Ion Caramitru: Obligativitatea doctoratelor în învățămîntul artistic este o mare greșeală și o mare prostie

De pe cea mai mare scenă a țării, școala de teatru din România se vede în cădere liberă. Marii actori trebuie să pregătească mai multă teorie și mai puțină practică conform noilor norme, iar asta îi mîhnește pe artiștii care au prins în țara noastră o școală de teatru bine organizată, în care intrau numai talente ce se șlefuiau ușor pînă ajungeau pe scenă. Directorul Teatrului Național din București „I. L. Caragiale”, Ion Caramitru, spune că tinerii care termină facultatea acum nu mai au din strălucirea de altădată. Maestrul, actorul și regizorul Ion Caramitru a intrat la Institul de Artă Teatrală din capitală în urma unui examen serios pe care l-a dat abia după ce Securitatea l-a anchetat timp de o săptămînă. Apoi pe parcursul facultății, turnătorii și turnătoriile l-au urmărit la tot pasul încercînd să-l atragă și să-l compromită, însă maestrul niciodată nu a pactizat cu comunismul. Și ori de cîte ori i s-a propus să intre și în partid a refuzat cu vehemență. Iar azi, după ce a participat la Revoluția din 1989, actorul Ion Caramitru spune că mișcarea a eșuat, iar cei care ne conduc continuă să fie din aceeași structură.

Ați vrut să călcați pe urmele surorii dumneavoastră cînd ați dat la teatru?

Eu am intrat la facultate după ce pe sora mea au dat-o afară din toate facultățile. În ’56 cînd Un­ga­ria a fost ocupată de ar­matele sovietice după un înce­put de revoluție în Buda a avut loc o mișcare pornită de studenți îm­potriva co­mu­nismului, o mișcare dură și acerb­ă, care a fost înăbușită cu tancuri. Au fost ecouri în Româ­nia, mai ales în rîndul studenților care vorbeau despre ce se întîmpla acolo. Au comentat și a fost destul că pe unii i-au arestat, dar sora mea a avut noroc pentru că în pauza în care informatorul i-a auzit pe stu­denți vorbind despre aceste lu­cruri, ea părăsise grupul să meargă la toaletă. Turnătorul i-a turnat nu­mai pe cei pe care i-a văzut și auzit, cînd i-au luat la întrebări, la an­che­tă și au fost bătuți, ei au dat-o și pe sor-mea, însă ea nefiind prinsă în flagrant delict a fost dată afară din toate facultățile, față de ceilalți care au fost trimiși la canal sau în­tem­nițați. Ea a fost trimisă la reabi­li­tare – care era un principiu de recăpătare a condiției sociale – în­tr-o fabrică de țesături să măture pe jos halele timp de trei ani. În­tîm­plarea a făcut că eu am dat în 1960 la facultatea la care ea a fost dată afară. Dacă dădeam în 1959, cînd aș fi putut pentru că terminasem 10 clase, nu aș fi intrat. Dar am fost prima generație care a terminat liceul cu XI clase, iar odată cu destalinizarea – care începuse în 1953 și care în România a luat pînă în 1960 – atunci totul s-a relaxat pu­țin. S-a dat vina pe Stalin, pe ororile lui Stalin și atunci ducîndu-mă însumi la rectorat, întrebînd dacă pot da examen avînd în ve­de­re situația cu sora-mea, mi s-a spus după o mică anchetă care a durat o săptămînă că nu e nicio problemă și că situația ei nu va întîieta asu­pra intrării mele la facultate dacă am talent.

Dacă ar mai fi trăit, Pavarotti nu ar fi putut să predea canto la noi, la Conservator, pentru că nu avea studii superioare

Să înțeleg că nu ați avut o copilărie fericită.

