Eugen Istodor: Mie mi-au ieșit multe lucruri tocmai pentru că nu mi-au ieșit

Microfonul de serviciu, Subiectele săptămînii Niciun comentariu la Eugen Istodor: Mie mi-au ieșit multe lucruri tocmai pentru că nu mi-au ieșit 932

După ce mai bine de 15 ani a scris pentru Academia Cațavencu, Eugen Istodor și-a păstrat umorul și tot timpul știe să injecteze cîte puțin în conversațiile lui. Jovial, povestind pe un ton care crește și descrește depinzînd de cît de tare îl atrage subiectul despre care vorbește, jurnalistul ne-a împărtășit și nouă, la ediția din toamna anului trecut a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), cîteva dintre secretele umorului de calitate.

Se spune că românul are darul de a face haz de necaz. În ce situații v-ați folosit de acest „har”?

Povestea asta cu poporul român și umorul nu-i adevărată. Toate popoarele fac haz de necaz, deci nu sîntem doar noi. E o bazaconie treaba asta cu „numai românii o fac”. Punem un fel de ștampilă atunci cînd ratăm niște lucruri și rîdem gîndindu-ne că ne-a venit mintea de pe urmă; facem haz de necaz. Nu ne-a ieșit o chestie, facem haz de necaz. Din punctul ăsta de vedere cam toți fac, e mintea de pe urmă a românului, a americanului, pentru că a trecut printr-o experiență și dintr-o tîmpenie îi vine mintea la cap. Și atunci ce să facă? Doar n-o să-și tragă un glonț în cap după fiecare ratare. Cu toții sîntem la fel și atunci, după un eșec, alegem să facem haz de necaz. În cazul meu, pentru că întotdeauna te raportezi la cazul personal, mi-au ieșit multe lucruri tocmai pentru că nu mi-au ieșit, dar de fiecare dată, apropo de haz de necaz, trebuie să știi cum să te raportezi imediat la ce ți s-a întîmplat.

Mie nu-mi ieșeau lucrurile. În `90 – iată, vorbim de atîta timp! – nu pot să spun că eram un tip adaptat și atunci a trebuit să-mi găsesc locul. Cum spuneam, trebuie să pui o etichetă vieții tale, să vezi încotro o iei pentru că nu poți s-o apuci de bezmetic. Adică o ții așa bezmetic, dar la un moment dat trebuie să apuci o cale. Așa am intrat eu în această ecuație a hazului de necaz permanent, adică am lucrat la ziarul Cațavencu atîta timp, iar ziarul asta făcea. Alții o comiteau, iar noi puneam o ștampilă, noi făceam hazul de necaz. Tot timpul depinde cine face hazul de necaz, că dacă-l face un prieten de-al tău, te zgîrii pe ochi că nu ți-a ieșit ție duma, mai ales dacă e despre tine. Dar dacă-l faci tu și ești primul, ești vedetă.

Nu eram un mare săvîrșitor de lucruri, nu mi-au ieșit așa cum voiam, dar de ce ți-ar ieși? Pînă la 20-25 de ani nici nu trebuie să-ți iasă lucrurile. Singurul lucru pe care l-am reușit a fost să intru într-un grup, în grupul ăsta care cel puțin 15 ani a dat tonul la haz de necaz, ceea ce i-a făcut pe unii să se zgîrîie pe ochi, pe alții să intre în concurență.

Am rîs de tot ce există

În cartea „Cațavencii și tribul lor” menționați că „umorul are o libertate limitată”. Ați întrecut vreodată „limitele”?

Între noi, adică noi grupul, gașca, nebunii, mereu am depășit limitele. Important e întotdeauna modul în care aceste limite sînt văzute de ceilalți. Sigur că am rîs de țigani, de proști, de cretini, de idioți, de politicieni, de tot ce vrei pe lumea asta; de puști, de femei, de bărbați, de tot ce există, de cuțite, de ninja, de toate trendurile. Dacă cei din afară aflau aceste glume eram sfîrtecați, terminați. Asta e limita, de fapt, e dată de persoanele din jur. În momentul în care o parte din aceste glume au trecut în ziar, ele se șlefuiau în așa fel încît să devină și publice. Asta e ideea, să nu te rătăcești în traducere, căci tu trebuie să-ți traduci glumele și publicului. Sînt glume de circuit închis, cum le numeam noi, dar cum îl faci să rîdă și pe cel din exterior care nu înțelege? De exemplu Iașul poate nu înțelege ce glume fac demenții ăia de la București așa cum nici nebunii de la Iași nu sînt înțeleși de ăia de la București sau din Ardeal. Atunci asta-i marea provocare: cum faci să le traduci în chestii publice, să faci în așa fel încît să intre în ziar și să fie cumpărat ziarul, căci dacă faci niște glumițe pe care nu le înțelege nimeni nu te mai citește nimeni; poate îți cumpără gazeta prima dată, dar a doua oară își zice „dacă n-am înțeles din prima, de ce să mai încerc de zece ori?”. E ca în orice altă poveste.

