Ostin Mungiu: În fiecare seară îmi fac inventarul fericirilor de peste zi

Singurul „plan B” pe care-l are se referă la o bibliotecă de 2000 de volume. Dintre care, o pătrime, îmi spune, au rămas necitite. E strategia pe termen lung, pentru zilele întunecate în care „n-o să mai corespund, n-o să mai fiu eu” și se va retrage. „M-am dus în durerea mea”, îl aud, iar profesorul Ostin Mungiu se gîndește la Asociația de Algeziologie din România, unde este președinte și la Asociația Europeană pentru Studiul Durerii, unde-i consilier de 10 ani. Și-a parcat mașina chiar la scara Facultății de Farmacie, unde, plătit, neplătit, vine să-și umple răbojul bucuriilor cu cele pricinuite de cercetare și profesorat. Oricine știe că-i mașina lui, fiindcă pe torpedou se află o șapcă de amiral.

OPINIA VECHE: Se spune că di­fe­­rența dintre Dumnezeu și medic e că Dumnezeu nu se crede medic.

OSTIN MUNGIU: Eu cred că me­di­cul trebuie privit, nu ca un dumnezeu, ci ca un intermediar între Dumnezeu și om. De altfel, unul dintre marii profesori pe care i-a cunoscut medicina româ­neas­că spu­nea că „eu te tratez, dar Dumnezeu te vindecă”. Acum, cred că se consideră dum­nezei cei care practică chirurgia. Pen­tru cei ca mine, care stau pe marginea vindecării, avînd îndeletniciri expe­ri­men­­­tale, ca cercetători, ideea aceasta, de de­tronare a lui Dumnezeu și instituire în lo­cul său se cam îndepărtează.

O.V.: De ce v-ați îndepărtat de patul bolnavului?

O.M.: Eu am luat-o spre cercetare din pricina a două întîmplări prin care-am trecut cînd eram student în anul al trei­lea. Pînă atunci cu toții ne credeam Chris­­tiaan Barnard (n.r.: medic sud-african care a realizat primul transplant de inimă în 1967). Așa că m-am dus și eu, firește, tot la Chirurgie. Numai că la prima ope­rație la care am asistat, am întîlnit un bolnav de 35 de ani. Îi spunea medicului: „Eu, de-aicea, viu nu ies.” Asistentul ne-a explicat: „Asta se cheamă anxie­ta­tea omu­lui venit la operație. Are numai un chist hidatic, nimic complicat.” În tim­pul operației, s-a făcut o greșeală și s-a în­țepat chistul. În astfel de cazuri, are loc o reacție anafilactică generală. I s-a oprit cordul. A fost masat și resuscitat vreo do­uă ore jumătate, pînă cînd a in­trat profesorul în sală și-a zis: „Lăsați-l, că n-are cum să mai trăiască.” Asta m-a șocat. Iar a doua experiență a fost cînd eram la Medicală, la clinică. La un mo­ment dat, un bătrîn s-a ridicat, m-a apucat de halat și-a zis: „Doctore, mor!” L-am așezat înapoi, „lăsați, chem imediat pe cineva”, i-am spus și am fugit pe coridor. Asis­tentul meu stătea de vorbă cu șeful de lucrări. „Domnilor, veniți repe­de, că bolnavului meu îi e rău.” „Care? Al doilea pat, de după ușă?” Zic: „Da!” „A, păi n-avem ce să-i mai facem. Știam că tre’ să moară!” M-a șocat și asta! După aceea mi-am zis: „Dacă asta-i medicina, eu n-am să fac o astfel de medicină! Tre­bu­ie, deci, făcute cercetări, să înțelegi exact cum funcționează anumite mecanisme, ca să poți să ajuți cu adevărat oamenii!” Așa am ajuns eu în gara asta.

O.V.: V-ați ferit, deci, de contactul cu moartea.