Nu a fost. În acea perioadă co­pi­lăria nimănui nu a fost fericită. A fost teroare, sărăcie, frig, tata în puș­cărie, mama muncind ca un cîine să ne crească pe noi doi. Pentru voi, pentru cei tineri de acum, lucrul ăsta pare un science fiction, dar a fost ceva înfiorător. Deci să mulțu­mim lui Dumnezeu că am scăpat cel puțin parțial, pentru că nu am scăpat încă defintiv de comuniști. Ai mei au venit în țară din Ca­drilater, un teritoriu care a aparți­nut de România, care se afla în sudul Dobrogei, după Vama Veche pînă la Balcic. Au fost trei județe acolo care au fost oferite de statul român imigranților aromâni care veneau din zona balcanilor, care nu mai rezistau, erau hăituiți și au cerut întoarcerea în țara mamă. Gu­vernul le-a oferit contra decla­ra­ției că sînt români și obținerii cetățeniei pe loc, lucru fără precedent în lume. Deci părinții mei au fost împroprietăriți în Cadrilater cu teren fertil și au stat acolo pînă în 1940, cînd prin efectul Pactului Ribbentrop-Molotov zona a fost dată bulgarilor și atunci au trebuit să plece din nou și să vină aici în țară. Eu m-am născut în București, dar am cunoscut mizeriile și hăitui­rea comunistă împotriva părinților.

Au fost persoane care v-au impresionat în facultate?

Cum să nu. Erau profesorii noștri de actorie, marile figuri ale teatrului românesc la vremea aceea. Ziua mergeam la cursuri și seara mer­geam la teatru să îi vedem. Aveam de la cine învăța, și la propriu și la figurat. A fost o școală foarte bună cea pe care am făcut-o eu, bună de tot și a fost una dintre cele mai bune din Europa la vremea aceea. Din păcate acum a decăzut foarte mult, dar pe motivele unei prostii ministeriale, obligativitatea doctoratelor în învățămîntul artistic este o mare greșeală și o mare prostie. Marii artiști care acceptă să se ducă la catedră au drept doctorat poten­țial opera lor, cum să spun, de exemplu Pavarotti dacă ar mai fi trăit nu ar fi putut să predea canto la noi la Conservator pentru că nu avea studii superioare. El avea o privi­ghe­toare în gît și era cel mai mare cîntăreț al tuturor timpurilor al întregii lumi, dar nu putea să fie angajat profesor în România ceea ce era o tîmpenie pot să spun. Marii artiști nu au nici timp și plăcere să facă teorie. Ei fac practică, te în­va­ță să desenezi, să cînți, să compui, să joci teatru, nu? Asta e menirea lor. Și exemplele sînt nenumărate. Mari regizori români cum a fost Liviu Ciulei care a murit și Andrei Șer­ban profesori plini de ani și ani de zile a universităților americane și sue­deze nu le-a cerut nimeni doctorat. Și numai CV-ul cu opera lor și faptul că sînt cunoscuți în lume și asta ar fi cam tot. În artă nu ai nevoie de teorie prea multă, ci de prac­tică.

Deci prin comparație școala de teatru din România de astăzi arată mai prost decît cea de pe vremea studenției dumneavoastră.

Prost. Arată prost pentru că la catedră sînt artiști, actori sau regizori care nu au jucat. Au făcut un doctorat rapid, nu au urcat pe scenă, nu au experiență, nu au pus în scenă destul și acum dau lecții. Nu se poate, asta e o meserie care se învață o viață, trebuie să ajungi la catedră după ce ai în spate o ex­pe­riență practică. E o meserie prac­tică, nu teoretică. Și iată că această chestiune cu doctoratul în artă și-a făcut efectul rapid. Școlile cam pes­te tot au decăzut, grav după părerea mea, și o spune cineva care e în cunoștință de cauză, că observ an de an competițiile de tînăr actor și îi recunosc după ce profesori anunță că au. Din păcate.

Cei care spun că nu au avut încotro și au trebuit să devină colaboratori mint. Au cedat fie de frică, fie din interes

După ce ați intrat la facultate ați povestit de mai multe ori experiențele pe care le-ați avut cu securitatea.

