Astăzi, oamenii urăsc literatura pentru că au impresia că sînt luați de proști

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Astăzi, oamenii urăsc literatura pentru că au impresia că sînt luați de proști 223
Astăzi, oamenii urăsc literatura pentru că au impresia că sînt luați de proști

Revenit în Iași, de data aceasta nu pentru a-și petrece vreo vacanță de vară în apartamentul tatălui său și nici pentru a se întîlni cu prietenii din copilărie, Florin Iaru a fost invitat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere să povestească despre arta scrisului. Acum, la vîrsta de 62 de ani, scrie mai multă proză decît poezie, iar în pauzele dintre procesele din instanță ce au ca miză vechea Uniune a Scriitorilor din România, ține un curs de scriere creativă, ademenește elevii de liceu din capitală către literatură prin povestiri învăluite în mister, editează singura revistă de proză scurtă din țară și nu se ferește să-și spună opinia pe diverse teme în emisiuni televizate sau articole de ziar.

Ce vă inspiră atunci cînd scrieți?

Povestea cu inspirația e un lucru complicat, pentru că toată lumea are impresia că unui scriitor îi vin ideile de nicăieri, că-n mintea lui apare un înger, o frîntură de divinitate, un trăsnet sau o tulburare și brusc coboară-n creierii lui, stă acolo, o frămîntă și după aceea îi dă drumul. Lucrurile sînt puțin mai simple. Există două feluri de inspirație, după părerea mea: inspirația unui poet, care ține de o parte profundă a sinelui – un soi de neliniște, un soi de bucurie, un soi de memorie – și inspirația autorului de proză care este rezultatul exclusiv a două elemente. Primul e simțul de observație, privirea unui scriitor nu e indiferentă față de niciun obiect. A doua este experiența de viață. Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît bagajul nostru de cunoștințe și de amintiri este mai bogat, astfel încît noile lucruri pe care le vedem sînt judecate în funcție de lucrurile vechi și de fiecare dată găsim niște asemănări sau niște deosebiri. Asta e inspirația. După care totul își caută o formă materială, adică se transformă-n cuvine.

Poezia sau proza? Pe care dintre cele două le scrieți cu mai mare placere?

Ar trebui să dau un răspuns convențional cum că amîndouă sînt egale. Nu, nu sînt egale. Eu mă consider în primul rînd poet, deci chiar și cînd scriu proză, tot un poet este cel care scrie. Numai că poetul care scrie proză trebuie să se abțină în bună măsură de la obișnuințele lui de poet. El trebuie să scrie proză, nu poezie în proză. Poezia în proză este un gen pe care îl detest și care denotă o lipsă de imaginație și de adevăr. Eu fundamental sînt poet și chiar și-n proză, lucrurile pe car le observ țin de elemente ale poeziei: singurătate, lipsă de speranță, absurd al vieții, o stare de neliniște, o imensă dezamăgire, o așteptare. Toate lucrurile astea reprezintă nuclee ale poeziei. Întîmplarea face că-n proză le rezolv ca prozator, dar eu, fundamental, mă consider poet. Acum scriu cu mai multă placere proză pentru că e mai ușoară decît poezia, iar poezia, o să rîdeți, îmbătrînește. Cînd ai 20 de ani, scrii cu toate imperfecțiunile pe care le ai în cap, cu dorința de a răsturna munții. La 30 de ani, ai răsturnat munții și începi să răstorni dealurile și ajungi la șes, precum se rostogolesc apele Moldovei de la munte la șes.

Am citit despre cum „nu ați intrat, dar ați intrat” la Facultatea de Filologie și despre confuzia de nume dintre Iaru și Rîpă. Așadar, de ce Iaru?

