Wilhelm Dancă: Orice Papă e de tranziție, misiunea lui e limitată în timp

„Am ajuns la concluzia că puterile mele, din cauza vîrstei înaintate, nu mai pot susține conducerea bună a Vaticanului”, a anunțat Papa Benedict al XVI-lea pe 11 februarie 2013. După aproape opt ani de pontificat, Episcopul Romei a decis să-și continue munca în slujba lui Dumnezeu într-o mănăstire, alături de fratele său. „Gestul retragerii înseamnă, punctual, pentru dînsul ca om, un moment de constatare a lipsei de putere fizică și sufletească, ca să ducă mai departe aceste lucruri”, crede părintele Wilhelm Dancă, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică din București.

Chiar dacă Benedict al XVI-lea este văzut ca fiind un papă conservator, părintele Dancă spune că aceste categorisiri nu se pot aplica vieții Bisericii sau mandatului unui suveran pontif, „Biserica are alte unități de măsură, alte cuantificări, aici sîntem într-o lume a spiritului”, continuă el. Papa Benedict al XVI-lea „voia să aducă, în platoul acesta al dialogurilor, creștinul cu o rațiune, minte lărgită și luminată”, iar această moștenire este acum preluată de Francisc I. Noul papă trebuie să răspundă scandalurilor apărute de-a lungul anilor, îndepărtării oamenilor de religie și cererii societății de modernizare. „Din punct de vedere moral și spiritual, astea sînt provocări continue și nu cred că mai trebuie insistat că aici este nevoie de o reformă permanentă”, spune părintele Dancă.

Deschideți ferestrele Bisericii să intre aer proaspăt, că miroase a vechi

„O plecare care este, în mod paradoxal, modernă pentru un papă care a fost atît de conservator”, așa descria un jurnalist fran­cez decizia Papei Benedict al XVI-lea de a demisiona. E o caracterizare succintă a evenimentului de pe 11 februa­rie?

Nu. Mai în­tîi, aceste categorii de modernitate, conservatorism, liberalism sau tradiționalism nu se pot aplica vieții Bisericii. Ea are alte unități de măsură, alte cuantificări, aici sîn­tem într-o lume a spiritului, a tradiției, a religiosului și a sacrului, ceea ce scapă controlului nostru. Să nu uităm, legătura noastră cu Dumnezeu reprezintă o față, dar sînt multe alte aspecte ale acestei le­gă­turi pe care noi nu le putem cuantifica.

Mai întîi, eu i-aș lua pe toți jurna­liș­tii la o întîlnire de deontologie profesională și i-aș întreba dacă înțeleg ce spun atunci cînd afirmă că Papa este modern sau con­servator. Aceste categorii nu se pot aplica, profesional vorbind. Trebuie să faci par­te din această lume spirituală pentru a-i în­țe­lege mecanismul de funcționare și pentru a vedea unde-i plusul și unde-i mi­nu­sul. Altfel, aceste lucruri sînt din afară, for­țea­ză nota și dau o imagine falsă.

Unitatea de măsură și lumina prin ca­re trebuie interpretate aceste evenimente fundamentale este Evanghelia. Bise­ri­ca nu este a treia cale între liberalism și con­servatorism, noi nu facem parte din aces­te delimitări politice sau sociale. Bise­ri­ca are drepturi și datorii să judece tot, și stîn­ga, și dreapta, în lumina Evangheliei și a cuvîntului lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, se supun toți, nimeni nu este dea­supra revelației biblice. Este un docu­ment dat la Conciliul de la Vatican II, în 1964, care conține o afirmație acolo, conform căreia unitatea de măsură a vie­ții Bisericii este cuvîntul lui Dumnezeu și toți sînt supuși cuvîntului lui Dumne­zeu.

Atunci de ce, în mod frec­vent, în presă, Papa Benedict al XVI-lea era descris ca un Papă conservator?

