Dorin Prunariu: În momentul în care a plecat delegația rusă s-a încheiat și toată istoria primului cosmonaut român

Un om se uită mereu cu jind la cer și ajunge cosmonaut. Imensitatea aceea i se cuibărește în suflet și rămîne acolo, ca o poveste la care nu se mai poate întoarce. Dumitru Pru­na­riu, singurul cosmonaut român, o descrie cu dor și migală. Doar șapte zile, 20 de ore și 42 de minute a fost cu ea, iar pentru asta s-a pregătit trei ani de zile în Orășelul Stelar din Uniunea So­vie­ti­că, al cărei erou va rămîne  pe veci. Pe me­lea­gu­rile natale, oamenii își amintesc rareori de el, de parcă nu ar fi o izbîndă de importanță națională. Pe 14 mai, cînd se îm­pli­nesc 30 de ani de la în­tîl­ni­rea cu spațiul cosmic, Du­mi­tru Prunariu va vedea în fața lui forma im­perfectă, de „pîine rumenă”, a Ro­mâ­ni­ei.

OPINIA VECHE: V-ați dorit vreodată ca jurnaliștii să vă pună și alte întrebări, legate de alte zile ale vieții dumneavoastră?

Dorin PRUNARIU: Da, puteam să abor­dez o grămadă de probleme și pe linie politică, mai ales că acum doi ani am candidat la Senat, dar lumea nu era obișnuită cu mine și politica. Aveam ce critica, acum am și mai mult, dar nu mai am un partid în spate, am ieșit și am fugit de politică. Am rămas dezamăgit de modul în care se face politică în România. La un moment dat, după alegerile din 2008, Geoană, că ne cu­noș­team întîmplător, mi-a propus să candidez pentru o poziție de parlamentar la Partidul Social Democrat (PSD). Mă rog, dacă tot a fost să aleg, am zis să fie se­nator, că parcă e mai greu. La început a fost vorba de ceva în București, eventual Sectorul 2 de care aparțin, după aceea a venit șeful filialei din Brașov și a zis: „Nu! Haideți la Brașov. Îl sus­ți­nem și îl cunoaște toată lumea”. Bine, am zis că mă duc la Brașov, acasă, avînd o oarecare încredere într-o anumită parte a procesului electoral care părea fair-play. Numai că, încet-încet, am constatat că atît suportul local PSD, cît și împrejurările create în jurul meu nu favorizau altceva decît să particip la alegeri, să aduc voturi, dar insuficiente ca să intru eu în Parlament. Cel puțin la nivel lo­cal, jocurile așa au fost făcute. Am ră­mas profund dezamăgit văzînd și cum se joacă în plan public competiția între partide. În sfîrșit, deși am avut multe voturi pe zona mea, locul de senator a fost luat de altcineva de la alt partid cu jumătate din voturile mele. Am înțeles că această lege uninominală, numai uninominală nu este, ci rezolvă niște interese de partid în final. Ulterior, cînd am aflat și cît s-a plătit ca să se ajungă în Parlament, am ajuns la concluzia că eu nu mă pot confunda cu această categorie nouă de parlamentari și m-am felicitat chiar că nu am ajuns senator. Apoi, avînd în ve­d­ere evoluția mea profesională și implicațiile internaționale în domeniul cosmic, prefer să mă pupe o țară întreagă decît să mă înjure jumătate.

A mai existat o posibilitate, după alegerile parlamentare, de a candida la Parlamentul European. Numai că la un moment dat, tot așa, întîlnindu-mă cu Geoană, l-am întrebat: „Și, totuși, eu sînt pe listă?”. „Da, cum să nu, ești pe locul 13-14”. „Dar astea nu intră în Parlament, or să intre 10-11 cel mult”. „Nu, nu, că noi vom cîștiga, avem șanse, o să vezi”. Ulterior, cineva din staff-ul lui Vanghelie, care se pare că conduce mult mai mult pe capitală decît o face PSD-ul, mi-a transmis că „n-am avut noroc”. Vanghelie l-a întrebat: „A dat banu’? N-a dat banu’, șterge-l de pe listă”. Cu asta basta! M-am revoltat odată în plus și așa am terminat cu politi­ca.