Tatăl meu se numește Rîpă, Ilie Rîpă și s-a născut aici, în Podu Iloaiei. El a fost profesor la Iași, unde s-a îndrăgostit de mama, s-au mutat împreună la București, s-au căsătorit, mama și-a terminat studiile și m-am născut și eu. Numele ei de fată era Iaru. Cînd aveam în jur de șase-șapte ani, părinții mei au divorțat. Așa cum se făcea pe atunci, și așa mi se pare normal, copilul este încredințat mamei. Pe vremea aceea un proces de divorț era o întîmplare dramatică în viața oricărei familii și-ntru-un fel o pată neagră pe obrazul fiecăruia dintre soți. Ei s-au despărțit, fiecare dintre părinți se folosea de copil ca să lovească-n celălalt soț neștiind că lovitura este asupra copilului, nu asupra lor. Astfel, eu știind că tatăl meu era „rău”, mi-am luat numele de Iaru și cu el am debutat în revistele de copii de atunci. L-am luat pe ăsta, pe ăsta îl duc mai departe, dar Rîpă este numele meu din buletin. Nu mă rușinez deloc cu el. Mă întristez cînd oamenii își închipuie că l-am renegat pentru că e nume urît sau am auzit diverse variante cum că tatăl meu era un strungar bețiv care mă bătea. Nu, nu este adevărat. Tatăl meu a fost profesor și nu a ridicat mîna asupra mea niciodată. Din clipa cînd l-am redescoperit, aveam 14 ani cînd ne-am reîntîlnit, a fost pentru mine de neatins.

Pe urmă, copilăria și tinerețea nu prea țin seamă de regimul politic.

Ați trăit 35 de ani în comunism. Cum anume și-a lăsat această perioadă amprenta asupra dumneavoastră?

Mă tem că nu și-a lăsat nicio amprentă. Nu am fost membru de partid, nu am vrut să intru în partid chiar dacă mi s-a oferit ocazia să avansez, am rămas un simplu magazioner. Eu aș fi vrut să devin măcar corector, aveam filologia la bază, dar nu puteam fi într-o editură dacă nu eram membru de partid, iar eu am pus în balanță: membru de partid sau gestionar. Am ales ghestionar și așa am rămas pînă la sfîrșit. Pe urmă, copilăria și tinerețea nu prea țin seamă de regimul politic. Copiii se jucau pînă și-n lagărele de exterminare. Cei care erau copii se jucau. Părinții se așteptau la rău, dar copiii nu. Nu au conștiința zilei de mîine, ei se joacă. Deci mă jucam, învățam, eram cu prietenii, mă-ndrăgosteam. Asta erau îngrădirile, adică nu puteam să facem asta, asta sau asta dar mai găseam locuri prin care să evadăm. Din punctul ăsta de vedere nu e nicio influneță. Există o singură influență care îmi spune că de fiecare dat cînd vine cineva foarte puternic și cu foarte multe drepturi și încercă să-ți impună punctual lui de vedere, să trăiești cum vrea el, ești dator să te-mpotrivești.

Avînd în vedere constrîngerile perioadei comuniste privind literatura, v-ați simțit atunci influențate scrierile în vreun fel?

