Cu voie sau fără voie, am pus medicina mai presus decît familia și viața personală

Microfonul de serviciu Niciun comentariu despre Cu voie sau fără voie, am pus medicina mai presus decît familia și viața personală 25

În 50 de ani de carieră, chirurgul Cristian Dragomir spune că n-a văzut medic să-și facă datoria cu adevărat, care să fie străin de empatia față de bolnav. De fiecare dată s-a văzut pe el însuși în locul pacientului din patul de spital și a încercat, tot timpul, să construiască o relație medic-bolnav trainică și bazată pe încredere. Specialist în chirurgie, cu peste 25.000 de intervenții realizate, profesorul Dragomir vorbește modest despre succesele sale din lumea medicală și, mai curînd, crede că insuccesele sînt cele care îl marchează pe doctor și-l formează, pe mai departe. Mereu pe fugă să găsească un echilibru între sălile de operații, catedra de la universitate sau chiar biroul de rector pe care l-a ocupat pentru doi ani, medicul spune, oricînd l-ai întreba, că dintre toate, cel mai apropiat sufletului i-a rămas spitalul și că, orice-ar mai fi pe lume, nu există satisfacție mai mare decît salvarea vieții unui om.

Ați terminat Facultatea de Medicină la numai 22 de ani și spuneați că, încă de atunci, visați să fiți chirurg. Cine v-a inspirat această dorință?

Eu am prins perioada de liceu de zece ani; nici măcar nu se nu­­mea liceu, se numea „școala medie”. Am terminat liceul la 16 ani și tot atunci am devenit student în anul I la Medicină. La 22 de ani eram deja absolvent. Studenții la Medicină, dacă veți avea prilejul să discutați cu dînșii, în anii mici, toți vor să aibă o specialitate așa, mai spec­tacu­loasă – majoritatea vor să fie chi­rurgi. În anul III, cînd am făcut chirurgia, m-am atașat, cumva, de clinica în ca­re după aceea am și rămas – Cli­ni­ca a III-a Chirurgie. Acolo era un pro­fesor extraordinar, profesorul Gheor­ghe Chipail, un colectiv de asis­tenți minunați și mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut specialitatea și, din an­ul III, am început să frecventez această clinică, în afara orelor obligatorii de program – mă mai duceam în gărzi; mai erau cercuri științifice stu­den­țești. Cercurile știițifice studențești erau o formă destul de eficientă de dirijare a dorințelor studenților și de testare a aptitudinilor pentru diverse specialități. Erau cercuri stu­den­țești la aproape toate disciplinele și erau forme de activitate extracurriculare, desfășurate o dată pe săptămînă, cu unul dintre cadrele didactice expe­rimentate și bune din disciplina res­pectivă. Acolo se făceau referate mai dezvoltate față de ceea ce ni se preda la curs. La chirurgie aveam și activități practice; experimente pe animale, se scriau articole la nivel de student – aceste articole apă­reau într-o revistă a internelor și pentru un student era ceva important. În felul ăsta se roda și se suda mai mult înclinația către o specialitate – u­nii la chirurgie, alții la interne sau alții la oftalmologie – era o efer­ves­cență. La vremea aceea, singurul o­biectiv care putea fi atins era nive­lul profesional. Adică eram cu toții conștienți că dacă învățăm, citim, ne preocupăm și ajungem un bun pro­fesionist – era un mare cîștig social; îți cîștigai un statut mai greu de dărîmat. La vremea aceea se dărî­mau statutele, însă ca medic era altceva. Dacă erai și bun, atunci aveai o existență onorabilă.

Și dumneavoastră ați țintit către statutul acesta social.

Da. Toți care făceam Medicina cam așa gîndeam. Bine, am avut și colegi care iubeau fetele și petrecerile, dar foarte puțini; și chiar și ei aveau preocupări profesionale în diverse specialități. Eu m-am a­tașat de chirurgie. La vremea aceea o formă de pregătire mai dezvol­tată, mai bună, pentru toată masa de stu­denți, erau internatul și externatul. Erau niște concursuri cu niște posturi de externi și interni – un nu­măr fix – retribuite, pe un salariu mic, dar care știam măcar că e cîștigat de mine. Începînd din anul V, pe bază de concurs, deveneai extern. Asta în­semna că din șase în șase luni, trebuia să rotez într-o clinică la ale­gere; la alegere, însă, în funcție de or­di­nea notelor de la concurs. Erau două locuri la Clinica a III-a Chirurgie, a­veai medie mare – prindeai. Nu prindeai, luai în altă parte. Și dura doi ani – anul V și anul VI.