Era un student din anul al IV-lea care era tartorul școlii, securistul pe față al școlii. M-a chemat pe mine și m-a întrebat cînd mă duc la un coleg cu care eram prieten și dacă merg în familie la el. După ce m-a luat tare și mi-a spus „tu chiar vrei să termini facultatea asta?” Sigur că vreau, i-am răspuns eu. „Păi n-o s-o termini decît dacă faci ce îți spun eu”. Te duci la familia colegului tău și a doua zi vii la mine și îmi povestești ce s-a discutat acolo. Păi de ce să fac asta? Că vreau eu. Și dacă spun că nu vreau? Păi n-ai zis că vrei să termini facultatea? Și m-am dus la colegul meu și i-am spus fii atent ce mi-a zis ăsta. Aoleo, spune el, păi și mie mi-a zis la fel. Păi, fii atent ce îți propun. Mergem amîndoi la ăsta și îi spunem că știm unul despre altul. Nu merg, în niciun caz. Și i-am zis că dacă nu vii cu mine, eu îi spun că știi. Și a acceptat că nu a avut încotro. Și ne-am dus și i-am spus că am aflat că ne-a spus unul altuia să ne spionăm unul pe altul. Ce e chestia asta, cum îți permiți? Hai dom’le că am glumit, face el. L-am prins cu fofîrlica cum se spune și am scăpat. După aia a fost o încercare mai serioasă de care am scăpat iar, și slavă cerului nu am cedat și nu am pățit nimic grav. Cei care spun că nu au avut încotro și au trebuit să devină colaboratori mint. Au cedat fie de frică, fie din interes, că au fost și interese mari. Pînă și mari perso­na­­lități, vezi Doamne!, cum e academicianul Bălăceanu-Stolnici care a fost nu numai informator, ci a pre­tins ca pentru serviciile pe care le face să fie făcut academician și să devină rectorul unei instituții im­por­tante și lucruri din astea de coș­mar. Deci unii au fost și de in­te­res, drept dovadă, nu doar de teamă. Dar nu se întîmpla nimic grav dacă știai să scapi de ei.

Din cauza turnătoriei și a ideii că nu mă mai întorc, nu mi-au dat voie să merg. Am făcut tot ce s-a putut să aflu de ce, ca pînă la urmă cu trei luni mai tîrziu, să primesc pa­șa­portul după ce mi-am anunțat demisia din teatru pentru că am spus că în condițiile astea eu nu mai pot să viețuiesc, cu suspiciunile astea. Și văzînd că am făcut gestul ăsta, temîndu-se de dizi­den­țe de tip politic, mi-au dat pașa­por­tul, dar era prea tîrziu.

Nu v-au pus piedici în devenirea dumneavoastră ulterioară?

Au fost. Am plecat mai puțin afară, în străinătate, la un moment dat nu mi-au dat voie să plec să predau la o facultate americană în Connecticut, la New Haven, după ce fusesem cu un an în urma în turneu cu Teatrul Bulandra. Din cauza turnătoriei și a ideii că nu mă mai întorc, nu mi-au dat voie să merg. Am făcut tot ce s-a putut să aflu de ce, ca pînă la urmă cu trei luni mai tîrziu, să primesc pa­șa­portul după ce mi-am anunțat demisia din teatru pentru că am spus că în condițiile astea eu nu mai pot să viețuiesc, cu suspiciunile astea. Și văzînd că am făcut gestul ăsta, temîndu-se de dizi­den­țe de tip politic, mi-au dat pașa­por­tul, dar era prea tîrziu. Și uite așa. Dar nu am suferit grav, nu am avut mari probleme, ca să spun că ar fi trebuit să o fac. Am refuzat să intru și în partidul comunist de fiecare dată cînd mi s-a oferit pentru că nu mi-am dorit. Și uite așa, îmi făcusem un nume, îmi făceam treaba serios și cinstit.

Eu nu pot să fac meseria asta decît în limba și în cultura mea română

V-ați gîndit vreodată să părăsiți România din cauza perioadei respective și a greutăților?

Nu. Am avut ocazii și nu așa, oricum, ci bune, după succese mari pe care le-am avut, dar nu m-a interesat. Eu nu pot să fac meseria asta decît în limba mea română și în cultura ei.

L-ați jucat pe Hamlet la 20 de ani diferență, la debut și în 1985. A fost dificil să reveniți la primul rol?