Oficialii din cercul lui Ceaușescu au simțit că românii se pot îndrepta cu atenția și spre alt erou

O.V.: Imediat după zbor, v-au fost interzise majoritatea aparițiilor în presa de dinainte de ’89, iar după aceea, acestea s-au intensificat brusc.

D.P.: Sînt două aspecte legate de acea perioadă: una este persoana mea privată Prunariu, alta este situația politică în România și abordarea persoanei mele în calitate de prim cosmonaut român de către oficialități. Pe de o parte, sînt un român care a avut o rea­li­za­re deosebită, fiind trimis în misiune de sta­tul român, susținut logistic pe perioada pregătirii, care s-a întors cu misiunea în­deplinită și, conform protocolului co­mun care s-a semnat pentru realizarea acestui zbor cosmic dintre români și ruși, urma să fie compensat, cel puțin din punct de vedere moral. Pentru alți cos­monauți din țările socialiste, lu­cru­rile au fost mai simple. Relațiile acelor țări cu Rusia erau normale, iar în mo­men­­tul în care s-au întors în țară, au fost în­­tîm­pinați la aeroport ca niște ade­vă­rați eroi de șeful statului sau cel puțin de un prim-ministru. De asemenea, aproa­pe toți au luat două grade militare, unul în momentul în care au plecat în zborul cos­mic, iar altul cînd s-au întors. În plus, atunci cînd au ajuns acasă, pentru că nu exista proprietate privată, li s-au dat apartamente, mașină, pentru a avea tot comfortul unei persoane publice care trebuie să se prezinte sub o anumită for­mă în ochii populației.

Pentru mine situația a fost un pic diferită, ținînd cont de relațiile mai reci pe care le avea România cu Uniunea Sovietică. Pentru că eram locotenent ma­jor cînd am ajuns în cosmos, cînd m-am întors, nu mi s-a dat un grad imediat, mi s-a transmis că în documentele inițiale care au fost transmise to­va­ră­șu­lui Ceaușescu de la început, scria că eu eram locotenent major și „nu putem să te trimitem căpitan în fața lui”, trebuia să mă prezint așa cum scria în documente. Am fost decorat și, la două ore, Ministrul Apărării mi-a dat gradul de căpitan.

De asemenea, ni s-a promis un apar­ta­ment, o mașină, dar astea au fost valabile numai pînă cînd a plecat delegația ru­sească de la noi. După o perioadă, cînd a plecat, ni s-a spus că nu mai avem apartamentele, le-au luat alți generali, iar la mașină n-am obținut aprobare. Am fost cazați într-un cămin militar unde am stat jumătate de an. Pe copii i-am trimis la părinți, pentru că nu puteam să îi ținem în București într-un cămin militar, și abia după jumătate de an mi-au propus un apartament cu patru camere, înghesuit, apoi mi-au propus alt apartament exact la fel, ba chiar cu igrasie în el. Numai prin prietenii tatălui meu am ajuns la viceprimarul capitalei care mi-a spus că sînt ofițer și doar Armata putea să îmi dea locuință, dar mi-a vîndut un pont. Generalul Milea care locuiește în centrul Bucureștiului se muta. „Du-te și roagă-l pe el să te ajute să te muți în locul lui. E o locuință care aparține Armatei”. Am ieșit la raport la generalul Milea, el mi-a spus, citesc mot-a-mot, “dar mie mi s-a raportat că tu ești la casa ta, că te-ai mutat deja” și m-a ajutat. Locuința în care sîntem acum a apar­ți­nut, înainte de ’89, generalului Milea.

Aceasta s-a repercutat ulterior, iar din punctul de vedere al presei, eu nu ți­neam cu orice preț să apar, dar populația ce­rea întîlnitri cu mine, materiale, eram o altă categorie de erou în țara aceasta, decît cea strict politică pe care o re­pre­zen­ta și o impunea cu orice preț  Ceau­șes­cu sau soția lui.