În această perioadă, lucrai în cli­nică la un nivel de bază – nivel de asistent medical. După aceea, urma perioada de internat – tot prin concurs; erau niște concursuri foarte dure. Pe urmă, deveneai intern. La vremea aia, prin lege, absolvenții de Medicină trebuiau, obligatoriu, să meargă la circumscripție – un fel de medic de familie, iar pentru că în orașe nu erau posturi, toți erau repartizați la țară. Multora le-a prins bine; ca medic tînăr erai acolo cam singur, așa că erai pus față în față cu tot felul de circumstanțe. După trei ani la țară, aveai dreptul să in­tri într-o specialitate, dar tot prin con­curs – acum se numește rezidență. Internii, însă, aveau marele avantaj că ei nu plecau la țară. Ră­mî­neau tot în clinici, tot în stagii de cîte șase luni repetate. Erau stagii obligatorii, dar profesorii se înțelegeau – iar pentru că marea majoritate a profesorilor se orientau în funcție de noi, rotam fictiv la obstetrică și profesorul spu­nea altuia să mă lase la el și să ia pe altul, la schimb. Așa am ajuns eu să fac aproape toate stagiile mele la clinica de chirurgie, la profesorul Chi­pail. Cînd s-a terminat și internatul, am dat concurs și am devenit pre­parator.

I-ați fost chiar asistent profesorului și chirurgului Gheorghe Chipail. Ați spus de multe ori că dumnealui a fost unul dintre cele mai importante modele pe care le-ați avut în facultate. Cum era ca om, ca medic și ca profesor?

Ca om, profesorul Chipail avea principii foarte sănătoase. Tatăl lui era preot, mama lui era o țărancă o­bișnuită dintr-un sat din județul Bo­toșani și a fost, bănuiesc, și așa s-a și comportat în viață, crescut cu res­pectul pentru adevăr și pentru mun­că; respingea invidia și era un om dintr-o bucată. Nu umbla cu ascun­­zi­șuri. Tot ce vedea îți spunea în fa­ță și părea destul de brutal, dar ma­joritatea îl apreciam pentru felul lui de-a fi. Avea o severitate părin­teas­că, nu era absurd. Cînd te certa, te certa motivat și cu dreptate și în­cercai să nu mai ajungi să fii certat de el a doua oară.

Ca profesionist, era un chirurg extraordinar. A abordat toată chi­rurgia; la vremea aceea, spe­cia­lită­țile abia se conturau, așa că un chi­rurg trebuia să opereze de toate – a operat și pe craniu, și pe plămîni, în abdomen, pe oase și așa mai departe. A operat tot. Excela în operațiile mari în cancer. Pe vremea aceea, cancerul, ca și acum, era un flagel – nici nu existau așa multe metode alternative. Toată speranța pacientului era în operație. Profesorul Chipail făcea operații mari – a operat pe cord! A fost al doilea din țară. Se spune, și nu e exclus să fie adevărat – că pri­ma operație pe cord din România a făcut-o profesorul Hortolomei, alt mare chirurg plecat de la Iași la București. El a făcut-o pe prima și profesorul Chipail a făcut-o, după cîteva săptămîni, pe a doua. Se spune că a așteptat, întîi, să facă această o­perație profesorul lui, ca apoi, după aceea, să o facă și el.
Ca profesor, la catedră, era în­cîntător! Ținea niște cursuri cu a­plomb, cu definiții fără echivoc. La examen trebuia să-i spui definițiile lui. Îmbina problemele chirurgicale cu mici istorioare. Îi plăceau mult versurile și, uneori, chiar ne recita.

Dacă e să punem pe o scală a intensității succesele și insuccesele medicale, mai tare te marchează cele din urmă

V-ați apropiat de profilul dumnealui de profesor, mai tîrziu, cînd ați ajuns la catedră?

