Sint mustang, zbor pe linga timp

Ioan Gyuri Pascu si-a cistigat cu timpul titlul de umorist. A renuntat la Grupul Divertis care l-a facut cunoscut. Chiar daca se considera “un mustang care zboara deasupra timpului si-a spatiului”, ziua pentru el are tot 24 de ore impartite frateste intre teatru, filme, muzica, familie, literatura. Uneori face cite o reclama publicitara, amintindu-ne ca “tuturor ne plac lucrurile gratis”. Acum cutreiera tara cu piesa lui Caragiale, “O noapte furtunoasa”. Casa de Cultura a Studentilor din Iasi, unde trupa Divertis s-a nascut, este un loc al amintirilor. Despre familia si cariera lui vorbeste cu sinceritate. Dupa show-urile de la televizor, Gyuri Pascu este prezent si pe youtube, unde indeamna la credinta.

In Divertis, cind unul nu avea inspiratie, oricind era salvat de celalalt

OPINIA: In octombrie ati parasit grupul Divertis. Aveti de gind sa va intoarceti?

IOAN GYURI PASCU: Nu stiu, depinde de formatele pe care le fac. In formatul acesta saptaminal, chiar vorbeam cu colegii si cu Toni (n.r. – Toni Grecu) si le-am spus si lor ca nu. Dar, nu stii niciodata ce surprize se ivesc.

O.: Ce format v-ar face sa va intoarceti?

I.G.P.: Un format in care sa se lucreze ca-ntr-un proiect de sine statator, filmat, de exemplu, intr-o anumita perioada de timp, sa nu-mi manince cam patru-cinci zile din saptamina cum se intimpla acum. O saptamina scriam, o saptamina filmam, doar weekend-ul era liber.

O.: Cum explicati rezistenta in timp a fabricii de ris – Divertis?

I.G.P.: In primul rind eu cred ca Divertisul, si atunci cind eram doisprezece, si acum cind ei sint ceva mai putini, e o unitate in diversitate. Foarte multe talente, de diverse facturi strinse la un loc. Cind unul nu avea inspiratie, oricind era salvat de celalalt, era ca un fel de back-up la computer. In al doilea rind, am rezistat si datorita relatiei foarte bune de camaraderie dintre noi, dar si datorita sinceritatii cu ajutorul careia sint facute aceste acte de umor. Lucrurile astea nu au cum sa dispara, exact cum cei care danseaza cu pasiune tango vor fi priviti intotdeauna ca niste buni dansatori si toata lumea va veni sa-i vada cum danseaza ei. In momentul in care cei doi dansatori au probleme, asta se vede si in dansul lor. Cred ca a existat si exista si bucuria de a fi impreuna in Divertis, de a fi prieteni cu toate bunele si relele noastre, neajunsurile, cu micile disensiuni dintre noi. Echipa a fost de multe ori salvata de intreg spiritul colectiv, iar spiritul colectiv a fost salvat de scinteia, inspiratia unuia dintre noi. S-a intimplat de multe ori ca trei-patru dintre noi sa fim complet chei in cap ca idei si sa vina ceilalti doi-trei colegi care s-au nimerit intr-o zi mai buna. Conteaza mult.

 O.: Care ar fi profilul telespectatorului care urmareste “Divertis Show”?

I.G.P.: Cred ca e spectatorul care da pe buton si se opreste la Divertis pentru ca ii place. Eu nu sint un bun realizator de portrete robot si profile. “I’m not a profiler”. Stiu ca sint un fel de legende care spun ca pentru a vedea Divertis trebuie sa fii nu stiu cum, inteligent si cult. Eu cred ca exista un bun simt primar, o bucurie de a fi hitru, de a percepe glumele si inteligenta, ca nu are nimic in comun cu o culturalizare masiva sau cu eruditia. Un om care vrea sa rida sincer si sa se bucure, se poate uita la Divertis.

Crezi ca mi-e rusine ca-s corcitura?

