Am fost înconjurată de tineri, de teatru, de artă și de frumos. Nu am avut timp să îmbătrînesc

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Am fost înconjurată de tineri, de teatru, de artă și de frumos. Nu am avut timp să îmbătrînesc 106

„Doamna Luli, ce drăguță sînteți astăzi!”, se-aude pe holul operei din Iași. Toată lumea o place pe doamna Luli și puțini sînt cei care știu că numele ei e Ileana, de fapt, și că Luli vine de la Lorelei a lui Ionel Teodoreanu. Zvăpăiată, băiețoasă și plină de viață, la fel ca personajul din roman – doamna Luli n-a vrut de mică să facă balet. Și-a dat seama, însă, după ce a cunoscut poantele, că pofta vine mîncînd și că viața de balerină n-ar putea fi înlocuită cu nimic. În timpul în care a fost prim-balerină a Operei Naționale din București, dansul i-a fost ținut loc de familie, prieteni, casă și a transformat-o dintr-o balerină tehnică, ieșită din școală, într-una dintre cele mai frumoase și mai dorite femei ale capitalei. Fără să eziți, privind-o, n-ai putea spune că astăzi s-au schimbat multe – numai că Luli a ieșit din roman, a terminat de trăit viața pe scenă și-a început-o, prin coregrafie, pe cea din spatele cortinei.

Cînd erați copil, nu visați să vă faceți dansatoare – nu dumneavoastră v-ați dorit asta, ci mama dumneavoastră. Ați regretat vreo secundă că v-ați lăsat împinsă de la spate?

Ințial visul a fost al ei, da. Dar nu am regretat nicio secundă că am fă­­cut asta. Eu am început să dan­sez tîrziu – pe mine la opt ani m-a dus mama la balet și visul ei ăsta a fost, de tînără, să facă dans. Nu a reușit, pe vremea aia, pentru că o dansa­toa­­re, pe atunci, nu prea ducea cu gîn­dul la o fată serioasă. Pe atunci nu erau încă teatrele de operă și ba­le­tele clasice și ideea de dan­sa­toa­re se confunda. Școala la care am a­juns eu era o școală populară de arte, nu era academie. Abia mai tîrziu, în a­nul 1949, la București, s-a înfiin­țat prima școală de stat profesionistă. Eu am început atunci la Brașov, la 8 ani, și am vrut să văd cum e și am văzut că pofta vine mîncînd. Au ve­nit, apoi, la un moment dat, nișt­e maiștri de la București la Brașov, cu care am făcut eu niște lecții par­ticulare, la care m-a dat mama – pen­tru că cei doi erau primi-dansatori la Bu­curești. Și atunci, unul dintre ei i-a întrebat pe părinții mei – „De ce nu vă gîndiți să o aduceți la Bu­cu­rești? Acum se înființează prima școală de coregrafie de stat”, școală de un­de puteai să iei o diplomă re­cu­nos­cută, mai departe. Tatăl meu, care era inginer de profesie, dar ca­re a­veau funcția de inspector al Re­gio­nalei CFR din Brașov – funcție im­portantă – și-a făcut imediat ba­gajele, împreună cu mama, și s-au mu­­tat cu totul la București. Au lua­t-o de la început – au făcut sacrificiul ăsta pentru mine, sacrifiu pe ca­re, zic eu, că l-am răsplătit mai apoi.

Orele de antrenament și de spectacole, după ce am intrat în teatru, însemnau viața mea

Este ceva ce v-ați fi forit să faceți, dacă nu ați fi descoperit dansul?