Dacă vine un profesor la facultate și turuie povești de pe vremea lui Hristos, o să te întrebi ce îți spune ăla despre biserică și alte cele pe care nu le înțelegi. De fiecare dată obligația dementă este să tragi în bandă în așa fel încît să înțeleagă toți. Nu e neapărat vorba că ar fi ceilalți mai proști, dar această tragere în bandă, această traducere, înseamnă să te înțelegi cu celălalt, să-ți lărgești cît de tare grupul pentru că oamenii asta vor: includere, nu excludere. Vor și ei să fie șmecheri dacă ceilalți sînt – asta e toată raportarea. Stai la o bere și rîzi cu doi prieteni, iar toți cei din jur se întreabă „bă, da’ de ce rîd ăștia? Aș rîde și eu, hai să unim mesele!”. Asta e povestea umorului și a grupurilor, în general, la asta se rezumă, la un „hai să unim mesele! Să rîdem cu toții dacă e de rîs, să făptuim dacă e de făptuit!”. Pentru asta trebuie să traduci mereu, să-ți depășești limitele.

În urma disputelor riscate din cauza caricaturii cu Simona Halep la premiile Roland-Garros, Laurent Sourisseau, redactorul publicației Charlie Hebdo, a afirmat că descoperă cu oroare că europenii n-au niciun umor. Credeți că europenii digeră mai greu satira, umorul, decât o fac alte popoare sau sînteți de părere că tuturor le este la fel de greu să trateze jovial o glumă care face referire la poporul lor?

În cazul lui Charlie Hebdo, la fel ca și în cazul Cațavencu, aceste grupuri, au fost întărite în timp zicîndu-și: „las’ că merge, le înțelege toată lumea”, dar la un moment dat se întîmplă ce s-a întîmplat și la Charlie Hebdo și la Cațavencu: s-a schimbat publicul, s-a schimbat audiența, mesele de care vorbeam mai devreme. Acum cei de la celelalte mese zic: „băi, uite-i pe boșorogii ăia. Rîd și ei la două mese, ce-mi pasă mie de glumele lor? Sînt bătrîni, noi sîntem tineri. Avem alte mese. Hai să ne facem propriile glume!”. Tragedia Charlie Hebdo este cea în care au fost uciși cei mai importanți autori, gașca nebună de la Charlie Hebdo. Au fost uciși, iar astăzi sînt „amendați” pentru că publicul s-a schimbat.

Sîntem în 2018, glumele lui Charlie Hebdo nu mai sînt prizate atît de bine, sînt prizate de cei care-i citesc din anii 1960-1970, iar ei continuă să facă aceleași glume, în același stil, foarte bun pentru mine, dar pentru adolescenți, tineri, ceva e pierdut. Tinerii se revoltă, își zic „cum adică, lovesc în Halep, o fac țigancă, o fac tablagioaică, vînzătoare de fier vechi, ce-i asta?”, cînd de fapt ei doar au făcut o glumă foarte bună pentru generația lor. În cazul glumei cu Halep, nu s-a înțeles, dar nu e vina nimănui în povestea asta, doar că Charlie Hebdo trebuie să-și asume, așa cum oricare altă gașcă de la masă trebuie să-și asume limitele. Dacă nu treci limitele, dacă vrei într-adevăr să faci glume pe înțelesul anului 2018 trebuie să fii atent la minorități, să nu superi românii, să nu superi tablagii.


Umorul asta face, lovește în mentalitatea noastră

Deci sînteți de părere că generația mai tînără este mai sensibiliă?

Nu este neapărat mai sensibilă, dar trece printr-un moment de formare. Ești imatur, ești adolescent, ești atent la foarte multe detalii, te supără că te trage de codiță un coleg pe care-l cunoști, darămite o dihanie din asta venită din Franța care-ți spune că Simona Halep e o gîză. Trebuie să fii mereu atent la public. Charlie Hebdo își asumă povestea asta. Românii sînt mai sensibili pentru că mereu cultura lor a fost în formare, sînt mai adolescenți, le place mai mult să fie așa. Sînt sensibili pentru că pînă la urmă și cultura Facebook și toate celelalte îți dau un sentiment de imaturitate, copilărești mai mult, te apără grupul în care ești, tribul în care ești, prietenii, iar atunci cînd vine cineva din exterior și-ți trage o palmă îți spui: „ce-i cu ăsta? De unde a venit? Trebuie să mă apăr”. Asta e reacția cea mai nasoală, umorul de acest fel îți dă anxietatea, ți-e frică. Cel mai urît lucru la umor este să fie perceput în momente de anxietate, de asta românii sînt copilăroși, le place să fie protejați mereu, sînt o societate imatură din toate punctele de vedere și vedem ce se-ntîmplă în jurul nostru: referedum, atacul politic asupra tuturor instituțiilor, zone rămase într-un fel în urma altora, un București rămas în tot felul de vicii, o Moldovă care are dificultăți de toate felurile. Toate lucrurile astea au contribuit la reacția pe care au avut-o românii la ceea ce au făcut Charlie Hebdo. Și-au zis „dar stai un pic, te iei de simbolul meu, de mama mea Simona Halep?”. Toată traducerea asta, toate eforturile astea de traducere dau anxietate. Vine unul și-ți spune: „stai puțin, ce vii tu să-mi spui mie? Știu eu mai bine! Simona Halep e minunată, extraordinară, a căștigat…”. A cîștigat, dar umorul asta face, lovește nu în Simona Halep, în situație, în mentalitatea noastră lovește; că noi n-o vedem, aia e.