În Biserică nu este așa ceva. Sigur, anumite judecăți sau evaluări ale pontificatelor se fac în lumina mandatului, care i-a fost încredințat de cardinali și așa, acum se vor întîlni cardinalii și vor evalua situația cu care se confruntă Bi­se­rica. Ei vor alege pe cineva, în mintea cardinalilor, bineînțeles, se va formula o judecată: corespunde sau nu așteptărilor noastre. Pe acolo putem umbla, dar faptul că e sau nu conservator nu există. Ori­ce papă este de tranziție, el este succesor al Sfîntului Petru, vicarul lui Christos, primul dintre apostoli, dar misiunea lui este limitată în timp, la unii poate ține 20 de ani, la alții cinci ani. Cine-i definitiv aici? Categoriile acestea sînt împrumutate și sînt aruncate de anumiți jurnaliști, care, după părerea mea, nu au pregătire teologică și nu pot citi evenimentele.

În Biserică nu sînt rupturi și atunci există o singură hermeneutică a continui­tății. Noutatea vine în continuitate. Este un trunchi pe care se construiește ceva nou, este un altoi. Trunchiul acestui altoi este Biblia, iar rădăcina altoiului sînt op­țiunile pe care le fac episcopii sau papa. Apoi, conciliile, cu decretele, deciziile și normele morale sînt adăugate pe acest trunchi. Dar în centru stă cuvîntul lui Dumnezeu, Sfînta Scriptură. Tot ce se îmbină și își găsește locul în această construcție are la bază cuvîntul Scripturii, iar după aceea, tradiția care este construită din conciliile ecumenice s-au făcut pe trun­chiul comun. Ele sînt inconturnabile în acest moment, nu mai poți să faci ab­strac­ție de ele.

Care sînt chestiunile de care s-a ocupat ultimul Conciliu?

Fiecare a răspuns unei pro­vo­cări a timpului, așa cum ultimul Con­ci­liu de la Vatican – Vatican II din 1965 a răspuns unei provocări: Biserica se în­ve­chise în forme, în ritualuri și în me­ca­nis­me de relaționare, care nu mai corespundeau timpului de atunci. Drept ur­mare, Biserica a introdus acest program Aggiornamento, de înnoire: „Deschi­deți ferestrele Bisericii să intre aer proaspăt, că miroase a vechi”. Asta a fost la Con­ci­liul Vatican II, în patru Constituții foar­te importante: una despre Liturghie, alta despre Biserică, Scriptură și încă una despre dialogul Bisericii cu lumea contemporană. Au fost patru, ca patru evan­ghelii, atunci Biserica și-a făcut o up­da­ta­re, potrivit timpurilor în care trăim as­tăzi. Prioritatea o are Liturghia, acolo este locul unde-l întîlnim pe Dumne­zeu; Bi­se­ri­ca nu este altceva decît lumina lui Chris­tos, care strălucește pe fața popoa­relor, a neamurilor.

În Isus Christos se relevează mă­su­ra completă a omului, cum trebuie să fie el, ca om, de aceea, pentru Biserică, calea regală a slujirii este omul. Este această tensiune de pas encore între ceea ce sîntem acum și ceea ce vom fi. Altfel spus, noi trăim drumul acesta al mîntuirii, noi sîntem mîntuiți și nu încă. Nimic din ce este în noi acum nu este definitiv, este o sămînță, care urmează să încolțească și să se dezvolte. Asta a spus Conciliul de la Vatican II, să trăim sub dimensiunea aceasta a Homo Viator, nu ca omul care a ajuns în patrie și s-a instalat deja, și-a fixat cortul și nu se mai mișcă, ci omul pe cale, noi sîntem mereu pe un drum și cînd ai prea multe bagaje, mai lasă-le.

Asta a vrut să spună și Papa Bene­dict al XVI-lea. Se pare că Biserica, la 50 de ani de la Conciliul de la Vatican II, are cam multe bagaje. Aceste este mesajul Papei; gestul retragerii înseam­nă, punctual, pentru dînsul ca om, un mo­ment de constatare a lipsei de putere fizică și sufletească, ca să ducă mai departe aceste lucruri.

Biserica este o instituție semper reformanda

Demisia papei anunță necesitatea unui nou conciliu?