Există scriitori care au scris în comunism fără niciun fel de opreliști. Noi am avut două feluri de comunism: cel al anilor ’50 în care orice formă de libertate era interzisă. După anii ‘60 se dă drumul la estetism. Estetism însemna pe vremea aia să nu te atingi de regim dar să vorbești despre toate celelalte lucruri. Lumea aia era foarte complicată și greu de stăpînit pentru că pe de-o parte simțeai nevoia să spui adevărul, pe de altă parte simțeai nevoia să nu fii legat de un moment istoric anume, și-atunci, lucrurile care m-au impresionat pe mine și care m-au influențat au fost cîteva. În primul rînd literatura bună pe care am citit-o. În România se dă drumul de prin 1963-1964 la literatura universală care nu era chiar pe linie – au apărut mari scriitori pe care am avut norocul să-i citesc de la 13-14 ani înainte, ceea ce a fost un avantaj extraordinar – exact cînd te formezi să dai cu nasul de marea literatură! Am avut și-o perioadă de liberalizare, în care puteai să auzi muzica străină, puteai să vorbești puțin mai liber, puteai să observi și să rîzi de toate metehnele lumii. A fost și întîmplrea fericită de-a mă împrieteni c-o întreagă generație. Eram oameni de 19-20 de ani, deci nu terminasem încă formarea și ne-am împrietenit la Brașov, la Timișoara, la Cluj, la Iași, București. Aveam un grup mare de prieteni cu care schimbam idei. Pe mine nu m-a interesat atît denunțarea comunismului, cît descrierea lui. E mult mai interesant să descrii ce este, să descrii absurdul decît să-l acuzi. Dacă-l acuzi ai o anumită tentă ideologică. Pentru mine, lumea aia absurdă în care era destul de greu de trăit, dar în care tinerețea făcea bulbuci și clăbuci, era mult mai interesantă și așa am și scris și mulți dintre prietenii mei au făcut la fel. Lumea aia se vede și pentru asta, faptul că o putem vedea și acum, după 40 de ani, dacă se poate vedea-n poezii lumea aia, înseamnă că asta e un lucru bun. Dacă nu se vede nu-i bun.

E mult mai interesant să descrii ce este, să descrii absurdul decît să-l acuzi.

Considerați că și acum există această oglindire a societății în operele literare?

Cînd ai 20 de ani, scrii cu toate imperfecțiunile, cu dorința de a răsturna munții. La 30 de ani, ai răsturnat munții și începi să răstorni dealurile și ajungi la șes.

Nu, nu este. Părerea mea este că lumea de astăzi este puțin mai dificilă pentru că e povestea obstacolului. În toate perioadele mari, glorioase ale literaturii, ale artei, există un soi de academism care limitează mișcările artistului, care pune niște norme și există încercarea noilor artiști de a depăși această piedică. Ca s-o depășești poți să dai cu capul de ea pînă te umpli de sînge, s-o sari sau s-o ocolești, dar trebuie să găsești o ieșire din acest cerc strîmt. Încercarea de-a depăși un obstacol, care poate să fie cenzura, dogmatismul, fanatismul, o societate închistată sau plină de prejudecăți, duce la găsirea de soluții noi. Fiecare mare revoluție artistică a găsit soluții noi pentru o problemă care era de nerezolvat. Și-n felul acesta se putea depăși și se reinventa limbajul artistic. În momentul de față noi trăim un paradox al libertății care este atît de constrîngătoare tocmai prin libertatea de-a alege orice. Cînd poți să alegi orice, nu poți să alegi nimic pentru că nu ești sigur de nimic. Pe urmă mai este și fărîmițarea societății, atomizarea acesteia. Noi trăim într-o societate de nișă, făcută din foarte multe mici grupulețe, fiecare cu ideologia și cu gîndirea lui, astfel că nu mai există senzația aceea de mare ci de mic care alcătuiește un mare neomogen. Din cauza asta e mai greu acum decît atunci. Doi, din puncul meu de vedere, al scriitorului, scriitorul a decăzut nu pentru că nu scrie bine, dimpotrivă, părerea mea este că astăzi se scrie mult mai bine ca-n urmă cu 40 de ani, atît poezie cît și proză, dar am pierdut lucrul cel mai important într-o astfel de artă, am pierdut publicul. Acesta ori a plecat, ori a uitat să citescă.

În perioada comunistă, sau chiar și după aceea, v-ați gîndit să părăsiți țara?

Niciodată. Am spus de la început că mă consider poet. Ca să pot părăsi țara trebuia să plec la zece ani ca să învăț o limbă străină la perfecție. Dacă o înveți de la 20 de ani nu e la perfecție. Este dobîndită. Nu am acel talent de a cuprinde o limbă așa cum este, cu toată istoria și cu toată familiaritatea ei. Pot să o învăț așa ca pe o chestie mecanică. Ori, atunci cînd scrii poezii e obligatoriu să știi istoria tuturor cuvintelor și toate nuanțele. Dacă nu le știi nu poți să scrii. O singură dată m-am gîndit să plec, dar nu a fost un gînd serios, cînd am fost copleșit de insulte pe care am considerat că nu le meritam. Asta a fost tot.