O.M.: Într-un fel. M-am ferit, poate, de contactul cu moartea umană. Că pentru a face cercetare, am sacrificat mii de animale. Sînt convins că pe lumea cea­lal­tă, o să fiu mîncat de șoareci și șo­bo­lani de, vorba aia, n-o să rămînă nici bu­că­țică din mine, neatinsă! La un moment dat, cineva m-a întrebat: „Cam cîți șoareci omo­rîți pe zi, domn’ profesor?” Eu m-am uitat urît și-am zis: „Auzi, domnișoară? Eu sînt profesor universitar, nu-s motan!”

Cea mai scumpă carne este cea de șoarece

O.V.: Bunicii dumneavoastră iu­beau animalele și pămîntul?

O.M.: Foarte mult! Bunicul era un fel de Ion al lui Rebreanu. Era țăran ba­sa­rabean, dintr-un sat de pe malul Nis­trului, aproape de județul Tighina. Nu­mai că erau în casa aceea trei băieți și patru fete, iar bunicul, care fusese 14 ani primar în sat și-avusese o suprafață de pă­mînt destul de mare, a dat, cum zic ță­ra­nii, în „darul beției”. Așa că, la un mo­ment dat, a ajuns să aibă numai 14 hec­tare. Asta era de rîsul satului pentru un om care avea patru fete pe care, ca să le mărite, trebuia să-i dea fiecăreia un mini­mum de cinci hectare ca zestre. Atunci, băieții și-au dat seama că nu au de ce să mai rămînă în sat și pe măsură ce-i che­ma la armată, au rămas în Vechiul Re­gat. Tatăl meu era aghiotantul unui ofițer pokerist, iar el aranja partidele de jocuri. Astfel, îi revenea și lui un procent. anii aceștia îi trimitea acasă, ca să se cumpere pămînt și să se poată mărita fe­tele.

O.V.: Dumneavoastră ați copilărit în clădirea UMF-ului.

O.M.: Da. Fratele cel mai mare al tatei, cînd a terminat armata, s-a angajat la Institutul de Medicină. Apoi, i-a tras și pe ceilalți, care au venit unul după al­tul. Taică-meu a ajuns tehnicianul lui Gr. T. Popa. În timpul războiului, casa noastră a fost bombardată, așa că familia mea s-a mutat în această clădire, a UMF-ului. După război, tata a cumpărat niște pă­mînt în Țicău, unde a pus o livadă. Aveam oi, vacă, un cal, viermi de măta­se, porumbei. Odată, a făcut chiar și-o cres­­că­torie de iepuri și șobolani.

O.V.: Destinați scopurilor științifice?

O.M.: Da. Spre deosebire de mine, care nu am deloc spirit comercial – nici măcar o casă n-am putut să-mi fac și tră­iesc tot în cea moștenită de la socri – tata avea un cap sclipitor! Și-a dat seama că Iașul nu are bază de animale pentru cer­ce­tare. Nici Unversitatea de Medicină, nici Facultatea de Biologie, nici Insti­tu­­tul Cantacuzino, nici Institutul de Igienă. Pare ciudat, dar un calcul simplu îți arată că cea mai scumpă carne este cea de șoarece. Dacă un șoarece, în momentul de față este 150, 200 de mii, în func­ț­ie de dimensiune, deci acesta este prețul pentru 20 de grame. Înmulțiți cu 50 și ve­deți cît costă kilogramul de șoarece.

Am tremurat că rămîn fără mama

O.V.: Cum vă simțeați înconjurat de-atîtea vietăți?

O.M.: Să spun drept, n-aveam nici un fel de tragere de inimă. Eram înclinat spre carte. Citeam cînd mergeam la păs­cut cu animalele. După război, părinții mei, ca să-mi dea lapte, au cumpărat o capră. Dar mai multă bătaie am mîncat de pe urma ei, decît lapte, fiindcă era afuri­sită și fugea prin grădinile vecinilor, care mă pîrau mamei că n-am avut grijă și ma­ma mă altoia. Cu vaca a mers mai bine, fiindcă Iașul ăsta bombardat era plin de tot felul de grădini și ruine, unde creșteau buruieni. Mă urcam într-un co­pac, ca să văd toată suprafața și mă apucam să ci­tesc. Așa m-am întîlnit cu vii­toa­rea ne­vastă: ea păștea vaca ei, iar eu, pe-a mea.