Tocmai acest impact asupra publicului a îngrijorat. Pentru că, dintr-o dată, oficialii din cercul lui Ceaușescu, cei care îi construiau personalitatea, au simțit că românii se pot îndrepta cu atenția și spre alt erou. Atunci, au fost luate toate măsurile de a-l îngrădi. Apăream în reviste de specialitate, cum a fost Știință și Tehnică, care m-a publicat mulți ani, cu materiale de specialitate, fără alte opinii. Televiziunea nu m-a mai arătat. În momentul în care a plecat delegația rusă s-a încheiat și toată istoria primului cosmonaut român la televiziu­ne și de atunci nu s-a mai dat nici o co­mu­nicare legată de activitatea mea, ce am făcut sau ce urma să fac pe linie cosmică.

Situația s-a schimbat imediat după ’90, din bine în foarte bine, referitor la mass-media. Dar nu m-a luat pe ne­pre­gă­tite, eram deja obișnuit să scriu și să vor­besc în fața publicului, deja o făceam mai mult pentru presa străină.

Din păcate, la cîțiva ani după ’90, in­­teresele au început să devină de grup, de partid, de subgrupuri în partide și în­cet-încet oficialii nu s-au mai ocupat de per­­sonalitățile românești, de oamenii care într-adevăr au adus o valoare acestei țări și care reprezintă ceva. Pre­șe­din­ții care s-au succedat pe rînd, în funcție de situație, au luat atitudini neutre sau po­­zitive, niciodată negative, dar una e să nu se remarce o aniversare, cum e acum, de exemplu, de 30 de ani de la zbor. Nici o oficialitate, nimeni nu se sesizează, toți așteaptă cîte o adresă scrisă ca să ia vreo măsură referitoare la marcarea acestui eveniment. Eu nu pot să cer ni­mic. Dacă nu se consideră că e aniversarea țării, o să fie aniversarea mea. O să fac o ședință festivă la Academie și o să am o întîlnire la Brașov.

Istoria României prin activitățile po­litice de acum este oricum condamnată<

O.V.: Vă simțiți ca un erou neglijat?

D.P.: Eroii în general sînt neglijați. După ce și-au făcut datoria, dacă își mai aduce cineva aminte de ei, sau dacă există vreo organizație care să le dedice activitatea, ok, există opinie publică și se iau măsuri. Dacă nu, încet-încet se uită.

O.V. Nu vă este teamă de acest moment al uitării?

D.P.: Vedeți, în principal sînt ținuți minte și intră în conștiința oamenilor cei care sînt incluși în manualele școlare. Despre mine aproape că nu se po­me­neș­te nimic, nicăieri. Și nu e musai să fie des­pre mine, Prunariu, ci măcar despre pri­mul zbor cosmic al României, cu un cetățean român la bord. Ce a însemnat din punct de vedere istoric într-o revo­lu­ție tehnico-științifică în România. La ni­vel european, se pune accent foarte mult pe societatea bazată pe cunoaștere, iar noi o facem opintindu-ne, din loc în loc, și mai agățînd pe cineva, punîndu-l în manuale. La un moment dat, apă­ru­seră manuale alternative cu tot felul de vedete de moment ale României. Păi, cine aprobă așa ceva a condamnat efectiv istoria României. Istoria României prin activitățile politice de acum este oricum condamnată.

Eu am slăbit în timpul zborului cu 800 de grame, iar soția mea cu patru kilograme

O.V.: Luînd în considerare aceste aspecte, ale neglijării și a îngrădirii efortului de recunoaștere, cum ați trăit momentul ’89?

D.P.: În primul rînd, la noi s-au des­fiin­țat toate decorațiile vechi care au existat în România. Deci eu oficial nu mai sînt erou la României, titlu pe care l-am pri­mit după zborul cosmic. Dar, în conti­nua­re sînt erou al Uniunii So­vie­ti­ce. Este adevărat că în anul 2000 președintele Constantinescu a compensat într-un fel acest lucru și mi-a acordat Steaua Ro­mâniei în grad de mare ofițer. Este cea mai înaltă decorație a României. Ori­cum, nu mai există decorații de erou. Ro­mânia nu mai are eroi.