E bine dacă te înjură o canalie, știi că n-ai greșit.

În ce perioadă?

În 2009-2010, dar aia m-a făcut într-un fel mai mîndru și mai rezistent. Insulte zilnice cu sutele și de toate soiurile. Acum, după ce privesc în perioada asta, îmi dau seama că n-am greșit, era vorba despre o chestiune de politică. Să presupunem că avem un scriitor foarte mișto, cum ar fi Mircea Cărtărescu, un scriitor reprezentativ pentru România. Dacă el are o opinie politică, automat cei care sînt de o altă opinie politică îl înjură sau fac lucrul cel mai oribil cu putință, îi neagă talentul. Spun așa: „refuz să-l citesc”. De ce să refuzi să-l citești? Citește pentru că omul e una, iar scrisul e alta. Omul poate să aibă ce părere vrea, dar judecă-i scrisul. Cam așa a fost atunci. Eu pe vremea aia „îmbătrîneam urît și-mi pierdusem tot talentul”, astea erau declarațiile oficiale. Sigur, nu mă întristau pentru că știam de unde vin. E bine dacă te înjură o canalie, știi că n-ai greșit.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră Uniunea Scriitorilor Români (USR)?

Pînă-n 1989 mi-am dorit să fiu membru al USR pentru că era una din puținele, dacă nu singura instituție oficială din România care îndrăznea să se mai opună partidului, singura instituție în care oamenii mai aveau și-un pic de demnitate. Foarte puține proteste au avut loc în Romîna, iar cele mai multe au fost ale scriitorilor. Erau mulți care protestau într-un fel sau altul și mă simțeam solidar, numai că deși eu am luat premiul de debut care mi-ar fi permis să intru în Uniune, peste USR a intervenit partidul care a interzis intrarea oricărui alt membru nou, cu excepția celor pe care îi aproba partidul. După ‘90, ca orice astfel de instituție care era unită, USR s-a prăbușit financiar pentru că, în primul rînd a venit o devalorizare teribilă a leului și pe urmă, bucuria asta a eliberării a dus la apariția multor reviste literare unde s-au dat bani scriitorilor – astfel că banii s-au dus și uniunea s-a prăbușit. După care cineva a pus problema să o readucem pe niște baze normale și sănătoase și ăsta a fost Laurențiu Ulici care-a venit în urma lui Dinescu ca președinte interimar și pe urmă președinte ales. Eu am fost vicepreședinte doi ani de zile și știu ce-a făcut. În primul rînd a încheiat un contract de colaborare care a adus uniunii 360 000 dolari în 1995. Banii erau pe vremea aia de zece ori mai puțini ca acum. Apoi el a pus-o pe niște baze sănătoase, a reinventat un statut al scriitorilor, a făcut o lege a drepturilor de autor, a căutat colaborări cu diverse firme în care a pus brandul USR și a înființat un nou statut care prevedea maxim două mandate de președinte pentru oricine. Acest statut a fost modificat și asta mi se pare nedrept. În al doilea rînd, mi se pare că deschiderea pe care am vazut-o atunci n-o mai văd astăzi. De zece ani, noi nu știm cum se cheltuiesc banii acolo, oamenii nu știu cum se dau premiile, cum se fac festivalurile. Și constatăm, după ce ne uităm ani de-a rîndul, că aceiași oameni se-nvîrt într-un anumit cerc fără să dea socoteală. La protestele unora dintre noi și la întrebările sau la glumele altora a urmat excluderea. Am fost 11 sau 12 oameni dați afară din USR și asta-i tot. Ne judecăm la tribunal pentru că noi considerăm că a cere respectarea legii nu este o acțiune de rea voință ci o acțiune de supraviețuire. În legea după care funcționează orice asociație sau fundație se spune că dacă nu organizezi o adunare generală anuală oricine din România poate cere desființarea acelei instituții de interes public, iar noi, 25 de smintiți am organizat o adunare generală, am anunțat-o peste tot cum a fost legal și datorită acelei adunări generale, cei care ne-au dat afară pot să trăiască în legalitate, deci cam așa stau lucrurile.