O.V.: Gospodăria aceasta n-a bătut la ochi?

O.M.: N-aveam decît atîtea animale, cît să nu fie colectivizate. Dar a fost o perioadă foarte întunecată. Îmi amintesc cum se temeau tata și mama, care era și ea basarabeancă. Rușii căutau moldo­veni, ca să-i trimită la muncă forțată, pentru reconstruirea Rusiei, sau chiar în Si­be­ria. Trimiteau înapoi pe toți ba­sa­ra­be­nii care se mutaseră în România în pe­rioada războiului. A fost groaznic, fiind­că, casa noastră fiind bombardată, firește că n-au mai rămas nici un fel de acte. Numai printr-o minune a găsit mama o legitimație de soție de funcționar din 1939, care atesta, deci, că se afla în România de dinainte de război. Dar am tremurat că rămîn fără mama!

O.V.: Ar fi fost astfel repatriată întreaga familie?

O.M.: Numai pe mama voiau s-o tri­mită înapoi. Ne-ar fi despărțit fără nici o problemă! Nu era o perioadă fericită. Fap­­tul că taică-meu era mai gospodar nu era privit deloc cu ochi buni. Și era suficient ca cineva să te pîrască, pentru a te trezi imediat cu poliția în casă. Timp de cîteva luni, de vreo patru ori, poliția a intrat la noi, la două noaptea și m-au răsturnat din pat cu saltea cu tot, să caute aur și bani. Le-a spus cineva că noi avem fabrică de bani în casă! Părinții mei au început să se teamă pentru sănătatea mea. Așa că au găsit soluția prin a lua în gazdă un milițian. În felul acesta, s-a terminat totul, fiindcă nu mai puteau să spună po­li­ției că se întîmplă cine știe ce parasco­ve­nii la noi în casă. Tata îi dădea de băut milițianului și-l ruga să tragă două, trei focuri de armă în fața casei. Numai așa am putut s-avem liniște, fiindcă se alerta mahalaua și eram păziți și de atacurile tîl­harilor.

Am sărit din bombă-n bombă

O.V.: Pe-atunci, poliția împușca oa­­meni, lăsîndu-le cadavrele în mi­jlo­cul străzii. Cînd v-ați împiedicat pri­ma dată de un om mort?

O.M.: Ce-am văzut cu ochii mei era cum omorau oameni care făceau parte dintr-o anumită bandă și le lăsau ca­da­vre­le pe străzi, în mod intenționat, ca să descurajeze bandele. Mi-aduc aminte, copil fiind, cum la capătul stradelei Scă­ricica, am văzut cîteva cadavre lăsate aco­lo. Erau bande care operau cu mare cruzime. Circulau tot felul de zvonuri, cum intrau tîlharii în case și chinuiau oamenii. Îi bă­teau, le tăiau degetele, ca să le spună un­de aveau bani ascunși sau bijuterii.

O.V.: Aveați cinci, șase ani cînd auzeați de gospodari, precum tatăl dum­neavoastră, care se treziseră cu de­gete tăiate.

O.M.: Da, dar eram păzit de inconș­ti­ența copilăriei. De pildă, ca să vezi cît de inconștienți eram, după război, tot dea­lul Ciricului, fiind cîmp de luptă, era presărat cu bombe de avion neexplodate, iar unul dintre jocurile noastre era: cine are curaj să sară din bombă în bombă. Am sărit odată în nouă bombe. Mereu se au­zeau bubuituri în mahalaua noastră și aflam de cîte unul care și-a pierdut vede­rea, altul, o mînă, altul, un picior.