Desigur, unii vorbesc de ne­ce­sitatea unui nou conciliu, Papa Bene­dict al XVI-lea, cît și Papa Ioan Paul al II-lea au spus mai tot timpul că încă nu am receptat bine Conciliul Vatican II și s-a făcut distincție între un Conciliu al jurnaliștilor și un Conciliu real. Papa a zis că, pînă acum, a ajuns conciliul pe cale mediatică, adică ce au văzut jurna­liștii; nu e rău, dar e prea puțin. Con­ci­liul real, cu spiritul său, încă nu a fost cunoscut și nu a intrat credincioșii, păstorii nu au intrat în spiritul acestuia.

Care credeți că a fost mesa­jul central al celor aproape opt ani de pontificat?

Mesajul principal al lui a fost acesta de dialog cu Dumnezeu prin cre­din­ță și o insistență pe dezvoltarea acestui simț al credinței într-o lume occidentală indiferentă din punct de vedere religios sau departe de aceste valori ale cre­dinței. Pe de altă parte, un alt mesaj a fost promovarea unui dialog cu alte re­li­gii, cu alte culturi.

În lumina unei rațiuni îmbogățite du­pă dialogul cu credința sau cu Dumnezeu, el voia să aducă în platoul acesta al dialogurilor creștinul cu o rațiune, minte lăr­gită și luminată. Aceste valori îi deschid orizonturi mai largi și poate cuprinde mai mult decît calculatoarele, rațiunea discursivă sau empirică și îndeamnă înspre rațiunea simbolică, metaforică, înspre o rațiune mult mai cuprinzătoare.

Cum își va manifesta influen­ța și după ce va fi ales noul suveran pon­tif?

Prin scris, prin enciclicele pe care le-a dat deja, prin vizitele apostolice, pastorale pe care le-a făcut; așa își va ma­nifesta influența. Altfel, trebuie să ră­mî­nem la cuvintele sale, cînd a spus că se re­tra­ge din ochii lumii, într-o mănăstire și acolo va continua să slujească Biserica în altă formă, prin rugăciune și meditație.

Pe 24 februarie, duminică, a avut o apariție în public și a vorbit despre schim­barea la față a lui Isus de pe muntele Ta­bor și despre invitația pe care Isus a adresat-o celor trei mucenici – Petru, Iacob și Ioan – de a merge împreună pe muntele Tabor să se roage. Atunci Papa Be­ne­dict al XVI-lea a zis că și el a simțit a­ceastă chemare, de a urca pe muntele Ta­bor, ca să se roage. El vrea să își încheie viața în această formă, de un urcuș pe un munte al rugăciunii, împreună cu Isus pentru binele Bisericii.

Odată cu alegerea noului Pa­pă, care va fi statutul lui Benedict al XVI-lea?

Va rămîne papă. Chiar unul din­tre canoniștii, cei care se ocupă cu dreptul bisericiesc din Vatican, a spus că în continuare, după alegerea noului pontif, lui Benedict al XVI-lea vă puteți adresa cu Sanctitatea Voastră, Sfinte Părinte. El nu va mai avea putere legislativă, dar va rămîne cu cea simbolică și sacramentală, în sensul că el este în continuare Epis­cop al Romei și va rămîne pînă la moarte, cu drepturile acestei poziții: sacramentale, să administreze botezul să celebreze li­tur­ghia, să cunune, să dea sacramentul preo­ției mai departe. Asta dacă va dori să o facă, însă puterea sacramentală nu i-o ia nimeni. Puterea legiuitoare îi va reveni noului Papă.

Care sînt cele mai importante probleme pe care le va avea de rezolvat noul suveran pontif?

