David Lowen: E o greșeală teribilă a politicienilor să foțeze un canal public să se schimbe astfel încît să oglindească viziunile lor

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la David Lowen: E o greșeală teribilă a politicienilor să foțeze un canal public să se schimbe astfel încît să oglindească viziunile lor 93

De fiecare dată cînd vorbește despre televiziune, David Lowen o face cu o mică rezervare. Știe că viitorul va fi al celor care se vor adapta la timp și îi compară pe producătorii de televiziune cu niște profesori ce trebuie să stăpînească o clasă plină de elevi zgomotoși. În prezent, el este „directorul școlii” și în fiecare an, în calitate de președinte Prix CIRCOM, oferă premii pentru cele mai bune producții realizate de către studiourile regionale ale televiziunilor publice. Aici, spune el, se află adevăratele povești și personaje, trecute cu privirea de multe ori de către televiziunile care respiră doar în capitală. Prezent la Iași cu Ocazia Seminarului Internațional de Jurnalism organizat de către TVR Iași, recunoaște că la fel de drag își amintește și de anii pe care i-a petrecut ca jurnalist, avînd la un moment dat prilejul să îmbine experiența de om al presei cu cea de om al televiziunii. A reușit să salveze de la scufundat cel mai urmărit post de știri din Europa, EuroNews, unde și acum își amintește că înainte să dea primele imagini cu războiul din Iraq, dilema cea mai mare a fost cum să-i numească pe soldați.

Cum arată portretul televiziunii pu­blice de astăzi?

În acest moment, televiziunea pu­blică trece printr-o criză. Nu mai este sigură de cîți bani mai poate obține pentru a rămîne în picioare. Deciziile privind finanțarea se iau mult mai tîr­ziu și te trezești deodată că nu ai banii pe care credeai că o să-i ai. Com­petiția de pe piață este și ea una mult mai aspră. Cu un buget mai res­trîns, oamenii pot realiza conținut de calitate care să rivalizeze cu cel al te­leviziunilor private, iar oamenii care obișnuiau să stea în fotoliu privindu-te pe tine, fac în acest moment te­le­vi­ziu­ne și o distribuie pe YouTube sau pe alte platforme.

Procesul acela unidirecțional, în care era un canal de televiziune pu­blic și domina piața, a dispărut pentru totdeauna. Iar acum, televiziunea publică trebuie să se așeze pe scaun și să se gîndească ce să facă, de ce să o facă, cît costă să o facă și cine re­pre­zintă cu adevărat audiența.

După cum ați spus și dum­nea­voas­tră, una dintre cele mai mari probleme ale televiziunii publice din prezent o re­pre­zin­tă bugetul. Există la nivel european so­luții sau măcar discuții în acest sens?

În momentul de față, modelul economic este condus de convinge­rea asupra banilor care pot fi obținuți pe urma taxelor de licență sau granturi guvernamentale. Iar discutarea unui plan de afaceri se face între dis­tribuitor și Guvern, iar aceste discuții au loc tot timpul. Un alt lucru pe care televiziunile publice îl discută foarte mult este legat de costuri. „De ce stăm în scaune și îi cerem Guvernului bani, atunci cînd, să zicem, 100 de oa­meni pot face treaba a 500 de oa­meni”. Iar Guvernul se întreabă „de ce să le dăm acestor oameni bani, cu care ei fac apoi locuri de muncă pentru oameni care stau în studiouri și nu muncesc?”. Televiziuni publice pre­cum cele din Grecia sau cea din Valencia (Spania) au ieșit din mediul de afaceri, deoarece autoritățile nu sînt pregătite să păstreze finanțarea.

Există riscul ca guvernele să țină în viață serviciile de televiziune publică pentru a-și „cultiva” rădăcini către voturile populației?

Da, cred că există un adevărat pericol. Însă cred că a devenit din ce în ce mai greu de susținut acest efort, deoarece sînt atîtea canale și atîtea modalități prin care poți să ajungi la cei care votează, încît e scump să ții un astfel de canal doar ca să-ți faci campanie politică. Sînt alte mo­da­li­tăți mult mai eficiente și sînt destul de sigur că politicienii sînt îndeajuns de șireți încît să le găsească.