O.V.: Ați fost pedepsit pentru joa­ca cu bombele?

O.M.: Am spus vreodată acasă că iau parte la așa ceva? Oricum maică-mea avea grijă să mă altoiască destul de des, pentru că Țicăul nu era cel mai bun loc în care să crească un copil. M-a scăpat de vreo trei ori afară, cînd eram foarte mic și lucrurile au stat cam așa: prima dată m-am umplut de rîie, a doua oară am mers cu un grup de copii să furăm fructe și cum eu eram cel mai mic, bineînțeles că pe mine m-a prins și-am mîncat bătaie. A treia oară, am ieșit afară și, la cererea celor pe care i-am întîlnit, am luat lingu­rițele de argint ale mamei și le-am schimbat pe niște bile de sticlă, crezînd c-am făcut o mare afacere. Uneori, mai­că-mea mă prindea prin apropierea porții și mă pocnea. „De ce dai, că n-am ieșit?” „Las’ că știu eu ce voiai să faci”, îmi zicea. Era, adică, o bătaie profilactică. Tata, în schimb, nu m-a bătut niciodată. Era un om atletic și solid. Se uita cu o milă in­fi­nită la mine, că eram destul de pri­căjit și-mi zicea: „măi, tu învață carte, că poate s-o alege ceva și de tine”, sfat din care trebu­ia să înțeleg că nu mă găsea de­loc corespunzător pentru nici o me­se­ri­e.

Eram urmărit de un om care umbla în urma mea, la cinci pași

O.V.: El se temea de Securitate?

O.M.: Nu numai că se temea, dar a albit înainte de vreme din cauza Secu­ri­tății. Se făceau niște ședințe de Sindicat, în care erau prelucrați tovarășii. Durau uneori și cîte 12, 14 ore, iar unii erau duși direct în pușcărie. Odată s-a întors alb ca varul și tremurînd tot. Unul dintre colegii lui a spus c-ar fi fost legionar. Mama și-a amintit: „Măi, Tudose, cum o să fii tu le­gio­nar, care ai ascuns evrei în frigorato­rul de la Anatomie? Caută-i pe ăia, nu-i știi?” „Ba da”, așa că s-a dus, i-a căutat pe cei doi evrei, aceia s-au dus, au dat de­cla­ra­ții și-n felul acesta, a scăpat taică-miu. Dar a albit în cîteva zile, la 30 și ceva de ani.

O.V.: Ați vrut să dați la Istorie. Erați conștient de istoria în care tră­iați?

O.M.: În ceea ce privește istoria contemporană, a trebuit taică-meu să-mi des­chidă ochii. „Măi, dacă te duci la Istorie, or să te pună ăștia să faci politică. Iar po­li­tica înseamnă pușcărie.” Pasiunea pentru istorie nu mi-a dispărut nici acum, dar privesc lucrurile altfel. Istoria lasă să se decanteze evenimentele și pe urmă le ju­de­că.

O.V.: V-ați depărtat suficient, cît să nu mai priviți spre Securitate cu mî­ni­e?

O.M.: Ce să zic? Cel care m-a ur­mă­rit pe mine foarte de aproape nu mai este, s-a perindat și eu n-am avut nici un fel de reticiență în a mă comporta elegant cu fii­că-sa, care mi-a fost studentă.

O.V.: Pe cei care au dat declarații despre dumneavoastră i-ați iertat?

O.M.: Ei, aici e-aici! Că nu-i știu pe toți! De iertat, i-am iertat, dar aș fi fost cu­rios să aflu mai multe. Numai că fiică-mea nu mi-a dat voie să mă duc să-mi cer dosarul. A zis: „Nu te duce, tată, că s-ar putea să ai niște surprize care să se re­flec­te prost asupra inimii tale”. Însă, mi-a­duc aminte cum eram odată cu doi dintre prietenii mei și discutam niște aspecte legate de Universitate și de alegerile de acolo. A doua zi, unul dintre ei a fost chemat la județul de partid și i s-a făcut gălăgie. Din momentul acela, s-a stîrnit o dihonie în­tre noi de-a trebuit să treacă vreo trei ani pînă să ne putem vorbi din nou. Părerea mea e că erau plantate mi­cro­foane în casă sau se auzea prin ca­lorifer la vecinul de mai jos, fiindcă sînt convins că nici unul dintre noi nu s-a dus să toarne.