Trei dintre cărțile dumneavoastră sînt construite în mare parte, sau chiar integral pe interviuri, dar care sînt „erorile de jurnalist” pe care le-ați făcut pînă să ajungeți să fiți socotit un „interviator de temut”?

Una dintre ele a fost că nu reușeam să mă descurc cu tehnologia. Erau anii `90 atunci și aparatele de înregistrat erau uriașe, erau casete audio care se stricau, se rupeau, erau de calitate proastă, iar cele mai de valoare erau scumpe și n-aveam bani; abia mă întrețineam pe mine, mai bine mîncam și eu o pîine decît să dau banii pe aparatură. Toată tehnologia asta n-am stăpînit-o întotdeauna bine așa că au fost interviuri pe care le-am ratat din punctul ăsta de vedere: nu se auzeau bine, nu se înregistrau în anumite zone. În alte dăți nu mi s-a răspuns, mi s-a întors spatele, instituțiile, miniștrii și așa mai departe m-au înjurat că pun întrebări. Am făcut toate greșelile posibile pe care le face un jurnalist, n-am ajuns la timp și nu l-am ajuns pe-ăla să iau interviu. Ce-aș putea să spun – pe toate le-am făcut, și nu doar la început, ci și după aceea, pe parcurs. Dar pînă la urmă, greșelile astea, dacă dorești să faci meserie, te învață să te aduni și să spui „gata!”. Nu ești perfect, dar nu mai faci greșelile precedente, iei aminte la ele. Prin repetiție, nu neapărat mobilizare, că astea-s vorbe goale, pur și simplu realizezi că dacă mai greșești, mai faci cîte-o tîmpenie, nu ajungi nicăieri. La un moment dat am făcut o greșeală de documentare. Știam că vine președintele Franței în România, doar că nu știu de ce, fiind eram marcat de un nume, de un președinte al Franței, îl aveam în cap și am dat telefon la ambasada Franței să cer un interviu cu respectivul iar ei mi-au spus „a murit demult, vine alt președinte”. Au fost multe greșeli, nu m-am pregătit la interviuri, evident că nu te pregătești, iar cu unii iese interviul, dar cu alții nu merge pentru că nu vor să răspundă.

Orice conținut nu face decît să urle să fie vîndut

Spuneați într-un interviu acordat în 2007 că una dintre lecțiile pe care le-ați învățat la începutul carierei dumneavoastrăa fost să vă dați seama cum se vinde un ziar și ce titluri atrag publicul. Este asta o scuză pentru a folosi titluri care prezintă doar o parte din subiect?

Da, asta fac, vor să-și vîndă marfa. Orice conținut, de data asta nu mai vorbim doar de conținut jurnalistic, vorbim de conținut în general, nu face decît să urle să fie vîndut și de asta sînt deformate lucrurile din toate punctele de vedere. Accentele sînt puse numai pe senzațional, pe lucruri care trădează sfintele adevăruri. Cultura jurnalistului, a tuturor de fapt este determinată de comercial și nu de deontologic. Totul e tranzacțional, pînă și sufletul, și atunci totul devine fluid și trebuie doar să se vîndă, să-ți aducă faimă, poate și bani.

Să ne gîndim, de exemplu, la faptul că nu mai există o ideologie. Ce făcea ideologia? Vorbea de limite, îți dădea un program. Noi, șmecherii de la liberal, facem aia, liberalizăm aia. Neexistînd o ideologie sau ideologiile fiind fluide și trecînd dintr-o parte în alta îi plasează pe mulți dintre oameni în niște situații ciudate. Se duc și fac campanie acum cu referendumul sau aruncă pe piață cu minciuni despre partide pentru că sînt plătiți. Pe bună dreptate, dacă nu-și găsesc locuri de muncă de ce le-ar păsa lor de ideologia ăluia? Dacă ei știu să facă lucrurile alea, le fac ușor și le mai fac și pe bani, de ce să nu le facă? Apoi li se reproșează că lovesc în unul și în altul, dar ei nu reacționează. Despre asta vorbim, despre granițe, limite. Treci dincolo? Astăzi nu se mai pune problema asta, poți să treci oriunde și de aici și fake news-ul. Poți face absolut orice.