În 1989, eram ofițer, am fost convocat la comandamentul aviației militare pe 17 decembrie, nu știam de ce era alar­­mă de luptă, eram cu toții mirați, nu ni s-a spus absolut nimic, am fost înar­ma­ți și mobilizați în unitatea militară. Ne tot gîndeam că ne atacă cineva, rușii sau ungurii și pentru că aveam totuși în birou un radio cu care prindeam mai multe posturi, am aflat de pe Europa Li­beră ce se întîmplă în România. Bi­ne­înțeles, ofițerii de contra–informații um­blau din birou în birou să vadă dacă as­cultăm posturi străine.

În momentul în care s-a anunțat că generalul Milea s-a sinucis și cînd s-a anunțat că a fost un trădător, pentru că armata îl cunoștea și știa ce om integru, dintr-o bucată și principial este, cea mai mare parte din ea s-a întors efectiv îm­po­triva conducerii oficiale a statului și a spus: „Aceștia nu mai sînt șefii noștri”.

De atunci, am început să judecăm puțin altfel. Desigur, Ceaușescu a fost prins, condamnat, executat, era o lume nouă, complet nouă pentru noi și nu știam încotro evoluează.

O.V.: Zborul a durat șapte zile, ca în Biblia creștină. V-ați gîndit la Dumnezeu cît ați fost acolo, sus?

D.P.: Trebuie să luăm în considerare perioada istorică în care am trăit și educația pe care am primit-o atunci. În mod normal, eram ateu. Cu toate acestea, cînd eram mic, mama ne-a dus și pe mine și pe sora mea la biserică, ne-a învățat cîte o rugăciune, ne punea să ne rugăm , ea o știa pe a ei. Devenise foarte credicioasă după ce a murit bunica. Tata nu a avut conotații directe cu religia în afară de participarea la sărbătorile tradiționale. Deci nu eram o persoană efectiv religioasă. Nu prin această prismă priveam problemele, zborul cosmic, ce se poate întîmpla sau nu se poate întîmpla. Cu toate acestea, au existat niște elemente pe care acum, cu o altă înțelegere a lui Dumnezeu, a unei ener­gii coordonatoare în Univers, aș pu­tea să le interpretez și religios.Au fost mo­mente în care mă așteptam la lucruri grele și chiar se apropiau din zi în zi, sau pre­vedeam că o sa fie foarte dificil, că o să fiu depășit de altcineva, că nu o să fac față unor solicitări. Și, brusc, se des­chi­deau alte posibilități, alte porți. Eu am in­terpretat-o ca pe o mînă benefică care într-un fel m-a recompensat pentru ac­ti­vi­tatea curată și gîndurile bune. Ni­cio­dată nu am făcut rău cuiva. Totdeauna gîn­desc pozitiv și mă raportez la oameni ca la niște semeni ai mei care trebuie să gă­sească în mine și bunătate și înțelegere și ajutor, dacă se poate.

De asemenea, cu o zi înainte de zbor îmi trecuseră prin cap și gînduri negre și albe și de toate, iar cînd m-am instalat în vîr­ful rachetei, parcă dintr-o dată a coborît așa un clopot energetic protector în jurul meu care îmi transmitea că totul va fi bine, să nu îmi fac nici o problemă, voi încheia zborul cosmic cu bine.

În timpul zborului ni se transmiteau in­formații despre ce se întîmpla acasă, dar erau gestionate de centrul de ur­mă­ri­re a zborului și filtrate

O.V.: Ziua aceea liberă a venit după o perioadă îndelungată în care aveați un program bătut în cuie, plin de activități. Nu ați fost derutat?