O.V.: Vă simțeați prins între ciocan și nicovală cînd trebuia să răs­pun­deți de studenții străini?

O.M.: Sigur. Oricum, venind din Oc­cident, știam că sînt urmărit și am avut convingerea netă a unui om care um­bla în urma mea, la cinci pași. Ce era mai dificil a fost faptul că au dat o aură cvasi-oficială. Cînd m-au ridicat și m-au pus să răspund de studenții străini, cu mo­tivația că eu aș ști engleză și mă pot înțelege cu ei, nu m-am mai putut plînge că sînt urmărit. „Dar e normal, domn profesor, doar aveți contact cu străinii zi de zi!”, îmi spuneau. Discuțiile de-acasă le purtam în curte, că eram sigur că sînt ascultat. Iar copiii mei trăiau între ade­vă­rul de-acasă și cel de la școală. I-am în­vă­țat din timp să se cenzureze și să nu transpire nimic din ceea ce gîndeam și le spu­neam dincolo de casă.

O.V.: Ați fost acuzat și de către cealaltă tabără, că ați avut legături cu Securitatea.

O.M.: Sigur că da! După ’90 au fost destui care voiau să decidă cine trebuie dat afară și cine să rămînă. Spre cinstea mea, studenții m-au apărat. Îmi amintesc cu foarte multă emoție cum la sfîrșitul unui curs, m-au aplaudat. M-am întimidat, că era genul acela de aplauze pe care-l auzi și după ce ai ieșit din sală.

„Gîndește pozitiv”, prin gîndirea negativă nu poate fi depășită condiția de om

O.V.: V-a cuprins foamea de-a vedea lumea?

O.M.: După ’90, de cînd am intrat în Asociația Română pentru Studiul Du­re­rii, ca președinte, am început să călă­to­resc foarte mult, ducîndu-mă la confe­rin­țe și congrese. Iar de atunci, am văzut vreo 40 de state. După ce îmi împlineam sar­ci­nile științifice, sigur că voiam să înțeleg alte civilizații. Cea mai de neînțeles mi-a părut prima cu care am luat contact, cea americană. Cînd am scăpat din lagărul so­cialist și-am ajuns acolo, mi se părea totul pe dos. Nu înțe­le­geam de ce-și lasă oamenii mașinile des­cuiate pe stradă, dar dacă au o bicicletă, o priponesc cu ditamai lanțul. Apoi am priceput că pentru mașini au asigurare, dar pentru biciclete nu. Purtam dis­cuțiile astea cu un profesor de acolo și el mă privea cu milă și mă întreba: „Ești sigur că nu stai tu cu capu-n jos cînd ne privești?”

O.V.: Ați obținut bursa aceea Ful­bright aproape „din greșeală”.

O.M.: Am primit-o prin ricoșeu. Ve­ni­se pe numele unui coleg de-al meu, ca­re era deja plecat de trei luni, în Anglia. Și-atunci, văzînd că n-au cui i-o da, m-au trimis pe mine, c-aș fi de viitor, că la 29 de ani am doctoratul dat. A fost în perioada cînd, în urma unei vizite a lui Cea­u­șes­cu în Statele Unite, politica lui față de Oc­ci­dent s-a mai relaxat. Ceau­șescu îl pri­mise în România pe Nixon, pe cînd era numai senator, cu niște ono­ruri ca de șef de stat. La rîndul lui, a fost primit cu mul­tă cordialitate în America. Așa au apă­­rut cîteva facilități spre Sta­te­le Uni­te.