Nu știu dacă mi-aș fi dorit alt­ceva. Nu. Dansul e o profesie pe ca­­re trebuie să o faci cu toată dă­ru­irea; nu e o chestie pe care poți să o faci la jumătate – ori i te dedici ei, întru to­tul, ori, dacă nu – deloc. Eu am ră­mas și fără familie și fără co­pii. Mi-ar fi plăcut, poate, și mie să am co­pii; dar eu cînd mă gîndeam că as­ta ar însemna că vor exista cî­teva luni de zile în care să nu merg să mă așez la bară și să-mi fac an­tre­na­mentul, atunci ieșea din planurile mele. Spuneam – eu renunț la ori­ce, dar la dans n-am să re­nunț nicio­dată! Mă mai întreabă oame­nii, une­ori, „dacă te-ai fi năs­cut încă o dată, ce-ai fi făcut?” și le spun ime­diat -„tot asta!”. Am făcut-o dintr-o pasiu­ne, dintr-o renunțare – știi că re­nunți la viața ta privată, la o dis­tracție, la o plimbare, la un amic și la altele – pînă ajungi la un anumit nivel. Cum mi-a spus și maestrul meu, Anton Romanovski – „Draga (el era polonez) – întîi să ajungi tu în vîrful piramidei. După aceea poți să cu­noști și băieți, să te și măriți”. Sa­cri­ficiile, totuși, eu nu prea le-am simțit, pentru că eram așa de ded­icată acestei profesii, încît pentru mi­­ne orele de antrenament și de spec­­tacole, după ce am intrat în teatru, însemnau viața mea. Acum, Bea­tri­ce Rancea mi-a dat mie o a doua viață – coregrafia. Eu cînd am venit în Iași prima dată, la un spectacol „La Traviata”, i-am arătat o înregistrare cu „Seara Vieneză”, pe care am făcut-o eu la București, la Cluj și de vreo șapte ori în Franța. I-a plăcut foarte mult și mi-a propus să-l facem de anul nou; dar pentru că nu mai erau decît două săp­tă­mîni pînă atunci și nu aveam cînd, l-a dat în ianuarie, pentru anul nou în calendarul vechi – și a avut mare succes.

Publicului i-a plăcut foarte mult. Apoi, s-a făcut opera„ Car­men”; baletul din Carmen e făcut de un spaniol extraordinar și ideea următoare era să facă „Romeo și Ju­­lieta”. Eu i-am spus să mai în­ce­tăm cu morțile și cu nenorocirile și să facă ceva mai vesel, care să a­tra­gă lumea – dacă toți copiii ăștia in­traseră în stilul spaniol, mergea de-acum un „Don Quijote”. După ce-am spus asta, mi-a spus „Ce idee! Îl faci tu?”. M-am speriat, că eu nu sînt coregrafă – eu sînt primă-ba­lerină. Dar a insistat și l-am făcut și a ieșit foarte bine. După ex­pe­riența asta, mi-a zis – „Dar Lacul Le­be­de­lor cine-l face? Tot tu!”. Eu am dansat 400 de lacuri, poate și mai multe – 400 de spectacole! Eu nu sînt coregraf, dar m-a impulsionat și, la în­ceput, am avut puțină nesi­gu­ran­ță, dar apoi a ieșit bine și sînt fe­ri­cită că le-am făcut. Ea m-a îm­pins pe mine de la spate, pentru că în momentul în care un dansator iese din scenă, e o tristețe pe undeva. Nu ieși ușor din scenă, dar eu totuși, n-am înțeles colegi de-ai mei, care ajung să facă 70 de ani și sînt încă în scenă. Dansul deja e o profesie care te scoate din formă foarte devreme. Să zicem că un dan­sator de ansamblu poate se mai aran­jează, dar un prim-dansator de la o anumită vîrstă nu mai e ce-a fost. Ajungi să devii un prim-dansator mare în lume, în teatru și pe urmă lumea să te vadă așa – în declin; un declin care vine normal, natural. Nu. Eu am ieșit la nici 50 de ani, cu glorie și cu toată lumea încîntată că m-a văzut în spectacole așa cum eram. Sigur că îmi pare rău, dar de­cît să încep să traversez scena, cînd odată am făcut ceva – e mai bine așa.

Ați fost plecată o lungă perioadă de timp în străinătate, la o școală de balet din Torino. Ați simțit diferențe între școlile de acolo și cele românești?

Nu, pentru că eu am predat școa­la rusă, cînd am fost invitată aco­lo. Directorul școlii care m-a in­vi­tat avea o soție care era engle­zoa­i­că și introdusese în școala lui o metodă engleză. Metoda aceasta era foarte rigidă și copiii aceia lu­crau o lecție, timp de un an. El cînd a vă­­zut școala prietenului meu Mari­nel Ștefănescu, care deschisese cea mai performantă școală de balet din I­ta­lia, cu niște săli și cu niște profesori minunați – a dorit și el să in­troducă aceeași metodă rusească. A zis că ar vrea și el pe cineva care să facă asta, și eu, cum avusesem un accident la genunchi atunci, am mers acolo. Avea 800 de elevi, în mai mul­te sedii. Am mers acolo și am predat 11 ani. Școala a luat a­tunci cu totul o altă direcție – am început, cu partenerul meu de a­tunci de sce­nă, să schimbăm lec­țiile, să schimbăm spectacolele și chestia asta a avut un impact ne­maipomenit. Dar tot n-aș fi vrut să rămîn eu acolo.

Ce v-a făcut să vă întoarceți acasă?