Lumea de astăzi este mai dificilă pentru că există povestea obstacolului. Ca s-o depășești poți să dai cu capul de ea pînă te umpli de sînge, s-o sari sau s-o ocolești.

Ați fost vicepreședinte iar acum ați ajuns să fiți exclus din uniune. Cum ați primit această veste?

Într-un fel mă doare, dar într-un fel sînt mîndru de ea. Sigur că mă deranjează, dar nu decizia lor. M-au deranjat foști prieteni. Ei mi-au rămas prieteni în continuare dar au scăzut în rang în ochii mei, oameni care au votat excluderea mea fără să se uite la ce spun. Eu mi-am păstrat bunele sentimente și n-am să-i acuz niciodată, dar un regret o să am.

România avea nevoie de o revistă de proză scurtă. Cum a pornit ideea revistei „Iocan” și cum a fost primită aceasta de public?

În urmă cu cinci ani de zile, împreună cu Marius Chivu, am pornit un curs de scriere în care să înveți să scrii corect ceea ce vrei să spui. Am plecat de la concluzia că școala te prostește și acolo afli întotdeauna că autorul a dorit să spună un lucru, a scris alt lucru, iar tu ești atît de prost și nu vei înțelege niciodată dacă nu vine altcineva, o a treia sau a patra sau a cincea persoană care să-ți explice ce-a vrut să spună autorul. Și asta duce la următorul rezultat: oamenii urăsc literatura pentru că au impresia că sînt luați de proști și ceea ce citesc ei, nu e ceea ce citesc. E o prostie! Ceea ce citești, aia e! De aceea am făcut acest curs. Ne-am aliat cu o firmă mică, BrainFitness condusă de Simona Diaconu, care avea și ea-n proiect o revistă de proză care se numea „Revista de povestiri”. Ne-a plăcut ideea, dar revista n-a rezistat. În primul rînd era lunară și în literatura română nu putem susține o revistă lunară de proză. Nu avem atîția autori. După asta ne-a dat seama că există un enorm potențial pentru că veneau oameni la cursuri și îi vedeam talentați. Nu aveau nevoie decît să le deschizi puțin ușa și să le spui pe unde să iasă. Atît, nimic altceva. Și-am constatat că ei n-au unde să publice. Pentru un romancier e mai simplu. A terminat romanul și se duce cu el la editură, dar unul care a scris zece povestiri și mai are încă 20 pînă termină volumul, ce face cu ele? Le ține în sertar? E un sentiment al zădărniciei care e ca și cum ai avea un copil pe care nu-l hrănești. Și-atunci ne-am gîndit la următoarea poveste, că nici editurile nu vor să publice proză scurtă pentru că, spun ele, nu se citește proza scurtă, așă că ăsta a fost pariul meu. M-am gîndit să facem o revistă de proză scurtă, dar una atît de pretențioasă încît niciun text care intră să nu poată fi negat. Se poate să nu-ți placă dar n-ai voie să spui că nu e bine scris. Așa am inventat-o, am stat, ne-am gîndit multă vreme la ea, am găsit editura Vellant împreună cu un bun prieten care mi-a fost cursant în urmă cu 30 de ani, Dan Pleșa, am dat anunțuri, am cerut texte tuturor prozatorilor din țară, am primit pentru primul număr cam 120 de povestiri de la vreo 90-100 de autori. Mulți au fost puțin triști pentru că autori pe care îi cunoșteam n-au trimis nimic, dar în schimb au trimis foarte mulți debutanți despre care habar n-aveam niște proze foarte bune. Printre ei, întîmplarea face că am avut și niște foști cursanți care-au trimis niște proze noi de care nu știam. Ne-am gîndit că dacă oferi un produs bun, corect, bine făcut, profesional este imposibil să nu trezești curiozitatea. Prețul nu e chiar mic, 25 de lei mi se pare un preț mărișor pentru o revistă, dar e un preț care reflectă calitatea. Și am constatat că dacă oferi un produs de calitate, vestea se duce mai departe, oamenii încep să citească, mai dau și altuia și retrezești interesul pentru citit. Asta e povestea cu „Iocan”.