E audiența mai deșteaptă decît o consideră unii producători de televi­ziune?

Oameni din televiziune cred că pu­blicul este prost. Însă oamenii pro­fe­sioniști din televiziune știu că tre­bu­ie să lucreze din greu pentru a ob­ți­ne o audiență, deoarece respectiva audiență știe foarte rapid dacă vrea să privească programul pe care tu îl livrezi. Și dacă decid că nu vor să mai urmărească, acel public dispare ra­pid. Dacă există profesioniști în te­le­vi­ziu­ne care să creadă că propriul public este prost, atunci cred că și ei sînt destul de proști. Asta e puțin diferit față de argumentul care spune că te­leviziunea prostește. Cu alte cuvinte, în loc să existe niște programe minu­nate despre mitologia grecească, sau ecologia mondială, sînt game shows. Iar aici e altceva și aș spune chiar că producătorii sînt foarte isteți, pentru că-și dau seama că asta e ceea ce au­diența își dorește. Totodată, aș ar­gu­menta împotriva convingerii că te­le­viziunea prostește. Iar posturi precum Discovery, National Geographic, sau History Channel o duc destul de bine. Nu poți să spui că prostesc, ci împart multe cunoștințe și informații într-o manieră distractivă, exact așa cum i-a fost stabilit și televiziunii pu­bli­ce să o facă.

România are una dintre cele mai mici taxe publice pentru televiziune din Europa, adică 11 euro pe an. La polul opus se află Elveția, a cărei taxă e de 35 de ori mai mare, 385 de euro. Chiar și așa, la noi, acesta este un subiect controversat, iar o parte din opinia publică susține că TVR-ul nu face îndeajuns nici măcar pentru acești bani. Este ne­voie ca publicul să fie educat astfel încît să înțeleagă că calitatea înseamnă bani?

Sînt foarte multe dovezi care ara­tă că, cu cît investești mai mult în pro­gramele unei televiziunii publice, cu atît crește nivelul de audiență pre­cum și credibilitatea postului, iar gu­vernele devin din ce în ce mai fe­ri­ci­te. Însă, tu ca Guvern, dacă oferi o fi­nan­ța­re foarte mică, era o vorbă „hră­neș­te cu alune și obții maimuțe”, adică primești ceea ce plătești. Însă un alt factor nu-i doar prețul acestei taxe, ci și cît anume a colectat respectiva ta­xă. De exemplu, în Olanda rata de colec­tare este de doar două taxe la fiecare trei case și nu există niciun mecanism să-i urmărești pe cei care nu au plătit. În Irlanda, la fel de mulți nu plătesc, însă e o infracțiune să privești televi­ziunea publică fără să fi plătit licența. Iar anul trecut, 400 de oameni au in­trat la închisoare pentru asta.

Odată ce ai pierdut politicienii, ai pierdut lupta

Ați spus în timpul seminarului că o problemă și mai mare pentru televiziunile publice o reprezintă incertitudinea. De ce?

Atunci cînd îți planifici cum o să-ți dezvolți programele sau conținutul video ai nevoie de timp. Timp în care să dobîndești aptitudinile de a livra respectivele programe pe ecran. În ca­zul unei drame, de exemplu, ai ne­voie de timp în care să scrii scenariul, să-l adaptezi pentru televiziune și să-l filmezi. Și dacă ești nesigur pentru următorii cinci ani, nu-ți poți permite să cheltui bani, pentru că poți să-i pierzi. Trebuie să fii sigur că peste cinci ani încă o să mai fii în business și că poți să-ți plătești la timp toate taxele.

485 ms 2

„Dacă există profesioniști în televiziune care să creadă că propriul public este prost, atunci cred că și ei sînt destul de proști”.