O.: In buletin figurati ca Pascu Ioan Ghiurico, citit pe ungureste Ghiurito. Care este povestea acestui nume?

I.G.P.: Nu stiu exact, dar asa, speculind, banuiesc ca tatal meu era putin etilizat aflind de faptul ca m-am nascut, si asa bucuros s-a dus sa ma declare. Acasa s-a discutat despre ce nume sa-mi puna, si consiliul de familie a hotarit ca din partea lui tata sa-mi spuna Ioan. Pe fratii mei cind i-au intrebat ce nume unguresc sa-mi puna, ei au spus “Gyuriko”. Tata, cu o pronuntie mai rea, pentru ca el era roman, i-o fi zis doamnei Ursu de la Sfatul Popular ca il cheama Pascu Ioan Ghiurico, iar doamna Ursu a scris asa cum a stiut ea. Si asa am ramas in buletin Ghiurico. Din certificatul de nastere port acest stigmat, cum purta Milady crinul acela pe umar, asa port eu numele asta. Ce sa fac?

O.: V-a deranjat vreodata numele de ungur?

I.G.P.: Nu, nu, doar ca era incorect scris. Dup-aia, cind am ajuns suficient de celebru, mi-am putut face acest nume de artist, reparind grafia. Crezi ca mi-e rusine ca-s corcitura?

O.: Ati resimtit vreodata conflictul dintre romani si unguri?

I.G.P.: Care conflict? Eu la Rastolnita conflictul il vedeam doar asa, la baluri. Se intilneau, se imbatau si cind vedeau ca ala i-a luat gagica la dans, atunci isi spuneau “valah imputit” si celalalt ii spunea “bozgor”. Dupa aceea erau la fel de buni prieteni. Eu cred ca e o falsa problema aceasta cu conflictul intre roman si ungur. Pentru mine cel putin. Eu am trait intre toate natiile pamintului. N-am avut nici o problema pina in ’90 cind ne-a adus aminte Securitatea ca exista spirit national si iredentist.

In comunism faceam metafore din nimic

O.: Unul dintre primii dumneavoastra tobosari povesteste cit de bine stiati sa-l imitati pe Ceausescu. Cum v-a afectat firea de artist anii comunismului?

I.G.P.: Aici e o chestie complexa, poti sa scrii un interviu intreg numai despre asta. In primii ani, cind eram eu mic, pina in anii ’70 totul era super bine. La televizor erau emisiuni foarte frumoase, filme bune, exista mincare pe piata, bautura, era o bunastare foarte lejera. Am inceput sa resimt abia din ’78 comunismul. Normal ca n-am putut sa ma afirm ca dupa ’90, pentru ca, de exemplu, in ’86 nu puteam sa apar la televizor decit daca imi dadeam barba jos, iar eu nu vroiam. Dar toate epocile au rolul lor. Epoca aceea a avut rolul de a slefui spiritul romanului, de a-l intari. Orice lucru rau te intareste. Sint lectii date de la Dumnezeu. Chiar daca la vremea aia am suferit, si nu mi-e dor de tacimurile de pui si de cele doua ore de televizor din ultimii ani ai lui Ceausescu, nici nu pot sa spun ca nu mi-a folosit. In comunism faceam metafore din nimic, sa nu ne fie textul taiat, citeam mai mult, pentru ca nu aveam de unde sa ne informam. Acum toate sint la indemina, nu mai citesc copiii. Atunci nu aveam ce face, trebuia sa citim.

O.: Ati fost profesor de romana, latina si desen in comuna Ulmu. De ce ati renuntat la acest post in octombrie ’89?