Sînt niște probleme oarecum nerezolvate. Dacă ați auzit, Benedict al XVI-lea i-a primit pe cei trei cardinali care au analizat scurgerea informațiilor – Vatileaks – și a spus că dosarul întreg îl va prezenta noului suveran pontif. Aici, sigur, este o invitație directă la reforma curiei romane, a celor care colaborează imediat cu papa în guvernarea Bisericii. Acolo este nevoie de o astfel de re­for­mă. În Biserică se cere și se vorbește despre o mai multă colegialitate episcopală, aici a cerut și Conciliul Vatican II. Să se dea mai multă putere conferințelor episcopa­le. Aceste conferințe reprezintă adunarea tu­turor episcopilor catolici din țară; ei se întîlnesc de două ori pe an, dacă este ne­vo­ie, chiar mai des, și analizează proble­mele cu care se confruntă Biserica Ca­to­lică din România, de exemplu. Sta­bi­lesc strategii pastorale comune, chiar dacă sîn­tem de rituri sau de limbi diferite.

Din punct de vedere moral și spiritual, astea sînt provocări continue și nu cred că mai trebuie insistat că aici este nevoie de o reformă permanentă. De astfel exis­tă și o expresia „Biserica este o instituție sem­per reformanda” (n.red: provine de la lat. Ecclesia semper reformanda est).

Nu credeți că societatea este nerăbădătoare să primească o serie de răspunsuri clare de la Biserică?

Și societatea, dar mai ales opi­nia publică construită de mijloace de co­mu­nicare manifestă o anumită sete și pof­tă de nou. Lumea este deranjată de scanda­lurile care s-au produs în ultima vreme și dorește un răspuns pastoral pertinent. Ca să fim, totuși, onești cu timpurile noastre și să nu le condamnăm ca niște judecători absoluți și obiectivi, tot timpul au fost probleme în Biserică, de 2000 de ani, să nu credeți că astăzi sînt ce­le mai grele timpuri. Numai că acum se știu, înainte nu se știau. Prin urmare, trebuie și o anumită relaxare în privința as­ta, o anumită libertate de a analiza cu maturitate, dacă te lași furat de evenimen­te, mai ales de breaking news, există riscul să faci judecăți parțiale, dacă nu chiar distorsionate.

Ar trebui oferite răspunsuri și la chestiunea avorturilor, homosexua­lității?

Toate sînt valabile, provo­că­ri­le acestea așteaptă și ele un răspuns din par­tea Bisericii. Cum trebuie procedat, eu nu aș putea să răspund acum, decît așa, po­tri­vit manierei Bisericii. Mai întîi se vor aduna în Sinoade, anumitele sinoade ale episcopilor; nu vin chiar toți episcopii din lume, dar vin reprezentanții acelor con­ferințe episcopale. Aceștia culeg informațiile din teritoriu și le discută împreu­nă, timp de o lună de zile. Recent a fost un astfel de sinod consacrat Scripturii Bi­bli­ei, cum este ea receptată în Biserica Catolică, dacă este cunoscută și tot felul de chestiuni legate de acest lucru. Ca să nu mai spun de mișcările din Europa, Papa Benedict al XVI-lea a organizat cel pu­țin două sinoade pentru Europa, ca să va­dă cu ce se confruntă Europa după dă­rîmarea Zidului Berlinului. A fost unul în 1991 și altul în 2000.

Deci asta este calea pe care merge Bi­serica, atunci cînd se confruntă cu proble­me majore de ordin dogmatic, moral sau liturgic, iar aceste chestiuni sînt ana­li­zate împreună cu ceilalți episcopi din lume.

Un om de știință nu ar trebui să limiteze misterul, ci să-l sporească

„Așadar, nimeni – nici pă­rin­ții, nici tatăl, nici mama, nici o instituție de stat sau socială, științifică sau tehnologică – nu are putere de viață și de moarte asupra vieții umane”, spu­neați dumneavoastră într-un articol pentru Societatea Internațională pentru Toma d’Aquino. Care ar fi comprimisul?