Ce tiraj v-ați propus, la început, să aibă publicația?

De cînd am dat drumul la numărul unu ne-am pus problema tirajului. Habar n-aveam. Nimeni nu știe în momentul de față ce se vinde și ce nu se vinde. Ne-am gîndit la început să mergem pe 500 de exemplare. Apoi, după cîteva discuții, am zis că încercăm cu 1000. După aceea am simțit ceva așa-n aer, am zis să încercăm să facem, chiar dacă pierdem, 1500 de exemplare și doar la lansare am vîndut 200. Într-o lună și jumătate am epuizat primul tiraj și-am tras al doilea tiraj. Ăsta e un semn că am făcut un lucru bun și nu numai atît. După primul număr cantitatea de proză trimisă către noi s-a dublat și scriitori cunoscuți au început să trimită texte. De exemplu, în numărul doi apare Dan Lungu, dar mai apar și alți scriitori, dar cu toate acestea îi tratăm ca pe debutanți, dacă nu e bun se trimite textul înapoi. Poate data viitoare. Acum ne pregătim de numărul trei, numărul doi va porni cu un tiraj de 2000.

Noi am fost 11 sau 12 oameni dați afară din USR și asta-i tot. Ne judecăm la tribunal pentru că noi considerăm că a cere respectarea legii nu este o acțiune de rea voință, ci o acțiune de supraviețuire.

Care este procesul prin care trece un text din momentul trimiterii pînă la publicare?

În primul rînd, oricine poate trimite texte. Am făcut o pagină de Facebook, am dat sfoară-n țară, am vorbit cu prietenii, trimitem mesaje scriitorilor. Ei trimit, noi citim și facem o preselecție. Există un responsabil de număr care citește. Pentru numărul ăsta, Cristian Teodeorescu a citit 200 de povestiri. Dintre acestea ne-a dat 40 pentru selecția finală, din care au rămas 15. Noi purtăm și discuții cu autorii acolo unde ni se pare că a scăpat subiectul din mînă, unde credem că este confuz, unde credem că acea confuzie este în capul lui și nu e o încurcătură voită. Asta ține de profesionalism, ține de meseria asta care a dispărut în România, cea de redactor de carte.

Ce a dus la întîrzierea apariției celui de-al doilea număr?

N-aș putea să spun de ce a întîrziat. Noi am fost gata cu el în 15 sau 16 septembrie. De ce am ajuns în noiembrie să-l lansăm, jur, nu știu! Au fost astrele care n-au vrut. De exemplu ne-am blocat în tipografie, am așteptat răspuns timp de două săptămîni de la o persoană care nu mai era acolo. Ulterior au mai fost probleme și cu un cod de bare trimis greșit.

Eu nu putem citi manualele, care eram om mare. Cum să le citească niște copii de 10 ani dacă mie nu-mi plăceau?

Poate fi comparată experiența de profesor din perioada comunistă cu cea de la cursul de scriitură creativă?