Apar tot felul de titluri precum „Gay-ii îți fură copiii din casă”. Dar unde sînt ăia, unde sînt dovezile? Îți fură copiii dacă-i lași pe stradă 20 de zile – dacă-i lași pe stradă s-o îndura vreun gay. Dar unde-i gay-ul ăla de nu-l găsesc și eu să-mi dea copilul înapoi să mi-l cresc? Nu-i găsim la colțul străzii și atunci iată o poveste simplă care se transformă în două gogorițe. Una spune că gay-ii sînt peste tot și abia așteaptă să pună gheara pe copii, iar alta că gay-ii îți fură copiii; iată două gogorițe în care oamenii cred. Care e știrea? Nu mai contează. Știrea este poate că procentul de gay din România e de 3%. Dacă am opune și care e procentul de copii lăsați pe stradă, cam tot acolo am ajunge. Noi am pus prea multe întrebări, oamenii nu-și pun nici două-trei întrebări: „care-i procentul? Care-i știrea?”. Nu, pentru ei sînt oameni cu gheare care fac ceva. Trebuie să-ți pui întrebări, dar asta mai face fake news-ul, merge direct la țintă.

După ce ați învățat cîteva dintre „trucurile” meseriei de jurnalist, a intrat practicarea acesteia în zona dumneavoastră de confort?

Deloc. Gîndește-te doar că după 20 de ani n-am mai avut job, practic cam 18 ani a durat gașca mea, după care gașca n-a mai avut bani. Am stat un an – doi împreună, dar pînă la urmă job-ul ăsta, gluma, hazul ăsta de necaz nu mai era plătit, nu mai puteam să mănînc și eu o pîine. Muream de foame și a trebuit să fac ceva. Nu e niciun confort să te trezești într-o altă generație, cu o piață în care altă generație face legile. Te trezești și te întrebi unde te duci, încotro o iei, ce faci, care sînt opțiunile pînă cînd îți zici „da’ du-te, bă, oriunde!”.

Chiar dacă știi regulile jocului nu înseamnă că poți intra în joc

Cum a pornit campania de educație sexuală pe care o desfășurați pe platforma Perspektiva?

Am ratat și-acolo vreo jumătate de an. A durat mult pînă mi-am găsit tonul. N-am știut, am crezut că am înțeles. Trebuie să fie scurte, trebuie să nu plictisească, dar m-am trezit că am aplicat toate regulile și de fapt era plicticos. Citeam a doua zi și mă gîndeam: „mamă, frate, ce plicticos sînt, nu mai știu nici să scriu, nici să montez un film, nici să iau un interviu”. Cifrele au fost între extraordinare și dezastruoase și vorbim de experiența unui jurnalist care se laudă și face. Mi-am luat-o pentru că generația s-a schimbat, pentru că pînă la urmă chiar dacă știi regulile jocului nu înseamnă că poți intra în joc. Jocul e al altora și te primesc doar dacă te simt cu adevărat de-al lor. Repet, jumătate de an, poate și mai mult, am ratat foarte mult, acum e mai bine, acum pare-se că e mai bine, dar nu se știe niciodată. La mine, cel puțin, nu se știe niciodată.

Au existat momente în care săvă fi dorit să faceți orice altceva în afară de jurnalism? Și dacă da, ce?

Dacă e să mă gîndesc, în anii `89-`90 eram în facultate și nu știam ce vreau să mă fac. E întrebarea asta stupidă pe care oamenii ți-o pun constat: „ce-ai vrea să te faci?”. De fapt răspunsul este că sîntem într-o continuă căutare. Universul conspiră și-ți oferă absolut toate posibilitățile. Tu ce vrei să te faci? Așa eram și eu în `89. Dacă nu era Revoluția prin care am trecut, dacă nu era Cațavencu la care am intrat și m-am distrat, ce mă făceam? Posibilitatea era să fiu profesor de limba română, că asta era facultatea pe vremuri. Părinții îmi ziceau că aveau niște relații și puteam să intru ușor la Serviciile Române de Informații, la Securitate, să fac și eu ceva pe-acolo. Nu știu ce-aș fi făcut. Ceea ce e mișto e că n-am știut ce-am eu de făcut cu mintea mea, cu trupul meu și totuși mi-a ieșit, iar acum iată că mi-a ieșit și cu facultatea, sînt profesor, dar e aceeași poveste – ce fac în continuare? E altă lume, ce fac în continuare cu mine? Rămîne aceeași întrebare.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top