În perioada în care noi am ieșit, primele turnee le-am făcut cu ope­ra, cu teatrul, cu baletul – în anii ‘65-‘66. Era o perioadă în care mai pu­teai rămîne acolo. Eu n-am putut rămîne, pentru că, în primul rînd, eu eram foarte legată de părinții mei. Am fost și măritată și tot cu părinții mei am stat. Era o legătură atît de puternică între noi, încît, eu dacă aș fi rămas acolo, nu mai pu­team să-i văd, pentru că mi s-ar fi închis toate porțile spre țară. Pentru mine asta ar fi fost o ruptură de nesuportat. Cînd am fost la Torino am stat 11 ani, dar numai în pe­rioada școlară; cînd aveam liber, ve­neam imediat acasă. Oriunde mergi, oriunde te duci, tot străin ești. Stră­inii te acceptă, îți mai fac și un act de rezidență; dar e normal să fii tot străin pentru ei. Eu am simțit chestia asta.

Ileana e mult mai frumos decît Luli; dar Luli se potrivea perfect caracterului meu de atunci

Ați spus că, pe cînd trebuia să vă nască, mama dumneavoastră citea romanul „Lorelei” – de-acolo v-a rămas chiar și apelativul de „Luli”. Semănați cu personajul lui Teodoreanu, vă regăsiți în el?

Da, mama citea Lorelei atunci. Și Luli era băiețoasă, zvăpăiată – ca mine. Primul copil al mamei mele a fost un băiețel, care, pentru că pe vremea aia se făceau naș­terile aca­să, n-a putut fi salvat și a trăit doar cîteva ore. Mama, atunci, a fost dis­trusă – să stai nouă luni să-l aștepți și după cîteva ore să te trezești cu un coșgiuc așa, cu copilașul. A fost dureros, teribil. Dar, fiind tineri, cînd a rămas din nou însărcinată, tot cu gîndul la un băiat, zicea că vrea să-l boteze Mircea. Cînd m-a născut pe mine, doctorul a spus „doamna Wagner, e o fată!” – nu i-a venit să creadă! Eu m-am născut Wagner pentru că tatăl meu, la naștere, tot Wagner a fost – dar în perioada aceea, cam prin anul 1900, Carol aducea foarte mulți nemți în țară, cu di­verse profesii, care să mai ridice ni­velul. Bunicul venise cu niște apa­raturi mecanizate pentru agri­cul­tură. A venit în Alexandria neam­țul și s-a însurat cu o grecoaică, pentru că erau mulți greci pe-a­tunci în Alexandria – cu doamna Elen­a Loucopoulos; o combinație interesantă! Ei au avut patru copii – trei băieți și o fată. Fata s-a mă­ritat și și-a schimbat numele, iar bă­ieții au rămas Wagner. Cînd noi ne-am mutat la Brașov, după război, cînd intraseră rușii în țară și du­ceau nemții prin lagăre – mama blondă, așa, cu o față mai rotunjoară – cam semăna a nemțoaică și cînd au văzut numele ei, au vrut s-o ia; dar a salvat-o cineva spunînd că e soția domnului inspector Ilie – că așa îl chema pe tata. Atunci mama i-a spus că trebuie să-și schimbe nu­mele, că altfel divorțează. Și-atunci, în ‘46, s-a putut să-l schimbe – și cum îl chema Ilie, a mai pus ter­minația „escu” și așa a ieșit Iliescu.

Cînd i-a spus atunci doctorul că nu sînt băiat, mama a avut o de­cepție adevărată că are o fetiță. Dar pentru că probabil s-au transmis și la făt toate gîndurile ei, eu am ieșit am băiețoasă – mă jucam cu bă­ie­ții, mă cățăram pe garduri – ce balet? Mama îmi spunea acasă Luli, din Lorelei, apoi au început să mă nu­mească așa și oamenii la operă și chiar și publicul de la spectacole începuse să-mi spună Luli. Cînd eram în străinătate și cineva îmi spunea Ileana, nici nu mă întor­ceam – credeam că vorbește cu altcineva. Dacă stai să te gîndești, Ileana e mult mai frumos decît Luli; dar Luli se potrivea perfect caracterului meu de-atunci. Dac-ar ști el Teo­doreanu!

Despre dumneavoastră ca balerină ați spus că erați mai rece, ca expresie, față de alte colege care excelau prin lirism și mai puțin prin tehnică.