Acum nu fac altfel de lucruri decît cele pe care le făceam și-atunci, numai că atunci aveam o obligație contractuală cu statul de a preda ce dorea acesta, ori eu consideram că din jumătate din manualul de română era ilizibil, prost, ideologizat, neinteresant. Ideea aceasta de curs de scriere mi-a venit de la o întîmplare cu niște elevi din Galați. Le vorbeam despre comparații dîndu-le exemplu un om și un scaun și explicîndu-le prin analogie. Ora următoare cînd intru în clasă vă scăunelul meu de profesor pe care puseseră o haină, îi puseseră patru pantofi în picioare și îi legaseră la guler o cravată de pionier – era scaunul Mitică. Asta m-a făcut să înțeleg că dacă vorbești cu pasiune și știi despre ce vorbești, imediat în mintea altor oameni face clic și sper ca mulți dintre cei pe care i-am învățat acum 37 de ani să mă țină minte și lecția să le fi folosit. Așadar, experiența mea de profesor nu e bună pentru că mie îmi place să le vorbesc oamenilor care sînt pasionați de literatură și pe care îi interesează. În momentul de față susțin și niște cursuri la un liceu din capitală, tot așa, de descoperire a literaturii și am foarte mari dificultăți cum să-i vrăjesc, cum să-i țin în mînă, să le ofer nișe mistere și celor pe care nu-i interesează. De aceea eu am început cu un mister pentru că la asta toți deschid ochii și dacă e-o chestie de neînțeles vor sta atenți pînă la sfîrșit. Eu le ofer elevilor cîte o povestire cu miez polițist dar cu valoare literară și cu ocazia asta prezint și metode de a scrie, și întîmplări din istoria literaturii, și ciudățenii.

Ați spus că pe atunci cînd erați profesor manualele erau proaste.

Da, nu erau interesante și prezentau ca valori naționale sau educative o serie de nimicuri. Eu nu le puteam citi, care eram om mare, cum să le citească niște copii de 10 ani dacă mie nu-mi plăceau? Lucrurile nu s-au schimbat. Mă uit în manualele de astăzi. De aceea, în România, 45% din absolvenții liceelor sînt analfabeți funcționali. Ei pot citi dar nu înțeleg ce citesc, pentru că au fost învățați că nici n-au voie să-nțeleagă. Trebuie să vină cineva să le explice. De altfel, și profesorii se enervează cînd le spui că literatura este mult mai simplă. Eu spun că în literatura ceea ce este, este.

Eu spun că în literatura ceea ce este, este.

Sînt și poezii de ale dumneavostră în manualele de limba română.

Auăleu, știu! Au existat două proteste, Primul a fost al deputatei PRM, Lia Olguța Vasilescu, care-n anul 2001 dela tribuna Parlamentului a zis că trebuie să fiu dat afară din orice manual din România și al doilea care a protestat am fost eu. Ar trebui din mine să fie poeziile cele mai simple, căci orice artă are nivele de cunoaștere și de întelegere. Un om care a citit o mie de cărți înțelege mai mult decît un om care a citit zece cărți oricît de inteliget ar fi omul care-a citit zece cărți. O mie de cărți înseamnă și istoria obiectului și istoria artei în același timp. Înseamnă o cunoaștere a unui proces pe care-l asimilezi, îl înveți, îl pui în aplicare căutînd soluții, ori eu aș fi preferat poeziile foarte simple. S-ar distra, ar înțelege că e o joacă și asta-i tot, dar lor acolo le-au pus poezii grele.

Ce părere aveți despre situația premiului Nobel pentru literatură de anul acesta?

Nu am nicio părere. Este premiul lor. Nobelul nu este un premiu mondial, este premiul unei fundații care face ce vrea cu el. Niciun membru al fundației, academiei, sau guvernului suedez nu are nicio obligație. Ei își fac propunerile între ei și ajung la o concluzie. Sigur că îmi pare rău. Noi considerăm că premiul Nobel este obligatoriu. Sigur că există sciitori mult mai importanți pentru umanitate decît Bob Dylan, dar lumea uită ce cere premiul Nobel. El este dedicat scriitorilor care prin opera și atitudinea lor au adus progrese umanității. Bob Dylan chiar asta a făcut. Poate că este mai puțin important decît Philip Roth sau Murakami, dar asta a făcut.

Autor:

Sabina-Maria Nica

Colaborator al Opiniei Studențești, studentă în anul I la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top