Nu știu dacă m-am apropiat, pen­tru că asta ține și de temperament. El era un temperament vulcanic, puternic. Am încercat să-l co­piez, pe ici pe colo, ce-i drept. Nu știu dacă am reușit. De altfel, din punct de vedere didactic, și pentru studenți, cursurile la chirurgie sînt mai puțin apreciate. Cursuri frumoase se pot ține în orice domeniu și aveam și chirurgi care țineau cur­suri excelente – dar cursurile a­trac­tive și frumoase au importanță în specialitățile mai puțin practice, mai abstracte. Cînd ajungem la discipline ca acestea, cu caracter practic propriu-zis, sigur că și cursul este im­portant, dar mai important este ce poți să-i arăți studentului la patul bolnavului, sau în sala de operații. Acum studenții nici nu prea mai vin la cursuri – au Internet, cărți. Pe atunci, însă, cursul era un eveniment; profesorul venea cu o batistă roșie la butonieră, mai făcea curte fete­lor, iar noi le puneam pe fete în primele rînduri, ca să-l mai îm­bu­neze. Am avut șansă și în liceu și în facultate – de a avea dascăli desăvîrșiți, oameni de caracter și buni profesioniști, buni psihologi, care înțelegeau su­fletul tînărului și al studentului. Con­tează foarte mult asta în evoluția ulterioară și în realizările pe care în viață le poți, eventual, obține. Con­tează enorm și educația din familie, dar școala este cea mai impor­tantă – aceea de bază – școala pri­ma­ră și liceul. Acestea, din păcate, la noi nu mai sînt ce au fost.


Ce vă amintiți, mai cu seamă – marile succese pe care le-ați împlinit pe mesele de operații, sau eșecurile? Care dintre ele v-au marcat?

Depinde ce înțelegem, aici, prin „a te marca”, pentru că te mar­chea­ză și unele, și altele. Dacă e să pu­nem pe o scală a intensității, mai tare te marchează insuccesele medicale. Cu succesele, dacă sînt suficient de multe, te mai obișnuiești. Cu insuc­cesele, însă, mai ales în chirurgie, unde un insucces înseamnă, justificat sau nejustificat, viața unui om – e mai greu.

La deteriorarea relației medic-pacient a contribuit, în primul rînd, mass-media

Ați avut momente în care ați clacat și v-ați spus că, poate, chirurgia nu e pentru dumneavoastră?

Nu. Nu, pentru că, întorcîndu-mă la exemplul profesorului Chipail, datorită tumultuozității acesteia a lui, împingea chirurgia și inter­ven­țiile aproape dincolo de limite. Avea și insuccese, într-adevăr – și se cu­noștea că era marcat. Dar nicio­da­tă nu a dat înapoi sau s-a gîndit să renunțe sau a încetat să opereze așa cum opera, mai temător. Nu. Pen­tru că dacă ai conștiința că aceste insuccese sînt cauzate de tine doar într-o foarte mică măsură ție, sau chiar deloc, ci sînt rezultatele altor factori, atunci treci peste ele, cu toate că viața unui om nu poate fi nici măsurată, nici răsplătită – e viața unui om.

Poate un medic să profeseze și să se împlinească profesional, dacă-i lipsește empatia?

Nu. Adică poate, dar cu rezultate proaste. Un medic bun, ade­vărat, trebuie să aibă această empatie față de bolnav. Întotdeauna m-am gîndit cum anume ar fi dacă aș fi eu în locul familiei sau al bolnavului respectiv. Ce aș gîndi? Ce aș aș­tep­ta de la medic? De fapt, sufe­rința, mai ales a pacienților tineri și a copiilor – deși eu nu am făcut chirurgie infantilă, ci doar am avut pacienți tineri – e foarte impre­sio­nantă. Vezi că un tînăr are viața în față, vezi că vrea, că așteaptă să-l ajuți – și știi că nu sînt șanse. E im­presionant.

Ați învățat să fiți empatic de la profesori, sau interacțiunea cu pacientul v-a fost cea mai bună lecție?

Cred că ambele m-au învățat. Pen­tru că și profesorii, cît erau ei de duri, erau sensibili – emotivi. Aveau emoții și față de bolnavi a­veau întotdeauna empatie. Rezonau la suferința bolnavilor și ne spu­neau și nouă să facem la fel. Asta am învățat de la ei – și, după aceea, în relațiile zilnice cu bolnavii, mi-am dat seama că, de fapt, empatia unui medic vizavi de pacienții lui ajută foarte mult în obținerea re­zul­tatelor. Dacă rezonezi cu el, dacă ești pe aceeași lungime de undă – la rîndul lui, bolnavul îți acordă ție încredere și rezonează cu tine. Așa evoluția este mult mai bună.

Spuneați într-un interviu că, din păcate, astăzi, „relația medic-pacient s-a deterioriat teribil”. Ce credeți că a făcut ca asta să se întîmple?