De asemenea, în zona știrilor, ai ne­voie de un anumit grad de cer­ti­tu­di­ne în caz că guvernul urmează să se schimbe la fiecare șase luni. Iar fie­care guvern nou o să spună că „ei bine, vreau să schimb conducerea televiziunii publice pentru că nu face ce i-am spus eu să facă”, iar tu rămîi fără pic de consistență. E o greșeală teribilă a politicienilor să forțeze ca­nalul public să se schimbe astfel încît să oglindească viziunile guvernului. Cred că-i mai bine pentru toată lu­mea, chiar și pentru politicieni, să ai­bă un post corect, imparțial, și să-i lase pe toți să-și susțină argumentele într-o atmosferă deschisă, să-i lase pe te­les­pectatori să decidă singuri pe cine să voteze, bazat pe seama a ceea ce aud.

Și care ar fi cea mai bună modalitate de a te descurca cu incertitudinea? Să aștepți liniștit, sau să calculezi atent, după care îți asumi anumite riscuri?

Nu cîștigi războaie fiind curajos și mort. Ține de judecată. Sînt mo­men­te cînd știi ce ai vrea să faci, însă tre­buie să evaluezi în ce riscuri te bagi. Iar dacă riscul e atît de mare încît te poate distruge, atunci cred că te joci cu forțe pe care nu le poți controla. Într-o televiziune privată este aproa­pe la fel și ai o responsabilitate în plus față de acționari. Pe de altă par­te, dacă compania e a ta, poți face ce vrei. De exemplu, o companie de pro­ducție numită Selador din Marea Bri­tanie a dezvoltat un format de televiziune în care a crezut cu adevărat. Iar directorul companiei și-a pus în joc propria casă, care în Londra fiind, costa în jur de 1 milion de lire sterline. Iar la micul dejun, acesta i-a spus soției sale că „dacă afacerea n-o să meargă, o să ne pierdem casa”. Și a mers mai departe pînă ce ideea sa a devenit un format de televiziune. Asta a fost „Vrei să fii milionar” și a devenit cel mai de succes format în lumea întreagă. Acum, tipul res­pec­tiv deține mai mulți bani decît putem visa noi doi la un loc. Dar a început riscîndu-și casa. Dacă compari cu si­tua­ția unei televiziuni publice, aceas­ta n-ar trebui să riște totul pe o arun­că­tură de zar.

Cum ar trebui să se împartă televiziunea publică între calitatea programelor și audiență dacă punem în calcul faptul că majoritatea publicului preferă emisiunile de tip tabloid?

La acest capitol nu o să se poată vorbi niciodată la general și să spui: uite, asta este linia de care poți sau nu să treci. Depinde de cine mai ope­rează în mediul respectiv, depinde de audiență și cel mai mult depinde de înțelegerea la care ajungi cu guvernul sau instituția reglementată de gu­vern. Partea tristă e, că de cele mai multe ori, asta nu se întîmplă deloc. Gu­ver­nul spune „uite, ăștia sînt banii, mă aș­tept de la tine să fii sigur că oa­me­nii ne votează”, iar televiziunile zic ok, „dacă asta-i tot ce trebuie să fac să obțin banii”. De asemenea, aș spune că sînt, de exemplu, unele game shows-uri bune, altele proaste sau care lărgesc cunoștințele spectatori­lor, care sînt atît informative, cît și dis­trac­tive. De exemplu, am menționat mai devreme „Vrei să fii milionar”. Urmărindu-l, eu am ajuns să cunosc acum răspunsurile la foarte multe în­trebări. De cealaltă parte, poți să ai o emisiune foarte serioasă despre reli­gie, însă care poate fi făcută într-un mod extrem de plictisitor și departe de a lărgi cunoștințele cuiva, făcîndu-l să vrea să închidă pur și simplu te­le­vi­zo­rul. Dacă nu privește nimeni o emi­siune, atunci aceasta nu are va­loa­re.

În televiziune, există un anume talent în alege talentul care să apară pe sticlă

Cum vedeți dumneavoastră Internetul? Poate fi el o sursă în plus de venit pentru televiziuni? Sau este încă o ancoră legată de picioare?