D.P.: Ba da! Eram obișnuiți să ni se spună în fiecare zi ce curpindea programul, la ora 14.00 trebuia să facem antrenament la simulator, la 16.00 aveam ana­liza activității, la 18.00 aveam spor­tul. Toate erau programate la anumite ore, se desfășurau după un program fix, bine pus la punct. Ei, dintr-o dată, aveam timp liber, iar asta mi-a dat totul peste cap.  Mă rog, ne-am plimbat prin parcul hotelului de la Baikonur, am înotat puțin în bazion, am stat relaxați la soare și am avut timp să mă gîndesc. Atunci mi-au trecut prin cap tot felul de gîn­duri, neavînd o preocupare concretă. Soția mea abia după zborul cosmic mi-a spus: „Știi, mă bucur mult că ai zburat, dar mi-aș fi dorit să nu zbori, pentru că te-am cam pierdut. Tu o să ai multe de­pla­sări, iar noi te dorim acasă, să ai grijă de copii, să stai cu mine, să aspiri și tu, să speli vase la bucătărie”.

Cert este că o dovadă clară a preocu­pă­­rilor și stresului prin care a trecut soția mea în perioada aceea a fost faptul că eu în timpul zborului am slăbit 800 de gra­me, iar soția mea – cu patru kilograme. În perioada aceea n-am putut comunica cu ea. Noi am plecat la Baikonur cu două săptămîni înaintea zborului, am mai stat după zbor încă patru zile și abia după aceea ne-am întors în Orășelul Stelar. Nu puteam decît să vorbim la te­le­fon, care era unul militar și se făcea le­gă­tura prin vreo patru centrale militare. De asemenea, trebuia să vorbesc în ru­seș­te, iar bineînțeles că nu am făcut-o, și mai auzeam pe fir cîteodată: „Vorbiește ru­siește sau întrerup linia!”. Continuam să vorbim, evident, doar nu schimbam se­crete militare sau altceva, dar era a­mu­­zant.

În timpul zborului ni se transmiteau in­­formații despre ce se întîmpla acasă, dar erau gestionate de centrul de ur­mă­ri­re a zborului și filtrate. Au fost cosmo­nau­­ți care au zburat cîteva luni de zile și s-a întîmplat ca unuia să-i moară mama în timp ce el zbura și n-a aflat decît după ce s-a întors pe pămînt. Toate in­for­ma­ții­le pe care le primeam erau generale și pozitive. „Copilul tău s-a mai jucat cu Vova, e cuminte”, din astea. Din punct de vedere psihologic, ei considerau că noi nu trebuie să avem nici o altă preo­cu­­­pare decît activitatea la bordul stației or­bitale și că orice informație negativă de jos ar fi putut să o perturbe, să creeze dezechilibre. Probabil că aveau dreptate, dar azi, într-o lume a comunicațiilor, este greu să accepți o lipsă de informare sau o informare deformată doar pentru a fi ținut sub control psihologic.

O.V.: Era frig la bordul navei orbitale?

D.P.: La picioare, da, pentru că din cauza modificării circulației sanguine, sîngele urcă în partea superioară a corpului și picioarele rămîn mai puțin alimentate. Atunci apare senzația de frig. În echipamentul cosmonautului există niște șosete din blană de oaie care țin cald. Dar aveam climatizare, puteam, regla temperatura interioară a stației orbitale cum voiam noi, de la 15 la 25 de grade.

O.V.: Povestiți-mi despre ceapa verde care creștea la bord.

D.P.: A, ceapa! Au fost două aspecte legate de ceapa verde. Aveam o legătură pe care am transportat-o eu sus pentru Kovalyonok, și mai era și ceapa pe care o creșteau ei acolo sus. Pentru aia, nu puteai aduce pămînt, așa că cei de la bordul lui Saliut 6 au improvizat niște cîrpe îmbibate cu substanțe hrănitoare. Cîr­pele au fost băgate într-o sferă perforată metalică cu găuri mari, și ceapa creștea pur și simplu, iar sfera plutea în interiorul stației. Era interesant de văzut cum plantele se orientau spre cea mai apropiată sursă de lumină, numai aveau senzori pentru sus și jos.