Mai tehnică, da. Rece am fost cînd am venit din școală. Într-ade­văr, alte balerine simțeau mișcarea altfel. Dar eu, fiind axată mai mult pe tehnică, ca și rolurile mele care erau mai dramatice, mai puternice, eram mai diferită. Eu am debutat foarte devreme în „Lacul Lebe­de­lor” – aveam 22 de ani. Pot să spun că l-am făcut tehnic mai bine decît altele care erau balerine consa­cra­te, înaintea mea. Tehnic, doar atît – dar, pe urmă, încet, pe parcurs, am început să simt personajul și să in­terpretez fiecare pas; pentru că pe urmă am predat și eu altora și am înțeles că fiecare pas avea o însem­nătate, o expresie a lui. Am făcut, pe urmă, roluri cu palete de sentimente foarte încărcate, care m-au format ca artistă – nu numai ca dan­sa­toa­re. Eu făceam comparația cu Amneris din „Aida”, pentru că Amneris este mezzosoprana puternică și Aida es­te lirică. Eu spuneam mereu că sînt Amneris. Eu am dansat cu Marinel Ștefănescu la Moscova „Lacul Lebe­delor” cu compania Balșoiului. Acolo nu intră foarte mulți oameni, ei îi au doar pe-ai lor și să dansezi, stră­in fiind, „Lacul Lebedelor” cu com­pania Balșoiului nu e chiar de ‘ici de colo.

Portret balerina Ileana Iliescu

Pe mine m-a impresionat un luc­ru foarte mult – cum au reparat Bal­șoiul – a durat cam șase-șapte ani, dar au vrut să-l facă fix ca atunci, cum era pe vremea țarilor; în afară de partea tehnică din spatele scenei – care este modernă, e o uzină aco­lo. Am văzut un spectacol transmis live la București, la Operă, și au explicat cum s-a lucrat, pînă să ajungă la rezultatul final. E de nei­maginat. Pe urmă, văzînd și tea­trul în interiorul lui, cum era el pe vremea țarilor – mi s-a tăiat res­pira­ția! E ceva de neimaginat. Cînd s-a inaugurat refacerea teatrului, țin minte că a apărut președintele de-atunci, Medvedev, la rampă, la în­ceputul spectacolului, îmbrăcat într-un smoking impecabil și a spus ceva care mie mi-a rămas în suflet și o să-mi rămînă pînă mor – „Noi pentru artă avem întotdeauna bani!”. La ruși, pentru artă se cheltuie miliarde de dolari – toate pentru teatre, pentru spectacole. Arta la ei este primul lucru; nu fac rabat la nimic, atunci cînd e vorba de artă. Acum se lucrează, de exemplu, teat­rul Mariinsky de la Leningrad și, pentru că durează cîțiva ani pînă să-l refacă așa cum a fost, au făcut altă operă, alt teatru mai modern, superb și ăsta – ca să se poată juca acolo cît timp se lucrează.

Singurul loc în care am acceptat că sînt frumoasă a fost pe scenă.

„Frumusețea, pentru mine, este cu totul altceva”, spuneați, adăugînd că niciodată nu v-ați considerat o femeie foarte frumoasă, deși oamenii vă tot făceau acest compliment.

Nu, nu m-am considerat. Sin­gurul loc în care am acceptat că sînt frumoasă a fost pe scenă. Eram cos­tumată, eram machiată excep­țio­nal – aveam și peruci negre, unde trebuia să fiu brunetă, eram și blondă, cînd trebuia să fiu blondă; aveam niște gene lungi extraordinare. Am văzut niște fotografii cu mine pe scenă și da, acolo chiar puteai să spui că sînt frumoasă; dar nu și în viață, de obicei – pentru că eu chiar nu sînt. Am un nas, doi ochi normali, o gură.

Ce înțelegeți, de fapt, prin frumos?

Frumusețe e aceea clasică; un chip care să aibă alte linii. Eu spun despre mine doar că sînt simpatică – asta mi se potrivește. Cînd spun oamenilor cîți am, oamenii zic „aoleu, 80?”. Da, măi, 80 – dar eu nu-i simt. Cineva spunea că dacă astăzi te duci la o întîlnire, tinerii nu mai dansează, nu mai au poftă de via­ță. Generația mea știe să petreacă – totul vine de la activitate, totul vine din interior. Eu nu simt deloc anii ăștia. A, că mai am și eu dureri, pe ici, pe colo, de la meserie – asta e alt­ceva. Trec peste ele și le știu doar eu, cînd rămîn singură acasă, între patru pereți, dar în rest – pe toate le maschez. Am eu un spirit tînăr, pen­tru că toată viața am fost încon­ju­rată de colegi tineri, de școlile astea cu copii tineri, de teatru, de artă și de frumos. Eu nu am avut timp să îmbătrînesc.

Este adevărat ca mama dumneavoastră v-a sfătuit ca niciodată să nu-i spuneți unui bărbat cît îl iubiți?