Reprezintă ambele. Dacă legea îți permite ca televiziune publică să faci bani de pe Internet permițîndu-ți să vinzi abonamente pentru informații sau reclame pe site, nu cred că există vreo problemă. Dacă distorsionează peisajul, în sensul că există o or­ga­ni­zație care supraviețuiește doar din banii de pe Internet și tu oferi același conținut, există un conflict. E fas­ci­nant că în Suedia, Norvegia și Ir­lan­da, televiziunea publică e conștientă că zia­rele au site-uri și că pe acestea exis­tă materiale video pe care trebuie să le plătești pentru ca să le accesezi. Ei bine, televiziunile au început să-și împrumute propriile materiale video către acele site-uri gratuit. Într-un fel, le protejează spatele, pentru că într-o zi, politicienii vor spune „stai un pic, care-i diferența între ziarul acesta care-mi oferă știri video și te­le­vi­ziu­nea publică care-mi oferă știri video pe site?”. Odată ce ai pierdut politicienii, ai pierdut lupta.

Unul dintre secretele show-urilor precum Românii au talent sau Vocea României este acela că ele produc emoție. Totuși au mai fost în trecut formate asemănătoare ce foloseau aceleași arme, însă care nu s-au bucurat de același succes.

Aș fi surprins dacă ar fi un motiv anume. Să luăm, spre exemplu, unul dintre aceste show-uri de talente. Ritmul e diferit față de un alt show. Iar dacă programul nimerește ritmul potrivit pentru audiență, reușește și are succes. Personajele sînt de ase­me­nea foarte importante. Poți de multe ori să alegi niște personalități proas­te. Sau poți să alegi talentul greșit care să apară pe sticlă. În televiziune există un anume talent în a alege persoana cea mai bună care să apară pe sticlă. Deseori un talent poate fi foarte prost, însă are o poveste grozavă. Deci sînt multe aspecte și nu o să fie niciodată un răspuns simplu.

Războiul din Iraq a fost o provocare pentru o organizație ca EuroNews, pentru că la acea vreme aveam șapte limbi, deci șapte versiuni

Cît de important este pentru o televiziune departamentul de știri?

Este miezul principal pentru un post public generalist. Este pîinea zil­nică. Nu e condimentul, nu e desertul, nu e sosul, ci este pîinea și nu poți să scapi de ea. Dar apoi stai să te întrebi cum trebuie să-ți faci știrile. Să comparăm BBC2 din Marea Bri­ta­nie, care are un program ce se nu­meș­te „News Night”, unde durata me­die a știrilor este de 12 minute și astfel ele sînt expuse foarte detaliat. Poate că nu sînt știrile mainstream, dar au fost selectate pentru că sînt puțin diferite și se adresează unei au­diențe mai modeste și mai mature, seara tîrziu. Comparăm cu Canalul 5, post public de știri ce încearcă să atragă un public țintă mai tînăr. Ști­ri­le sînt mult mai scurte, mai ta­blo­i­di­za­te, sînt vioaie, au multe elemente vizuale. În mod egal, sînt foarte mul­te canale pentru care jurnalele de știri nu s-ar potrivi. Dau iar exemplul lui History Channel. De ce ai vrea știri pe History Channel?

Ați fost numit director general la EuroNews, cel mai urmărit canal de știri din Europa. Acolo, știu că ați fost primul care a transmis imagini de la războiul din Iraq. Ce impact au avut respectivele imagini în perioada respectivă?

E de menționat mai întîi că am fost numit director la EuroNews pentru un scop foarte precis. Era pe cale să se prăbușească, iar bugetul era pe terminate. Cineva trebuia să meargă acolo și să încerce să-l salveze. Iar în aceeași perioadă, războiul din Iraq era pe cale să izbucnească, deci era nevoie de cineva care să se descurce cu partea de business, dar și cu partea de jurnalism, așa că au luat legătura cu mine.

Războiul din Iraq a fost o pro­vo­ca­re pentru o organizație ca EuroNews, pentru că la acea vreme aveam șapte limbi, deci șapte versiuni. Totodată, șapte țări cu jurnaliști împlicați în această organizație și nu toate țările avea aceeași viziune asupra a ceea ce trebuia să se întîmple în Iraq.