I.G.P.: In primul rind ca erau niste conditii ingrozitoare. Ba nu, asta e al doilea rind. In primul rind e pentru ca eu de mic mi-am dorit sa fiu artist. Asta a fost doar o parte din viata mea, ca am facut Filologia si acolo te trimiteau, la “fabrica de profesori”. Era frumos si ca profesor, lucrul cu oamenii. Imi place sa lucrez cu oamenii. Dar nu se mai putea, le-am spus si directorilor de acolo: “Domnule, n-o sa traiasca Ceausescu la infinit!”. Simteam ca trebuie sa-mi urmez calea mea. “Eu trebuie sa ajung actor!”. Si-am plecat fara nici o sansa. Nu existau acte, abia in ’90 am reusit sa fac transferul dintr-un minister in altul, sa trec la Televiziune, am dat concurs. Dar atunci am plecat fara nici un statut. Eram al nimanui cind am plecat. A fost hotarirea mea.

E mai usor sa vindeci de pe scena

O.: Ati dori ca fiica dumneavoastra Iarina sa va calce pe urme?

I.G.P.: Nu stiu, eu imi doresc sa calce pe urmele ei, sa faca o treaba buna, cu multa bucurie, sinceritate si sa nu-si bata joc de talentele ei. Asta mi-as dori, dar nu pot sa gindesc si sa visez in locul ei. Eu, asa cum am vazut, are talent mare, dar deocamdata se gindeste la alte meserii. Dar daca se va increde in talentul ei, s-ar putea sa ajunga un artist foarte bun, o pianista foarte buna. Dar e devreme sa ma gindesc. Oricum e viata ei, eu ii doresc succes si o voi sprijini in orice vrea ea sa faca.

O.: Spuneati intr-un alt interviu ca vrea sa se faca medic veterinar.

I.G.P.: Da, deocamdata asta e visul ei. I-am spus ca va trebui sa lucreze la fel de mult, ca si la pian, daca nu, mult mai mult, va trebui sa vada multa suferinta, singe, multe boli. Nu-i usor. Cred ca e mai usor sa vindeci de pe scena decit acolo sa stai cu bisturiul in fata animalului suferind. E viata ei si sint convins ca va face exact ce e scris in destinul ei.

O.: De ce nu ati continuat ciclul povestilor lui Gyuri?

I.G.P.: A disparut inspiratia, nu stiu. Eu niciodata nu ma gindesc pe termen lung. Nu stiu cit, cum voi scrie, ce, cit voi cinta, ce voi cinta. Eu merg pe proiecte in derulare. Atunci au fost acele sase povesti, le-am facut, le-am tras pe casete, au ajuns la copii. A secat inspiratia, a crescut si fata mea. Pentru mine povestile acelea au fost o mare bucurie, cind le-am inregistrat era o distractie fantastica. Plus ca fiecare are cite un mesaj spiritual, toate au cite ceva initiatic. Le-am facut cu gindul ca le va asculta Iarina si alti copii. Chiar m-a sunat cineva din State sa-mi spuna ca fetita lor a interpretat una din povesti la o serbare. Orice lucru pe care il fac daca e ca o pietricica pe care daca o arunci in lac face cerculete si cercuri tot mai mari si mai mari, eu sint bucuros.

O.: Un timp a functionat un forum al site-ului, unde sotia dumneavoastra era moderator si ne tinea la curent cu activitatea lui Gyuri Pascu, semnindu-se “cu drag, Daniela”.

 I.G.P.: Da, ea raspundea mereu, ca eu sint zero la Internet.

O.: De un an nu mai functioneaza. Ce s-a intimplat?

I.G.P.: Oamenii care mi-au facut site-ul au disparut. Imi pare rau ca nu l-au dus la bun sfirsit, macar sa ne fi lasat sa-l facem cu altcineva. A ramas forumul ala in aer, uneori nici site-ul nu se putea deschide, din cite am auzit, ca eu nu ma pricep. Pentru mine Internetul e doar asa… aud de YouTube, oDC, bloguri. Nici in ziua de azi nu stiu ce e ala un blog, dar am auzit ca toata lumea are blog. Oricum, nu simt ca imi lipseste. Sotia si fetita mea se pricep, doi din trei eu zic ca ajung.

O.: In piesa “Derby”, regizata de Alexander Hausvater ati interpretat un moment dramatic. Nu sinteti asadar doar un comediant.