O.V.: V-ați construit vreo teorie despre viață?

O.M.: Patru lucruri îmi sînt crez: „Gîn­dește mare”, fiindcă altfel, ești mes­chin. Apoi, „Gîndește pozitiv”, fiindcă prin gîndire negativă nu poate fi depășită condiția de om. Apoi, „Evită urîtul”, Fiind­că viața este cenușie. Dacă o mai urî­țim și noi prin ceea ce facem semeni­lor noștri sau dacă exagerăm ceea ce se­menii noștri ne fac, asta nu înseamnă altceva de­cît să ne urîțim pe noi înșine. Și, sigur, „Trăiește clipa”, adică nu risipi timpul. La sfîrșitul fiecărei zile trebuie să poți spu­ne: azi m-am bucurat de-o carte bună, de un prieten bun, de-un tablou și așa mai departe. În fecare seară fac inventarul fe­ri­cirilor de peste zi, iar dacă trag conclu­zia că ziua a fost proastă, încerc să găsesc o carte bună, ca s-o sfîrșesc măcar cu-o pa­gină, c-un gînd care să mă bucure.

O.V.: Vă macină timpul pierdut?

O.M.: Mă macină timpul în care aș­tept la cozi, mă enervează cînd oamenii îmi mănîncă timpul ca să-mi spună lu­cruri mici, să-mi povestească bîrfe. N-am curajul să le spun: „Nu mă interesează”. Fiu-meu și fiică-mea sînt cruzi de-a binelea. Dacă îi sun să le spun ceva, imediat îmi răspund: „Chiar tre’ s-aud ce-mi spui tu? Am altceva de făcut”. Eu nu pot face așa, sînt politicos și ajung să înghit o mul­țime de lucruri care-mi mă­nîncă via­ța. Așa m-a învățat mama. M-a crescut în ideea că nu trebuie să fac anumite lucruri, că-i păcat. Uneori, chiar mă certam cu ea. „Să nu cumva să te bați cu vreun copil, chiar dacă te lovește!”, îmi zicea. „Măi, mama, dar nu ajung pînă acolo încît să întind și celălalt obraz. Dacă mă pocnesc, dau înapoi”. „Să nu faci asta, că-i păcat”, îmi zicea. Și așa am rămas, cu o fire tare domoală.

Mă ajută enorm faptul că sînt iubit

O.V.: Ați încercat să vă lepădați de piei, să deveniți altul?

O.M.: Cum gîndeam cînd am terminat liceul – și l-am terminat cu zece clase – tot așa gîndesc și astăzi. Cred că noi, ăștia, care am prins foametea și stanilismul, am devenit maturi mai devreme. Jur­nalele îmi arată că nu mi-am schimbat linia de gîndire sau felul de-a recepționa oamenii. De pildă, în timpul liceului, l-am fugărit pe-un coleg și-am răsturnat o ma­să. A intrat dirigintele și-a întrebat: „Cine a făcut asta?”. Tăcere de mormînt. A în­ce­put, desigur, cu „scad nota la purtare la toată clasa” și altele de felul acesta timp de trei săptămîni. Nici unul dintre colegi nu a cedat. După trei săptămîni, diri­gin­te­­le a zis: „Bre, nu vă fac nimic! Dar vreau să știu”. A rămas stupefiat cînd a ieșit din cancelarie și-a văzut așteptîndu-l la ușă doi copii, cei mai buni din clasă. „Noi am făcut-o”. Ne-a răs­puns: „Vreau să vă spun ceva: am asistat la o lecție de solidaritate des­pre care nu credeam că e posibilă”. Ei bine, peste ani, cei de-atunci, am rămas aceiași. De cîte ori unul are nevoie de ceva, indiferent de ce poziție ocupă în societate, este ajutat de către ceilalți colegi. Acest sentiment de solidaritate a ră­mas același, din liceu și pînă acum, pentru ge­ne­rația mea.