Războiul din Iraq a fost o pro­vo­ca­re pentru o organizație ca EuroNews, pentru că la acea vreme aveam șapte limbi, deci șapte versiuni. Totodată, șapte țări cu jurnaliști împlicați în această organizație și nu toate țările avea aceeași viziune asupra a ceea ce trebuia să se întîmple în Iraq. Plus, în Franța, e o cerință pentru organi­za­ți­i­le de știri de a discuta politica edi­to­rială împreună cu personalul. Acum, dacă vă puteți imagina, acea discuție avea șapte puncte de vedere diferite. Totodată, nu știam cum să le spunem oamenilor care mergeau și luptau în Iraq împotriva lui Saddam Hussein. Ce erau ei ? Poți să le spui americani? Normal că nu, pentru că sînt și alte naționalități care luptă acolo. Poți să le spui Aliați, care are acest subtext emoționant de eroi care luptă împotriva naziștilor? Nu, nu poți să le spui Aliați, pentru că francezii nu erau în ecuație. Francezii vroiau să-i numim pe soldați „bușiști”, adică adepții lui Bush, care ar fi sunat apoi ca o sectă politică. Așa că discuțiile au continuat cu o foarte mare grijă.

În schimb, ce cred eu că a fost cea mai mare victorie a EuroNews-ului, pentru care mai tîrziu a fost și lăudat pentru cum a tratat subiectul răz­bo­iului din Iraq, este o scenă pe care o rulezi vreo cinci minute, un material video cu sunet natural, care se nu­mește „no comment”. Aveam îndoieli le­ga­te de această scenă. Pînă într-o zi, cînd am urmărit un material din răz­boiul din Iraq și era o scenă cu niște sol­dați care stăteau într-un buncăr. În­cercau să mănînce prînzul, în timp ce pe lîngă ei se auzeau focuri de ar­me sau bombe. Iar din cînd în cînd, o bombă sau un obuz ateriza lîngă ei. Soldații dispăreau de pe ecran, iar nisipul umplea tot ecranul. Gradual, nisipul se cufunda și se ridicau niște căpățîne mici cu căști pe ele, își șter­geau fața și continuau să-și dea din mînă în mînă pîinea și mîncarea ca să poată continua cu micul dejun. Scena asta continua vreo patru minute, iar tu împărtășeai cu aceștia groaza că următorul obuz o să aterizeze peste ei și nimeni nu o să se mai ridice înapoi în picioare. În acel moment, realizai că acei soldați erau irakieni. Nu erau Aliați, nu erau bușiști, erau irakieni. Iar tu erai într-un buncăr cu irakienii, sperînd că aceștia o să supraviețuiască bombardamentului.

În prezent, în România există vreo șase canale de știri, fiind una dintre puținele țări europene cu atît de multe posturi. Cum vi se par că arată?

Dacă țin eu bine minte, toate canalele principale, Antena, Pro TV, Prima, TVR, în termeni de atracție vi­zuală, toate arată la fel. Practic ai aceleași știri ca și pe agențiile de pre­să pe toate canalele. Iar dacă tot ai o redacție de știri, de ce nu o lași în funcțiune 24 din 24, astfel încît să fii mereu acoperit. Iar împotriva lor, cu toate informațiile și relatările de presă de pe Internet, te întrebi de ce mai ai nevoie de astfel de posturi de știri. Acum dacă sînt alertat pe Twitter, aflu imediat ce se întîmplă, sau primesc feed-uri direct de pe site-uri. Deci care-i rostul să deții posturi de știri 24/24 unde mulți așteaptă sperînd să se întîmple cîte ceva. În curînd nu o să mai fie eficiente din punctul de vedere al costurilor și vor avea o moarte naturală.

Cînd aceștia se vor trezi și își vor da seama că tinerii între 8 și 24 de ani urmăresc de trei ori mai multe știri de pe smartphone decît o fac de la televizor și vor înțelege că pot să creeze materiale video pe care să le dea drumul pe streaming, atunci se vor opri din a le asigura spatele posturilor de știri.