Cu legătura de ceapă, s-a întîmplat așa: am avut surpriza ca înainte să mă urc în rachetă, medicul de echipaj care ne însoțea pînă la rampa de lansare a des­chis trusa lui medicală din care a scos un mănunchi de ceapă verde și mi-a spus: „Nevasta lui Kovalyonok a zis că dacă nu ajunge asta la el, mă termină!”. Faceți cumva, luați-o și duceți-o lui Kovalyonok, că are poftă de ceapă verde. Popov avea buzunarele pline cu altceva, tot așa, clandestin, și mi-a zis mie să o iau. Am scos o mănușă din buzunarele de pe jambe și am îndesat ceapa cu ziarul  în locul ei.

O.V.: Dumneavoastră ce lucruri ați luat de acasă?

D.P.: Aveam dreptul să luăm un kilogram de lucruri personale, iar eu am ținut cel mai mult la fotografiile copiilor pe care am pus ștampila stației orbitale și le păstrez ca amintire ca atare. Am mai luat și un calculator mic pe care iarăși l-am ștampilat și am lipit scotch să nu se șteargă.

O.V.: Au existat momente în care v-ați simțit singur?

D.P.: Da, au existat. Cu toată echipa pe care o ai, te retragi, rămîi numai tu cu spațiul acela imens, cu tehnologia construită de om, și devii extrem de vulne­ra­bil. Orice întîmplare nefericită, vreun me­teorit care putea lovi nava cosmică, te trimitea direct în cosmos.

După un asemenea zbor, problemele de la sol ți se par mărunte

O.V.: Vă este dor de imensitatea aceea?

D.P.: O, da. Odată ajuns acolo, vei spune mereu că te-ai întoarce. Și sînt cos­monauți care au mai zburat, doi care au zburat de șapte ori și șase care au zburat de șase ori. De exemplu, Sergei Krikalev, care acum este directorul Centrului de Pregătire a Cos­mo­nau­ți­lor, a zburat de șase ori în cosmos și, cumulat, are cel mai lung timp petrecut în spațiul cosmic, peste 800 de zile.

O.V.: Și cum te refaci după o asemenea perioadă îndelungată petrecută în imponderabilitatea?

D.P.: Toți au probleme cu adap­ta­rea la condițiile terestre, mai ales după zbo­ru­rile de lungă durată. În impondera­bi­li­tate apar modificări destul de mari ale or­ganismului, ale circulației sang­vi­ne, ale articulațiilor, e și nivelul de ra­dia­ții crescut, se schimbă metabolismul. La decolare, la suprasarcinile acelea de 4G care țin cam nouă minute, apăsarea aceea puternică te face să iei niște mă­suri instinctiv. Fiind culcat pe spate, sim­țeai că și limba e de patru ori mai grea și parcă se duce în gît și te îneacă și atunci o împingi cu dinții în față. Dar astea le faci intuitiv, treaba cu limba n-am în­vă­țat-o, dar știam că nu poți să respiri cu plă­mînii, trebuia să respir în diafragma sto­macului. Deci, pur și simplu, nu um­flam deloc pieptul, deplasam dia­fragma, tră­geam aerul și îl îm­pin­geam cu plă­mînii în josul stomacului.

O.V: Și nici în momentele acestea nu v-a fost frică?

D.P.: Nu, ajunsesem să le conside­răm normale, trecusem la simulator prin toate astea. Toată lumea se gîndește la frică, dar noi n-am avut decît emoții în fața unui eveniment unic, deosebit, dar nu frică. Se spune că aviatorii sau cosmonauții sînt profesioniști adevărați doar dacă nu le e frică. Am învățat să ne controlăm frica, iar asta nu într-o sală de curs, ci doar prin situațiile speciale prin care trebuia sa trecem: zboruri cu avioa­ne cu reacții, acrobație la viteze mari, apropierea de avionul din față, zborul în pereche, foarte aproape, în care știi ca dacă ai tras puțin de manșă și ai lovit avionul, te distrugi și pe tine și pe el, salturi cu parașuta în care trebuie să o des­chizi căzînd liber, deci condiții de stres deo­sebite. După ce repeți de sute și sute de ori toate chestiile acestea, începi să le faci cu foarte multă dezinvoltură și în orice situație specială care unora le-ar crea o frică deosebită.