Da, această relație s-a deteriorat teribil. Cred că este un feno­men complex. În primul rînd, lumea, socie­tatea noastră s-a înrăit. Invidia, bîr­fa, minciuna – au ajuns la ordinea zilei. Nu mai există sentimentul de rușine. Dacă spui cuiva astăzi să-i fie rușine, te întreabă ce-i aia. Apoi, au intervenit, probabil, și considerentele materiale. Unii sînt mai să­raci, alții sînt mai bogați – și, nu în ultimul rînd, vina este bilaterală – eu nu cred că vina este numai a me­dicului sau numai a pacientului. Nu în ultimul rînd, la această deteriorare a relației medic-pa­cient a contribuit mass-media, pentru că au popularizat într-un anumit fel numai aspectele negative ale lumii medicale. Sigur că există și că existau și înainte, dar acum sînt scoase doar acestea în evidență. Atunci, pacienții sînt influențați, doctorii și ei – și așa se răcește relație dintre ei. Să știți, totuși, că încă există me­dici care profesează după vechile principii – cu empatie, cu înțe­le­ge­re. Dar și ei, la un moment dat, din ca­uza pacienților recalcitranți – ce­dează. Mai sînt pacienți care intră pe ușă și se uită la medic urît, între­bîndu-se „Cît trebuie să-i dau ăs­tuia, oare?”. Păcat. Medicina nu poa­te fi practicată cu succes în con­di­țiile în care, între pacient și medic, între cel care prestează serviciul și cel care este beneficiarul serviciului sînt relații ca la alimentară, pe ogor sau ca într-o fabrică. Nu. Aici este un domeniu unde trebuie să gu­verneze alte reguli, alte principii – dintre care primul este a­ceastă re­zonanță – empatia medi­cu­lui, în­țelegerea pacientului. Pacien­tul trebuie să aibă încredere în me­dic. Da­că pornește cu neîncredere și cu sus­piciuni, atunci lucrurile se com­pli­că, pentru că în decursul u­nui act me­dical, sînt momente în ca­re se stag­nează și este nevoie de în­țelegere din ambele părți.

Ați fost bursier, timp de un an, în Marea Britanie. Nu v-ați gîndit să vă stabiliți în străinătate; să rămîneți acolo?

În facultate nu am avut bursă de merit, pentru că bursele se dădeau pe considerente sociale. Părinții mei nu erau foarte înstăriți – mama era profesoară, tata era funcționar, în sfîrșit – aveau salarii care depășeau puțin pragul. În Anglia am fost bur­sierul British Council; am mers cu o bursă dată de ei; mică, dar din care am reușit să trăiesc. Am mai cîștigat bani făcînd gărzi în spita­lul respectiv; pentru că mi-au dat voie și așa am avut un venit suplimentar. Mi s-a propus atunci – mi-au spus medicii cu care am lucrat să rămîn acolo definitiv și să îmi fac cetățenie. Nu am putut, pentru că aveam copil acasă, soție, părinți – pur și simplu pe considerente sentimentale m-am întors. În igno­ran­ța mea, însă, le-am spus ălora că da­că se poate, mă duc acasă, văd care e situația și mă întorc la voi. Unde să te mai întorci? Că nu mi-am mai văzut pașaportul; îl păstrau la se­curitate. Am mai primit pașa­po­r­tul tocmai în anul 1980, dar ca să plec cu copiii într-o excursie tot în țări socialiste – Polonia, Ungaria, Ceho-Slovacia.

Ce a schimbat anul 1989, în viața dumneavoastră; v-au afectat evenimentele de-atunci în plan profesional sau familial?

Da, sigur că m-a afectat. Atunci eram novici, ne făceam speranțe mari. Relațiile din familie nu au fost foarte afectate, însă pe plan social și profesional a fost o descătușare. Unde pînă atunci, din punct de ve­dere profesional, acumulările și e­voluția mea era medie, ca titlu, ca poziție, lucrurile astea se obțineau foarte greu. Eu, la momentul Re­vo­luției, eram șef de lucrări. Cu greu ajunsesem acolo, avusesem nevoie de avizul partidului și așa mai de­parte. După Revoluție, însă, am e­voluat destul de repede și în doi-trei ani am ajuns unde realmente era nivelul meu profesional – am ajuns profesor. Iluziile pe care mi le-am făcut atunci, însă, cînd mer­geam cu copiii cu lumînări aprinse la statuia lui Xenopol – oh, speram cu totul și cu totul la altceva, decît la ceea ce s-a întîmplat.

Eu am fost un fel de rector de avarie al Universității de Medicină ieșene

Ce așteptări ați avut și nu s-au adeverit?

Speram să avem o țară cît de cît apropiată de nivelul pe care eu îl știam din Occident. Legea să fie lege – cine muncește să aibă; cine nu, să nu aibă.