Acestea sînt scurtături ale oa­me­nilor de știință, experimentele pe em­brion nu sînt de aprobat într-o logică a credinței, unde viața se consideră un dar. Ea nu este dreptul nimănui, nu e apanajul nimănui, recte proprietatea nimănui. Via­ța este un dar, iar această dimensiune a vie­ții ca dar este deja o deschidere spre res­pec­tul vieții în toate stadiile: embrion pî­nă la omul în vîrstă. Pe această concep­ție – a vieții ca dar – se bazează pastorala teo­logia catolică despre om și despre viață. Cînd omul încearcă să se joace de-a Dum­nezeu și să se substituie, să controleze și să genereze viață aduce atingere vieții. Sigur, e o tentație, dar pînă acum nu s-a do­­vedit chestia asta, că fîntîna vieții va fi la dispoziția omului.

Nu ține și de curiozitatea uma­nă acest lucru?

Întotdeauna pagina creației din Biblie vorbește de această ispită: „veți mînca din pomul cunoașterii binelui și răului și veți fi ca Dumnezeu”. Asta a fost tentația dintotdeauna. Este o ispită, iar aici nici nu pot să le dau sfaturi oa­me­nilor de știință și să le spun cum să procedeze în acest fel. Eu cred că soluția a­ces­tor probleme o poate găsi un om de știință care merge și la Biserică. Dar a­pli­carea lor și respectul vieții în toate for­me­le ei, de la început, și pînă la moarte este un principiu. Acest principiu nu îl poate concretiza decît un om credincios.

Pînă unde se pot întinde limi­tele cercetătorului?

N-aș putea să sintetizez așa, în­tr-o expresie, însă un om de știință, atunci cînd cercetează sau experimentează ceva, nu ar trebui să limiteze misterul, ci să-l sporească. Altfel, ne mănîncă pozitivismul, experimentalismul și științismul ăsta doar de dragul științei. Totuși, noi vedem că omul nu se reduce la piele, oase și înăl­ți­me; omul are o inimă, o altă viață, dincolo de cea a experimentului. Oamenii de știință invadează teritorii, care nu le sînt accesibile și se pronunță asupra unor chestiuni care țin de metafizică, de spiri­tualitate, un alt regim de cunoaștere a e­xis­tenței. Această invazie și limitare a în­tregii vieți la experiență și la calcul mi se pare un drum sărăcios și cu puține pro­misiuni de împlinire și de satisfacție pen­tru om.

Într-unul singur om poți găsi mai multă veșnicie, transcendență și lumină spirituală, decît într-o comunitate

Papa Benedict al XVI-lea vor­bea de o nouă evanghelizare a Euro­pei și a înființat un consiliu, care să se ocu­pe de acest lucru. În ce stadiu se află acest „proiect” și am putea vorbi de-o legătură între această evanghelizare și discuțiile despre islamizarea Euro­pei?

Da, dar nu într-o măsură de­ter­minantă pentru înființarea unui consiliu pontifical al noii evanghelizări. Aceas­ta-i (n.red.: evanghelizarea) legată mai ales de problema indiferenței religioase și a secularismului în sens foarte larg, care a cuprins multe instituții și spații ale vie­ții sociale din Europa occidentală și din America. Aici se constată un deficit de credință, un fel de ofensivă a secularismului și o îndepărtare a întregii generații de valorile creștine.

Noua evanghelizare nu înseamnă o nouă evanghelie, este aceeași evanghelie, dar este propusă cu alte mijloace și cu un alt spirit, cu un nou entuziasm, cu o no­uă determinare și, bineînțeles, cu alte obiec­tive. Acum trebuie să țintească aceste ge­nerații care au apărut fără repere de na­tu­ră creștină în lumea cotidiană. Se im­pu­ne asta și din punct de vedere cultural, nu numai spiritual, pentru că toate instituțiile democratice, politice ale Europei și ale lumii civilizate au rădăcini creș­ti­ne. Tinerele generații, necunoscînd rădăci­ni­le, nu înțeleg pe ce lume trăiesc, pentru că nu știu cum funcționească acestea și care sînt resorturile lor interne.