O.V.: Spuneați că la întoarcere v-ați simțit mult mai puternic din punct de vedere spiritual.

D.P.: Da, am fost mult mai stăpîn pe mine și pe puterile mele. Am avut mult mai multă încredere în mine, indiferent de situațiile prin care am trecut. După un asemenea zbor, problemele de la sol ți se par mărunte, iar depășirea unor situații nu poate egala complexitatea și profun­zi­­mea dificultăților zborului cosmic. Am în­ceput să le privesc cu alți ochi și le abordam altfel, cu altă de­ta­șa­re, cu distanță.

Multe lucruri mi s-au părut mult mai puțin semnificative decît mi se păreau înainte. De pildă, micile certuri, conflictele, astea intrau în altă categorie, cău­tam să le evit.

O.V.: Și nu v-a reproșat nimeni că ați fi superficial sau mîndru?

D.P.: Ba da, chiar nevastă-mea mă critica într-o anumită perioadă, îmi zicea: „Dar tu nu-ți dai seama ce important e ce facem, n-ai spălat copilul la fund”, mă rog, chestii din astea. S-a obișnuit apoi.

O.V.: Care au fost cuvintele ei și ale băieților înainte de decolare?

D.P.: Copiii erau mici, unul avea cinci ani, altul trei, au fost chiar niște faze nostime cu ei, pentru că mergeau la grădiniță în Orășelul Stelar și aveau prie­­teni – copii de cosmonauți și erau obișnuiți să audă că „mîine tata lui Vova zboară în cosmos” sau ca s-a întors din mi­siune. Era un lucru obișnuit ca la un mo­ment dat să zboare și tatăl lor în cosmos. Am aflat ulterior că în perioada zborului știrile mai detaliate despre noi se dădeau la ora 22.00 seara, iar ei erau mici, trebuiau să se culce pe la 20.00-21.00. Numai că, șmecherii, ei se băgau în pat, făceau liniște și cînd începea programul de știri, ieșeau tiptil din cameră, stăteau la tocul ușii și acultau tot ce se spune acolo despre tatăl lor.

După aceea, am venit acasă cu ei și i-am dat la grădiniță aici. Lor în conti­nua­­re li se părea foarte normal ca tații unor copii să zboare în cosmos. Abia după cîteva luni se zile au realizat că ceea ce făcusem eu era unic pentru Ro­mâ­nia. Ei, atunci au schimbat placa și au început să se laude: „A, tatăl tău n-a făcut nimic, dar al meu a zburat în cosmos”. Mă rog, în momentul în care am avut niște discuții cu educatoarea și mi-a prezentat situația, i-am educat un pic acasă. S-au liniștit și și-au văzut de treaba lor după aceea.

O.V.: Bănuiesc că în ochii lor mereu ați rămas un erou.

D.P.: Da, cred că doar în ochii lor am mai rămas erou. Oricum, fiul cel mai mare, care e pilot și a terminat Aca­de­mia de Aviație Civilă, se raportează în multe situații la mine. Chiar dacă el este o personalitate separată, individuală pe linia lui de activitate. Niciodată nu i-am pus nici o pilă pe linia de aviație, am spus aici ori o faci cu mîna ta, ori n-o faci. Și vocea ne seamănă, dacă răspunde la telefon aici, acasă, lumea ne confundă. Are anumite gesturi care seamănă cu ale mele, le-a moștenit genetic, dar s-au potrivit peste o fire care a abordat un domeniu de activitate oarecum similar. Are și curaj și discplină în el, a fost inspector de zbor la Autoritatea Aero­na­utică o perioadă și a avut neșansa să-și culeagă colegi de pe cîmp tăiați de avioane, să facă investigații pe seama asta. Toate aceste lucruri l-au durificat, se raportează cu sînge mai rece chiar și la lucrurile din viața de zi cu zi. Ei vor rămîne întotdeauna copiii primului cosmonaut, iar copiii lor, la rîndul lor, nepoții primului cosmonaut. Aceasta ștampilă îi va însoți în viață.

Lina VDOVÎI