Credeți că România și-a însușit un proces de occidentalizare prematur?

Nu știu, dar trebuia să-și cîștige experiența pe parcurs. Numai că Ro­mânia și românii, pe lîngă multe și mari calități, îmi pare rău că trebuie să o spun – au și defecte. După o mișcare ca aceea din 1989, au ie­șit la suprafață toate gunoaiele și hoții societății – s-a furat mult și s-a prădat țara. România e termina­tă. Așa cum fusese regimul opresiv al lui Ceaușescu; el a lăsat țara cu anumite bogății, pe care, mai apoi, o mînă de oameni care au pus mîna pe putere le-au distrus strict în be­ne­ficiul personal sau al familiei și prietenilor lor. Nu am avut oa­meni care să pună în față interesul națio­nal al poporului și al acestei țări. Cam acestea erau iluziile mele la vremea aceea – să avem o țară așa cum o me­ritam. Totuși, civilizația aceasta oc­cidentală nu a fost efectul unui pro­ces lin și evolutiv care a ținut nu­mai de calitățile nației respective – nu. S-a ajuns la acest grad de civilizare prin coercizie – adică au fost perioade în care șefi, împărați sau regi – ce au avut – au dat tare cu bi­ciul, pînă s-au civilizat.

Cum era Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” la începutul anului 2006, înainte să fiți rector și cum s-a schimbat în cursul mandatului dumneavoastră?

În primul rînd, trebuie să vă spun că eu am fost un fel de rector de avarie al acestei universități. Am avut un mandat scurt – numai de doi ani, pentru că fostul rector fusese debarcat și cineva trebuia să-l urmeze și nimeni nu voia. Uni­ver­sitatea, pe atunci, era într-o mare cri­ză financiară – era pe punctul de a intra în insolvență. Banii care mai existau ajungeau numai pentru sa­larii numai pînă pe la începutul lui septembrie și, din luna res­pect­ivă, n-ar mai fi existat bani pentru uti­lități, salarii și nimic altceva. Așa era bugetul. Și atunci a trebuit să luăm niște măsuri foarte nepopulare și drastice, dar asta a fost si­tuația. S-a renunțat la toate indem­nizațiile – de șef de catedră, de șef de departament și tot așa. Salariile au fost reduse la bază, la cît anume era obligat prin lege. Au fost redu­ceri mari pentru profesori și con­ferențiari – am fost chiar dați în ju­decată de anumite cadre didactice revoluționare.

Așa, totuși, am putut face universitatea să funcționeze pînă cînd, în anul următor, am primit bugetul nou și am început să redistribuim și să reparăm ce am stricat. Am adus universitatea pe o linie de plutire din punct de vedere financiar. Din punct de vedere didactic și al procesului de învățămînt, atunci începuse vînzoleala cu pensionările la numai 65 de ani și eu atunci am fost de părere că există cadre didactice valoroase care trebuie menținute – pe de o parte pentru că în multe dis­cipline nu erau oameni care să vină din urmă, iar pe de altă parte pentru că aceste cadre didactice erau un beneficiu pentru universitate și pentru studenți. Au fost critici și aici, reclamații – am avut nu știu cîte in­specții de la minister. Dar astea s-au întîmplat în acești doi ani în care am fost eu la conducere. Chiar am lă­sat, în final, universitatea cu niște bănuți în conturi și imediat, apoi, am reinstituit schimbarea de generație prin concursuri. Erau multe ședin­țe lungi, ale Senatului – pe acestea încă mi le amintesc.

Vă plăcea mai mult în spital, decît în biroul de rector.

Da. Aveam un program infernal atunci; am făcut și un infarct. Ple­cam de acasă dimineața la șase jumă­tate, la șapte vedeam bolnavii, apoi aveam vizite, operații; mergeam la rectorat și abia noaptea ajungeam înapoi acasă.

În toți acești 50 de ani de carieră, ați simțit că v-ați neglijat familia sau viața personală și ați pus medicina sau meseria de profesor mai presus?

Am pus medicina mai presus, da – cu voie sau fără voie. Norocul meu a fost că familia mea nu a obiec­tat și că m-a susținut. Lipseam mult de acasă, plecam cînd nu trebuie – cînd trebuia să mergem în concediu, eu rămîneam brusc la spital; noap­tea la ora două mă trezeam și mer­geam la clinică la un bolnav operat care sîn­gera – da, au existat asemenea si­tua­ții; dar au fost înțelese și am trecut peste ele.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top