O.V.: Cum ați învățat să vă vindecați decepțiile?

O.M.: Nu există rețete, deși cu toții le trăim. Unele sînt mai nesemnificative, altele ajung pînă acolo încît tragi concluzia că viața este inutilă și-ar trebui să ți-o iei. Am trecut și eu prin asta. Aveam 30 și ceva de ani. Evident c-am depășit-o, de vreme ce trăiesc acum, dar o cu­nosc. Treceam prin probleme care țineau de eu-ul meu adînc, de sentimente, de, cum să spun eu, faptul de a fi trădat de persoana iubită. Dar există în creierul nostru niște mecanisme care încearcă să aco­pe­re aceste sinapse toxice, ale auto-distru­ge­rii. Dacă Dumnezeu îți scoate în cale un om care să te sprijine, e mai ușor. Dar nu poți controla asta. Odată, un coleg a venit la mine. Familia i se des­trăma și mi-a zis: „Nu pot să mă înțeleg cu fiică-mea. Fă ceva, pregătește-o pentru facultate!” Era șocată de faptul că părinții ei se despart. I-am zis lucrul ăsta: „Ascultă, fată! Dacă te trîntește cineva în noroi, există o singură cale: te scoli, te scuturi, ștergi la­cri­mile și mergi mai de­parte!”. S-a dus acasă și-a scris mare, cu căr­bune, pe perete, ceea ce i-am zis. A intrat la facultate. Am fost atunci omul scos în ca­lea ei.

O.V.: Ați aplicat și dumneavoastră aceeași rețetă?

O.M.: Eu nu prea aveam cum, fiindcă decepțiile adînci, pe plan emo­țio­nal, sînt altfel orînduite. Pe plan profesio­nal, am învățat să strîng din dinți, fiindcă timp de 20 de ani am fost condus de cineva care nu-mi voia binele. Într-o vară am scris un curs. M-a chemat șeful meu de-atunci și mi-a zis: „Am auzit c-ai scris un curs. Dă-mi-l să ți-l corectez și să-l publicăm”. M-am uitat la el și i-am răspuns: „În pri­mul rînd de unde știți că-i scris prost, de trebuie corectat, iar în al doilea rînd, ce înseam­nă să-l publicăm? Dacă n-ați scris nici un rînd, n-are de ce să apară numele dumnevoastră pe el”. M-am ridicat și-am plecat. Apoi am avut 50 de reclamații de la el, dar cursul l-am semnat și l-am publicat singur.

O.V.: Erați un individualist?

O.M.: Nu! Din punctul acesta de ve­de­re, America m-a format. Altfel n-aș fi reușit să public peste 50 de cărți și să am în jur de 100 de granturi de cercetare. Lu­crurile acestea nu se fac de unul singur. Mereu mi-am dorit să mi-i fac pe toți prie­teni, ceea ce n-am reușit. Asta consi­der că e un eșec personal.

O.V.:Ați avut visul acesta, de-a fi iubit de toată lumea?

O.M.: Dar știi cît de mulți mă iubesc și-acum? Sînt un om fericit! Mă iubesc pentru cele mai diverse motive: că le-am făcut bine ca medic, altora le-am făcut bi­ne ca dascăl, unii pentru că i-am iubit cînd se simțeau neiubiți, alții pentru că i-am încurajat cînd erau necăjiți, alții pur și simplu fiindcă sînt tatăl Alinei și-al lui Cristi. Asta mă ajută enorm, faptul că sînt iubit! În fiecare zi îi mulțumesc lui Dum­nezeu pentru familia mea și iată, peste o lună se-mplinesc 50 de ani de căsnicie. Mă bucur că pot simți încă fericirea de-a gusta un vin bun, că am en­tu­ziasmul unei realizări culinare, că mă poa­te fascina o carte sau un obiect, pe care-l colecționez fiindcă eu continui să colecționez ca un ne­bun.

Copacul din sufletul meu este în oalele acestea

O.V.: Ce vă leagă de oalele dumneavoastră?