Direcția aceasta a noii evanghelizări urmează filoane culturale – se ocupă con­siliul pontifical pentru cultură, unde este cardinalul Gianfranco Ravasi – filoane catehetice și spirituale. Este consiliul pon­tifical pentru evanghelizare, condus de monseniorul Rino Fisichella, care abordează această latură a noii evanghelizări, fie că e vorba despre sacramente, cultul sfinților, cultul tainelor în biserică sau relațiile cu celelalte religii. Toate acestea sînt impregnate de spiritul acesta nou pe care l-a adus Papa Ioan Paul al II-lea – el a început cu noua evanghelizare – și care au fost continuate de Papa Bene­dict al XVI-lea.

Se pot cuantifica sau vedea cumva rezultatele acestei evangheli­zări?

În lumea aceasta, a spiritului, cuantificările sînt periculoase și cred că nu își găsesc locul. Pentru că într-un singur om poți găsi mai multă veșnicie, trans­cendență și lumină spirituală, decît într-o comunitate. La un moment dat, raportul între o comunitate și individ este lucios, scapă cuantificării. Apropo de asta, pot să vă citez din „Tratat de istorie a religii­lor” al lui Mircea Eliade, care vorbește despre secularizare și despre îndepăr­ta­rea simțului sacrului; el a spus că, atîta vreme cît într-un sat secularizat complet din Franța va mai fi un preot, chiar dacă ei au transformat biserica într-un restaurant, sacrul nu a dispărut. E acolo.

Ecumenismul rămîne o cale deschisă fără întoarcere pentru Biserica Catolică

Cum vedeți decizia multor oameni de a se declara „spirituali”, de a afirma că ei cred într-o putere di­vi­nă, doar că nu se regăsesc în Bisericile catolice, ortodoxe sau protestante? Es­te o cale de mijloc bună?

Cei din noul val al cău­tă­to­ri­lor de sens, care se desprind de Biserică și de structurile ei tradiționale, nu vor să apar­țină cuiva, ei caută împlinirea în alte formule, care, de cele multe ori, au un carac­ter individual. Este această expresie „be­lie­ving, but not belonging”, adică omul care crede, dar nu aparține unei biserici sau unei structuri. Este o tendință și sînt gru­puri întregi de oameni care se înscriu în această direcție, dar lectura optimistă a a­cestor căutări ar fi următoarea: tot ceea ce nu se împotrivește adevărului, vine de la Duhul Sfînt, iar asta a spus-o Toma de Aquino, pe la 1270. Eu cred că și în a­ces­te grupuri de oameni care caută și sînt sinceri în căutarea lor, există Duhul Sfînt, care-i animă și pe ei și împrospătează, pro­babil, în felul acesta și viața Bisericii, indirect.

Și-a pierdut mișcarea ecumenică din avîntul cu care a început?

Cred că se va lucra în viitor la o metodologie a acestor dialoguri. Ea, ca atare, rămîne o cale deschisă fără în­toar­ce­re pentru Biserica Catolică. Cel puțin noi nu renunțăm niciodată la asta, dar sînt și momente din acestea, de popas sau de bilanț, cînd se mai oprește Biserica și mai recapitulează puțin din ce s-a întîmplat pînă acum. În fața noilor provocări, printre care se înscrie migrația – a­mes­te­cul acesta de culturi, acest bulion de spiritualități – tradițiile în care am intrat de cîțiva ani încoace necesită o nouă abor­dare, inclusiv ecumenismul și mișcarea ecu­menică. În momentul de față, cred că aici se situează Biserica Catolică: cu o cău­ta­re a unei metodologii adecvate timpu­ri­lor contemporane și cu atenție sporită că­tre unitate din interior. Vedeți, și aici este un pericol, noi să vrem unitate cu alții, dar nu sîntem uniți între noi și atunci nu poți să exporți unitate, dacă nu ești unit în pro­pria ta casă.

Din moment ce comunitățile cu cel mai mare număr de catolici se află în America de Sud, Africa sau Asia, se poate ca centrul de greutate al Bi­se­ricii Catolice să se mute în aceste re­giuni?

Centrul de greutate al biseri­cii este dat de titlul de Episcop al Romei, potrivit tradiției, el este succesorul lui Pe­tru, cel care ajunge sau primește această misiune. Prin urmare cita eterna rămîne eternă. Că se va da mai multă putere în con­ferințe episcopale și episcopilor, la asta mă aștept, dar să se mute centrul sim­bolic și istoric al Bisericii, este ceva mai greu.