Sigur că da. Păi cît știam eu în școală, a fost o aventură să îmi dau licența cu Hamlet la 21 de ani. Profesorii au hotărît. Studiasem în­că din anul al II-lea părți din piesă, în anul al III-lea ceva mai mult și profesorii au hotărît să facă un spectacol și l-am făcut destul de bine, se spune, dar nu epuizasem nici 10% din bogăția acestei literaturi și acestui personaj. 20 de ani mai tîrziu aveam în spate o ex­pe­riență serioasă, lucru cu regizori mari. În meseriile de artă cea mai importantă dimensiune e cunoaș­te­rea de sine la care ajungi, la cultivarea spiritului, îmbogățirea culturii generale, controlul asupra uneltelor tale care nu sînt altceva, decît mintea ta, mîinile tale, glasul tău și așa mai departe. 20 de ani mai tîrziu știam mult mai mult despre teatru, decît aș fi știut în studenție. Și eram și în plină dic­ta­tură și am avut și un regizor foarte bun. Traducînd modern textul, am făcut un spectacol de o violență anti-comunistă extraordinară. Din fericire nu mi l-au interzis pentru că a fost o conjuctură favorabilă la ora aceea, în sensul în care sistemul oficial al României se temea de imagine proastă afară și dacă cineva s-ar fi gîndit să-l oprească pe Shakespeare în repertoriul unui teatru celebru, cum era Bulandra la vremea aceea, ar fi adus oprobiu internațional asupra-i. Așa că mai bine ne-au lăsat să jucăm și l-am jucat șapte ani și după revoluție.

Se spune că sînteți un îndrăgostit al lui William Shakespeare.

Am jucat mult Shakeaspeare și încă aș mai juca. Mi se pare că e au­torul cel mai prolific și cel mai interesant care a scris modern la sfîrșit de 1500. La fel, fac multe cu Eminescu încă din fa­cultate. Sînt împătimit de Emi­nes­cu și în ultimii zece ani de surpri­zele uriașe pe care le găsesc în ma­nuscrisele lui din care am scos foarte multe texte și le-am urcat pe scenă. Este un domeniu fascinant. Nu vezi acolo decît imaginea unui veșnic student interesat de toate domeniile cunoașterii, eu nu știu cum a putut să cuprindă atît de mult material într-un timp atît de scurt, cît a trăit bietul de el. Pre­o­cu­pările lui ordonate în manuscrise sînt ale unui geniu care nu e mulțumit cu cîte știe și vrea mereu să știe mai mult, asta e condiția lui de cercetător în ale vieții, ale științei, ale literaturii care face din el ceea ce știm că este probabil cel mai profund și prețios simbol al ființei noastre românești.

Am sperat că prin revoluție comunismul va dispărea definitiv, dar nu s-a întîmplat așa

În mai multe interviuri ați spus că revoluția la care ați participat a eșuat. De ce?

Eu am participat cu mulți alți oameni la o revoluție profund anti-comunistă. Am sperat că prin această revoluție comunismul va dispărea definitiv, dar nu a dis­pă­rut. Cine a condus România după Revoluție? Ion Iliescu și toată gruparea de activiști de partid de gradul al II-lea și al III-lea pe care i-a întreținut împreună cu condu­că­torii armatei care erau tot foști membri de partid și așa mai de­parte. Erau mult prea puternici, mult prea numeroși ca să poată fi îndepărtați. Deci practic, la ce am participat eu nu a reușit. Și aceste ecouri și aceste rămășițe comuniste bîntuie și acum în toată su­pra­structura societății române. În Parlament, în Guvern, peste tot există foști comuniști, foști membri de partid cu sarcini și nu mai vorbesc de domeniul economic unde marii bogătași sînt majoritatea foști securiști. Și îi știți.

Foști securișit care își împart și acum puterea.

Da, exact. Așa că eu sînt un învins al revoluției la care am participat.

Spuneați și că opinia publică a fost manipulată foarte mult.

Cum să nu! Și încă este.

Abdicarea a dus la impunerea republicii comuniste și odată ce re­vo­luția a avut loc trebuia să se pună în vedere poporului să aleagă, unde ar fi vrut să trăiască? Nu ar fi cîștigat monarhia în 1990 pentru că intoxicarea de tip comunist era atît de puternică, dacă timp de 55 de ani a fost o propagandă monar­hi­că și anti-democratică. Creierele erau spălate bine. Nu ar fi ieșit, dar s-ar fi uzat de exercițiul democratic și de fiecare dată cînd se schimbă o constituție trebuie repu­să în discuție forma de guvernă­mînt

Credeți că manualele de istorie redau bine imaginea de atunci?