Da. Mi-a spus asta pentru că ea a tras în viață o concluzie a ei – în momentul în care cazi la picioarele unui bărbat, ești deja sclava sentimentelor tale proprii. El poate să te joace pe mînă. În schimb, dacă-i lași o mică portiță în care el să crea­dă că tu nu ești cu adevărat pentru el – acest lucru nu va exista.

Ați ascultat-o?

Nu. N-am putut. Cu asta te naști. Eu cu Marinel Ștefănescu, parte­ne­rul meu de scenă, am devenit par­teneri de viață și între noi a fost o dragoste extraordinară.

Dansul a fost cel care v-a unit?

Da. El era și mai mic decît mi­ne cu nouă ani. Eu niciodată nu am vrut să mă mărit cu el, cu toate că el ar fi dorit. El era tînăr, eu aveam 29 de ani, iar el avea 20. El, într-o seară, a rămas pe străzi – l-a dat afară cu o valiză și, atunci, el m-a sunat pe mine și m-a întrebat ce să facă. Am întrebat-o și eu pe mama și mi-a zis să-l aduc aici, să-i dăm un pat să doarmă. Din seara aia a rămas la mine acasă opt ani ju­mă­tate. Toată lumea din teatru credea că sîntem căsătoriți, deși noi nu aveam semnat niciun act. Am de­venit parteneri, eu am fost dra­gos­tea lui cea mai mare și el a mea. El acum e căsătorit cu o englezoaică, are copii, nepoți.

Plecarea lui în străinătate a fost motivul pentru care v-ați separat?

Da, noi am dansat „Giselle” la Zürich și unchiul lui, Gabriel Popescu, care era maestru de balet acolo, a făcut în așa fel încît să fie angajat acolo doar el, deși directorul teatrului, după ce-am dansat, ne-a chemat și ne-a spus că vrea să ne angajeze pe amîndoi – trei ani de zile, prim-balerini. Noi, fericiți, am zis că ne întoarcem la Bucu­rești să cerem permisiunea teatrului, permisiune pe care am și primit-o. După o săptămînă, totuși, a apă­rut o telegramă de la Zürich, în care scria că au fost angajați Marinel și o nemțoaică. Eu m-am retras. Un­chiul lui Marinel spunea că dacă o să vin și eu acolo, n-am să-l mai las să danseze și cu alte partenere. În primul rînd, nu era adevărat, pentru că eu l-am făcut pe Marinel prim-balerin – cînd a venit din școală, l-am luat din ansamblu și l-am pus în spatele meu, să învețe toate rolurile de prim-dansator. Ăsta a fost un efort enorm, pentru că eu puteam să risc spectacole întregi – un tînăr care vine din școală nu știe cum să țină o parteneră. Cu for­ță, cu practică – s-a învățat. Și, în al doilea rînd, el a reușit să iasă din țară datorită mie, pentru că unchiul său, Gabriel Popescu, era fugit. Cine i-ar fi permis să iasă din țară, dacă nu ar fi avut o garanție pe ca­re i-am dat-o eu? Și răsplata a fost asta – cînd l-am dus eu la Zürich cu mașina, am zis să merg să văd și eu balerina care a intrat pe locul meu – era micuță, pitică și plinuță. Pedeapsă mai mare oricum n-aș fi găsit.

Dumneavoastră ați fost căsătorită, totuși, de două ori.

Da. Și ambii mei soți au fost doctori. Primul a fost medic stomatolog, iar al doilea a fost ortoped. A doua mea căsătorie a fost mai mult de com­plezență. Mama mi-a zis să nu mă căsătoresc cu el, pentru că voia să se însoare cu mine ca să iasă din ța­ră. Dar n-a reușit – ne-am căsă­to­rit, în secret, la primărie – unde a­veam doar doi martori. N-am vrut să se știe, pentru că voiam să mear­gă cu mine în Italia. La se­diul pașa­poartelor, acolo, mi-au spus să merg eu, că într-o săptămînă vi­ne și el. N-a mai venit. A aflat cineva de la spital și a trimis la serviciul de pașa­poarte o hîrtie nesemnată, în care spuneau să nu-l lase să pă­răsească țara, că nu se va mai în­toarce. Apoi, cînd m-am întors, el a mers în Gre­cia la un frate de-al lui și totul s-a terminat.

Există lucruri de care vă este teamă?

Teamă? Nu prea mi-e frică mie de multe lucruri. Sau, ba da – mi-e tea­mă să nu cumva să alunec pe gheață – asta pentru o balerină e o mare catastrofă.

sursă foto: www.revistatango.ro

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top