tatăl dumneavoastră a intrat la pușcărie. Cum ați primit vestea asta?

În clipa în care tata a fost arestat eu a trebuit să plec din Cra­iova. Am trăit pe la Arad la o mă­tuș­ă, la două surori ale mamei, iar apoi, pînă în `64, am stat cu spai­ma că oricînd pot să fiu dat afară și din școală și din facultate. Tata era dușman al poporului, fusese condamnat 22 de ani politic. În facultate, dacă luam bursă trebuia să aduc acte care să arate unde luc­rea­ză tata, așa că m-am ferit la înce­put să iau note mari. Am întîlnit totuși oameni cu suflet. Crezi că ăia de la cadre nu știau că tata e închis? Au văzut că am talent și m-au lăsat așa. Puteau să mă dea afară fără niciun fel de probleme. Uite că Dumne­zeu a zis nu și după ce s-a întors n-am mai luat niciodată sub nouă, la nicio materie. Cînd am plecat la Bu­­curești, mama știa doar că plec la oraș, atît, iar după ce am aflat că am intrat și m-am întors am găsit-o la vie. Culegea via singură, parc-o văd și acum. M-am dus și am în­ceput să car coșurile cu struguri și i-am zis „Am intrat. Am intrat la Teatru!” și atunci ea mi-a dat cel mai fantastic răspuns „Bine, mumă”. Ea probabil săraca se gîndea cu ce-o să mă țină acolo.

Cum v-ați căpătat porecla de „Prințul blatiștilor”?

Rectoratul îmi plătea căminul. Costache Androniu era rector și m-a plăcut foarte mult într-un examen în anul I. Și apoi, cînd și-a dat seama că eram copil sărac, mi-a dat o bursă din partea rectoratului – să stau gratis la cămin. Dar cartelă de masă n-aveam, trebuia s-o cumpăr și-atunci falsificam bonuri ca să pot mînca și așa m-am ales cu porecla asta. Eram un copil și deși eram plin de voioșie, în spatele ei se ascundea o tristețe care m-a urmat multă vre­me după aceea. Eu fiind un tip ex­pansiv, ceilalți se și întrebau de unde tristețea asta, căci spectacolele mele aveau o anumită tristețe în ele. Era de la anii aceia trăiți cu spaimă și lipsuri. Odată cu timpul s-a dus și ea – acum sînt liniștit.

Articole similare:

Autor:

Andreea Anton

Șef-departament „Opinia studențească” și studentă a Catedrei de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top