Acum eu nu întrevăd acest moment. Dar rămînd în logica simbolică, cel care este Episcopul Romei și misiunea care-i legată imediat de dînsul, aceea de suveran pontif, este foarte strînsă și nu cred că se va desprinde. Probabil vor interveni mo­dificări și în exercitarea acestei slujiri, Papa Ioan Paul al II-lea a spus, la un moment dat, că o să accepte modifi­că­ri­le, să mai dea autonomie altora sau mai mul­tă libertate în a decide soluții pastorale la nivel local.

***

Biserica și familia erau locurile în care eu găseam frînturi de răspunsuri și mîngîieri la ce era neîmplinit în mine

„Ești tînăr, inteligent, dar ține min­te, ca să fii un preot desăvîrșit, ți-ar mai trebui vreo trei ani de pușcărie”, i-a spus preotul din satul său natal, atunci cînd Wilhelm Dancă a primit sacramentul preoției, în 1986. Originar din județul Neamț, Wilhelm Dancă spune că, de la vîrsta de șapte-opt ani a simțit că se va face preot. O revelație particulară, cum o numește el, i-a apărut în timpul unei slujbe, iar „senzația de sublim” nu l-a mai părăsit niciodată, „am avut un sen­timent al chemării la ceva deo­se­bit”, își amintește Dancă. La 27 de ani devenea preot.

„Atmosfera generală în care m-am născut eu nu favoriza întrebările și ra­re­ori puteau fi sincere și profunde”, re­memorează decanul. Înainte de 1989 a simțit pe pielea lui presiunea regimului și atmosfera sterilă din jurul său; lectu­ri­le de teologie, mai ales cele străine, erau aproape inexistente, prietenii evitau să se vadă cu o figură a Bisericii, iar au­to­ri­tățile statului încercau să-i racoleze. „Am găsit alinarea în familie, simțeam, în cî­teva replici ale tatălui sau ale mamei, răs­punsuri la întrebări pe care eu nu le formu­lam. Mai ascultam cîte un preot care, în predici, mai făcea cîte o scurtă referință la nihilism, existanțialismul negru, la cu­rentele acestea moderne. Erau acte de cu­raj din partea preoților, dar eu savuram cu toată ființa acele formulări, acele ex­pre­sii, care erau întruchiparea neliniș­ti­lor mele.”

Revoluția din 1989 l-a prins în Bu­c­urești, unde avea în grijă Parohia „Sfîn­ta Tereza”; a ajuns în Piața Co­mi­te­tu­lui Central cu un brad, iar „atunci cînd a apărut Ceaușescu (n.red.: la balconul Comitetului Central), o doamnă era lîn­gă mine și mi-a spus «măi băiete, ridică și tu bradul ăsta mai sus, să vadă Ceau­șes­cu că nu avem ce pune în el»”. În a­cele zile, a îngropat cinci oameni or­to­docși și catolici, fără să mai țină cont de religia lor.

După doi ani, Wilhelm Dancă a ple­cat la Roma, unde și-am continuat stu­di­ile teologice, a terminat masteratul în antropologie filosofică și doctoratul în filosofie, ambele la Universitatea Pon­tificală Gregoriană. Din 2001, Dancă a devenit rectorul Institului Teologic din Iași, iar în prezent este decanul Fa­cultății de Teologie Romano Ca­to­li­că din București. De-a lungul anilor, a pu­blicat cărți despre bazele filosofice ale teologiei, sacralitate și a scris nu­me­roa­se articole științifice despre Mircea Eli­ade sau Toma De Aquino, el fiind și mem­bru al Societății Internaționale pen­tru Toma d’Aquino.

În 2013 împlinește 27 ani de pre­oție, iar pentru el, mîntuirea „se des­f­ă­șoa­ră la intersecția a trei libertăți: libertatea mea, ca om, libertatea lui Dum­ne­zeu și libertatea Diavolului”.

George GURESCU