Nu neapărat dacă ai și un partid politic în spate.

Așa este. Dar acestea vor fi sus­ți­nute de către politicieni doar atît timp cît vor livra ceea ce au nevoie politicienii. Cînd aceștia se vor trezi și își vor da seama că tinerii între 8 și 24 de ani urmăresc de trei ori mai multe știri de pe smartphone decît o fac de la televizor și vor înțelege că pot să creeze materiale video pe care să le dea drumul pe streaming, atunci se vor opri din a le asigura spatele posturilor de știri.

Însă ce spune asta despre credibilitatea presei?

Peste tot în lume sînt companii de televiziune care se asociază cu di­fe­ri­te partide politice. Ceea ce spun este impractic, nu o să se întîmple ni­cio­dată, dar cred că asta-i direcția care ar trebui să se impună. Există un ar­gu­ment cum că dacă poți avea 50 de canale de știri și poți alege între ele, de ce trebuie acestea să rămînă im­par­țiale? De exemplu, cînd cumperi un ziar, știi că-i ziarul tău de dreapta și ești mulțumit că punctele de ve­de­re sînt aceleași cu ale tale. De ce nu ar fi la fel și în televiziune? De ce nu poți avea canale de stînga și de dreapta? Iar într-un fel ai, pentru că există Fox News, pe de o parte, și Russia Today de cealaltă. Acum, cu o pluralitate uriașă în ceea ce privește știrile internaționale, există un argu­ment care spune că imparțialitatea ris­că să moară.

BBC-ul a fost cri­ti­cat de multe ori că a deschis cu știri despre vedete, pe cînd au lăsat alte știri în care erau implicați politicieni mai la sfîrșit.

La un moment dat, cel mai urmărit post TV din România, Pro TV, și-a deschis principalul jurnal de știri de la 19.00 cu un divorț între două vedete mondene oferindu-i șapte minute de emisie. Asta, în contextul în care un fost prim-mi­nis­tru român intra după gratii pentru corupție, TVR fiind singurul post care deschidea cu această știre. Astfel de situații se întîmplă din ce în ce mai des. Ce credeți că a condus spre o astfel de agendă publică?

Aceste lucruri se întîmplă foarte des în toate țările. BBC-ul a fost cri­ti­cat de multe ori că a deschis cu știri despre vedete, pe cînd au lăsat alte știri în care erau implicați politicieni mai la sfîrșit. Nici nu sînt sigur dacă aceste lucruri mă îngrijorează, pen­tru că sînt știri foarte liniare. Prima știre, da, are o importanță. Dar ce-a de-a doua știre e mai importantă decît a treia? A treia e mai importantă decît a patra? Și tot așa pînă la finalul bu­le­ti­nului. Jurnalul de știri este foarte ase­mă­nător cu modul în care sînt așezate știrile dintr-un ziar. Mai întîi capturează interesul, îl dezvoltă și îl menține pe pagină pînă ce îți servește totul.

Între „asta cere publicul” și „asta ne dă presa”, cine credeți că are dreptate?

Este un echilibru. Dar aș spune că în televiziune, un producător n-ar tre­bui să facă niciodată un program în izolare față de public. Deseori, des­copăr că totul pare să fie aranjat du­pă modul în care producătorii și creatorii vor să facă o anumită chestie. Se felicită între ei pentru cît de deștept e celălalt, fără ca de fapt să existe o referință pentru spectator. Iar eu cred cu putere că poți să faci pro­grame prin care să transformi un su­biect plictisitor în ceva urmărit de foar­te multă lume. Cred că-i la fel de fantastic precum un profesor într-o sală de clasă care reușește să le cap­teze atenția, îi face să se concentreze, comunică, și îi lasă să se antreneze singuri în procesul de învățare. Dacă televiziunea poate face asta, fie că e vorba de un canal generalist, unul public sau unul de teleshopping, atunci eu cred că acela este un canal bun de televiziune.

Autor:

Iulian BÎRZOI

Senior editor „Opinia Studențească”

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top