O.M.: Simt așa, un fel de uniune plă­cută cu străchinile mele. Cînd am cum­pă­rat primele oale era în 1967, cînd am mers la un tîrg de Moși, la Hală, cu un prieten. Le-am pus în mașină și-am zis să facem o plimbare pînă la Repedea. La întoarcere, soția prietenului meu, care avea de cîteva zile carnet, a vrut să urce la volan și-a re­u­șit să ne arunce într-un șanț. Ei bine, nu s-a spart nici o ceașcă. Am zis, „Domnule, asta trebuie să însemne ceva”. Apoi am găsit o carte intitulată „Turism cu manual de etnografie”, iar cartea aceea ne-a de­ve­nit mie și soției mele ghid. Am făcut de trei ori turul țării, din olar în olar. Co­lecția a fost făcută ca o mărturisire a etnografiei românești dintr-o anumită epocă. La mine în casă găsești o mărturie a tuturor centrelor de olărit din țară, începînd cu 1940, pînă în 2011. Unele dintre ele au mu­rit, deci oalele acelea au devenit obiec­­te de patrimoniu. Dar nu m-am oprit numai aici. Am făcut și alte colecții, de mai mică valoare. Se vede treaba că, într-a­devăr, colecționarul e un tip căruia îi fi­lează niște lămpi. Am adunat și ceramică străină, că poate am să găsesc odată și-o­dată pe cineva dispus să scrie împreună cu mine o carte de ceramică comparată.

O.V.: V-ați transformat casa în co­chilie?

O.M.: Da! E uimitor că eu mă simt formidabil de bine la mine acasă, dar acest sentiment nu-l împărtășesc toți prie­tenii mei. Unii se simt striviți de multitu­di­nea de obiecte. Îmi zic: „Nu știu, domnule, cum poți trăi tu în muzeul ăsta!” Ei bine, este cochilia mea, refugiul și protecția mea făcută cu ajutorul acestor obiec­te. Și mai e ceva: îmi dau sen­za­ția că aș putea să trăiesc prin obiectele as­tea încă foarte mult timp. Deși știu sigur că eu mă apropii de sfîrșit, mă gîndesc că dacă, așa cum se spune, copacul din su­fle­tul meu este în oalele acestea, atunci eu voi putea să trăiesc încă mult în ochii urmașilor care vă­zîn­du-le, vor spune: „Pe astea le-a adunat bu­nicul!”

O.V.: Așadar, v-ați prelungit via­ța…

O.M.: Tatăl meu a murit de tînăr, la 54 de ani. De atunci, am trăit mereu cu ideea că odată și odată trebuie să mă întîl­nesc cu asta. Există pe unele morminte inscripționată vorba asta, desigur, deve­ni­tă banală: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”. Eu nu de moarte mă tem. Mă tem de suferință, de degradare. Iar dacă mă întrebi în particular, eu aș fi de părere să fiu eutanasiat. Odată ce nu mai corespund la parametrii de om, nu mai am ce căuta pe lumea asta, să încurc pe alții sau să fiu o legumă. Dar aici mă refer numai la mine. Fiindcă, oficial, da­că mă refer la problema aceasta la modul general, sigur că respect jurămîntul lui Hipocrate, că totul trebuie făcut pentru viața omului. Dar în ceea ce mă privește, mi-e frică foarte tare de momentul în care n-am să fiu suficient de conștient de faptul că dau rateuri. De asta, mă rog de co­legii mei mai tineri să-mi spună cînd vor observa că nu mai corespund, că nu mai sînt eu. Singurul lucru pe care mi-l do­resc și probabil că n-o să-mi fie îndeplini­tă dorința, e să fiu incinerat. Ca să trec direct în formă anorganică. Nu mi-ar plă­cea deloc să trec iarăși prin tot felul de stări organice. Aș fi mulțumit dacă aș pu­tea trece direct în molecule care pot servi altora.