Tocmai din contră. În manua­le­le de istorie și manualele școlare – nu vorbesc de cele care fac ana­li­ză istorică – revoluția e prezentată ca îndepărtarea lui Ceaușescu și păstrarea unei democrații de tip comunist pînă la urmă. Nu vedeți că partidul majoritar acum e fostul partid comunist? Că el se numește socialist acum e o altă poveste, dar e tot comunist. Și Constituția care ne-a fost impusă la vot ca după o schimbare fundamentală pe care o oferă o revoluție, pînă la urmă… Trebuia, în primul rînd, înainte de a se scrie Constituția și înainte de a fi votată să se scoată în dezbatere publică forma de guvernămînt. For­ma de organizare a statului. Statu­tul român și țările române au avut și pînă la abdicarea Regelui Mihai o veche și statornică tradiție de voievozi domnitori și regi. Româ­nia a fost o țară profund monarhică, unde dintre cele mai democratice Constituții europene la ora aceea, cea din 1927 care prevedea monar­hia constituțională, fiind una de tip bri­tanic, nu oferea regelui alte prero­ga­tive decît cele de reprezentare și păstrare a unor tradiții fundamentale. Abdicarea a dus la impunerea republicii comuniste și odată ce re­vo­luția a avut loc trebuia să se pună în vedere poporului să aleagă, unde ar fi vrut să trăiască? Nu ar fi cîștigat monarhia în 1990 pentru că intoxicarea de tip comunist era atît de puternică, dacă timp de 55 de ani a fost o propagandă monar­hi­că și anti-democratică. Creierele erau spălate bine. Nu ar fi ieșit, dar s-ar fi uzat de exercițiul democratic și de fiecare dată cînd se schimbă o constituție trebuie repu­să în discuție forma de guvernă­mînt. Și acum iar se gîndește modi­ficarea Constituției să se ajungă la o mult mai mare pondere a tra­di­ției și a valorii neamului românesc vizavi de istorie și de chestiunea europeană. Cele mai moderne țări și cele mai bine plasate economic din Europa sînt cele cu linie mo­nar­hică. Norvegia, Suedia, Anglia, Belgia și mai sînt. Țări cu un alt standard de viață economică și cu monarhii constituționale.

Deci a fost vorba și după 1990 de o manipulare continuă.

Continuă, continuă, continuă. Iar în viața publică, televiziunile și presa nu mai au nicio rușine. Se orientează politic după interesul vizavi de un partid sau altul. Este o rușine națională.

Ce părere aveți despre implicarea unor mari artiști în favoarea partidelor sau a oamenilor politici?

Nu știu. Pe mine nu o să mă vedeți făcînd treaba asta. Fiecare își poartă destinul în palmă și se compromite sau nu în funcție de cum își trăiește existența. Eu cred că trebuie să ne exprimăm cîtă vreme nu sîntem înregimentați politic prin arta noastră și cine își asumă riscurile respective nu are decît să răspundă.

A fost de curînd în presă scandalul legat de susținerea maestrului Radu Beligan pentru Victor Ponta.

Nu vreau să comentez, doar ce v-am răspuns.

În primul film pe care l-am făcut după mandatul de la minister nu am mai avut continuitatea de care mă bucuram înainte

Ați simțit cît timp ați fost la conducerea ministerului că ați pierdut ca artist?

Da, cum să nu, dar mi-am asu­mat acest risc. Începusem o carieră foarte bună de actor de film în Ma­rea Britanie și nu numai, unde am și acum un agent de impresariat, montasem deja ca regizor de tea­tru și de operă în Marea Britanie la Opera din Belfast două spetacole și aveam oferte să mai fac încă do­uă, iar agentul meu chiar s-a su­pă­rat pe mine pentru că eu nu pu­team să plec de la Guvern și să mai fac un spectacol-două. Nu aveam voie și nici cum. Și am întrerupt patru ani ceea ce nu a fost prea bine. Am relogat, dar cu mare gre­u­tate după patru ani. În primul film pe care l-am făcut după minister, în regia lui Costa-Gavras, mare regizor francez de origine greacă, nu am mai avut continuitatea de care mă bucuram înainte. Dar am știut că fac asta și că o să pățesc asta dar nu îmi pare rău. Mi-am făcut datoria de cetățean, prezența mea la minister a fost una benefică, și dacă tot sîntem la Iași, cred că aici încă se simte ce am făcut eu ca investiție în restaurarea monumentelor esențiale ale Iașului și nu numai.

În ultimii ani vizavi de cultură se vorbește mereu de lipsa banilor. Dumnevoastră dacă ați gestionat acest domeniu sînteți de aceeași părere?

Da, se investește foarte puțin, uitînd de la Guvern la Guvern de faptul că banii pentru cultură sînt o investiție pe termen lung cu păs­tra­rea a ceea ce este mai prețios în ființa românească. Tradiție și pre­zen­ță istorică în domeniile monumentale și în cultura morală, sau în cultura vie cum se numește acum cea care se petrece la vedere, cum ar fi literatura, teatrul, muzica și așa mai departe. La ora asta Brîncuși se vinde cu prețuri in­cre­di­bil de mari, iar dacă privim re­trospectiv la vremea în care el voia să își doneze României întreaga ope­ră și atelierul, regimul comunist de atunci l-a refuzat. S-a făcut astfel încît România să nu aibă patrimoniul Brîncuși din cauza unei tembelism istoric și politic al neamului nostru comunist de atunci. Și uite ce înseamnă investiție în cultură, unde a ajuns Brîncuși cînd e acum considerat a fi părintele sculpturii moderne. Și noi să ne bucurăm că el a fost român, dar să nu îl avem aici. E un bun exemplu de ce înseamnă investiția în cultu­ră. În ceea ce privește apariția ca­po­doperei, nu poți să știi tu acum ce va fi, dar trebuie să asfaltezi drumul spre capodoperă să mear­gă mai ușor.

După perioada de la Ministerul Culturii v-ați ținut deoparte de scena politică.

Nici nu mă mai interesează. Cred că mi-am făcut datoria, am ieșit la revoluție ca să scap de comuniști și eu și oamenii de atunci. Din punctul ăsta de vedere am conștiința împăcată cîtă vreme am acceptat poziția de ministru și acolo mi-am făcut datoria. Acum cred că cercul meu s-a închis în zona politică.

Pe cea mai mare scenă a teatrului românesc ați întîmpinat probleme?

Sînt piedici care se nasc din legislația tembelă care ne-a guvernat pînă acum și încă e în picioare. Să vedem dacă nu se schimbă, sper. De opt ani și ceva niciun teatru din România nu a putut să angajeze actori tineri, spre exemplu, pentru că a apărut o lege care interzice angajările în instituțiile bugetare. Nu e voie. Acum opt ani și ceva am făcut ultimul concurs în care am angajat șapte actori tineri. Pînă în 30 de ani. Dar am nevoie tot timpul de actori tineri și ei au ne­voie să stea într-un teatru să se dez­volte, nu să umble pe coclauri să facă prostii, reclame și alte aiureli. Uite că nu s-a putut și în afară de asta, alte lucruri pe care le-a scos Guvernul Boc. Interzicerea cumului salariului cu pensia a făcut ca mari artiști de la Teatrul Național, 17 la număr, să părăsească teatrul și să devină colaboratori, care a fost o greșeală.

Am participat la o revoluție profund anti-comunistă. Am sperat că prin această revoluție comunismul va dispărea definitiv, dar nu a dispărut.

Cum ați gestionat momentele de criză?

Toate aceste dispoziții care au apărut s-au decis în urma crizei parcurse de România și în raportul meu către Guvernul Boc am explicat ca președinte al UNITER că în toată țara sînt numai 98 de cazuri de cumulare a pensiei cu salariul. 98 într-o țară întreagă și în mo­men­tul în care ei nu mai iau salariul și devin colaboratori costă teatrul de patru-cinci ori mai mult decît dacă ar fi luat un salariu și ăla vai de capul lui.

Ce așteptări aveți pentru lumea culturală din România pentru viitor?

Trebuie să înțelegeți un singur lucru. Ceea ce i-am spus și minis­tru­lui de Finanțe în Guvern cînd a venit cu tăieri de grave din bugetul Ministerul Culturii și care mi-a spus după ce am făcut scandal pe acest subiect «mai lasă-mă în pace cu cultura dumitale, – în vremuri de restriște cultura se oprește», așa a spus el, și eu i-am promis că îl fac celebru cu replica asta și continui să o fac. Cultura nu se oprește niciodată. Ea își vede de treabă în orice condiții și în teroare și fără bani și cu bani. Cultura își face loc așa cum o plantă, dacă găsește puțin pămînt, rodește și nu voința unui individ sau altuia poate să o oprească din drum. Așa că sigur că dacă nu e finanțat, actul cultural devine dizident. El devine important pe rezistență.