I.G.P.: Lumea are aceasta tendinta de a pune eticheta, “este un actor de umor”. Dar un actor nu are voie sa fie de umor sau de drama, un actor este un actor. In momentul in care i se solicita un personaj, el trebuie sa faca acel personaj. Nu exista Facultatea de Comedie, Facultatea de Drama, Facultatea de Tragedie si Facultatea de Telenovele. Acelasi actor trebuie sa stie sa joace de la telenovela pina la drama. Eu nu le despart, nu-mi fac griji. Normal, sint un om foarte sensibil, de exemplu multe din cintecele mele sint balade, nu sint in nici un caz melodii umoristice, foarte multe au un mesaj mult mai adinc, mai profund, un mesaj spiritual. Ca lumea m-a perceput asa pentru ca la televizor faceam multa comedie si la radio mi se dadeau piesele umoristice, nu-i vina mea. E o imagine care se construieste repede: lumea mi-a pus eticheta de umorist. A scris umoristic, te-a si bagat in raft, umorist esti. Am vazut multi artisti care fac fusion, muzicieni care nu se incadreaza intr-un anume stil si mereu ai probleme la magazine, nu stii la ce sectiune sa-i cauti. Pe Joe Satriani ba il gaseai la jazz-rock, ba la pop-rock. Sau pe Pat Metheny, o data il gaseai la jazz, o data la jazz-rock. La fel si Frank Zappa, nu stiau sa-l incadreze intr-un gen pentru ca el nu statea intr-un gen. Pentru el, muzica era tot ce se poate. Asa e si pentru mine. Nu-s eu de vina ca cineva m-a facut exponential numai pentru umor.

O.: Nu ati simtit nevoia sa va promovati si partea sensibila?

I.G.P.: Nu, eu nu-mi fac griji, nu am nici o problema, pentru ca dragoste de-a sila nu se poate. Fiecare ajunge la mine cum doreste sa ajunga. Pe mine nu ma deranjeaza nici sa ma priveasca in calitate de umorist, nici ca om de balade, sau de drame sau de scris sau de comentator sportiv. Pentru mine toate fac parte din acelasi spirit, care se poate imparti in cite infinituri vrea el. Ca de aia e spirit, sa fie infinit. Tot ce am facut, am facut ca si cronicarul, “am sa dau sama de ele”. In 2004 am scos o compilatie cu 12 balade din cei 12 ani de discografie. Se chema chiar “12 ani, 12 balade”. Multa lume l-a luat. Alta lume a cumparat cartile mele.

E un titlu de mindrie pentru mine sa fiu pe oDC

O.: Cum se impaca cluburile in care va promovati piesele cu scena teatrului? E o lume diferita? Un spectator diferit?

I.G.P.: De multe ori da. In cluburile unde se cinta muzica live, banuiesc ca vin oameni care nu au atita rabdare incit sa asiste la o scena de teatru. Imi convine ca in asemenea pub-uri pot sa stau la o bere, sa fumez o tigara, sa si ascult muzica, sa si stau cu prietenii. E ceva mai lejer, pe cind la teatru trebuie sa fii ceva mai disciplinat, sa stai pe locul tau trei ore sau cit dureaza piesa. Eu cred ca multi oameni care merg intr-un club pentru muzica live se duc si la o piesa de teatru. Iar o sa te dezamagesc pentru ca eu nu fac impartiri, ierarhizari si topuri. Nu sint impotriva, doar ca nu ma intereseaza.

O.: Ce parere aveti despre faptul ca piesele dumneavoastra se “share-uiesc” pe Internet?

I.G.P.: Asta e foarte bine! Inseamna ca e multa lume careia ii place muzica mea si ma bucur foarte mult cind imi zice cineva: “Domnule, te-am vazut pe YouTube, te-am luat de pe oDC!”. E un titlu de mindrie pentru mine sa fiu pe oDC. De acolo il mai trage si pe De Niro, si pe Prince, daca mai trage si o piesa de-a mea, e super bine. Decit sa ma vinda unul in piata, cum ma vindeau prin anii ’93, casete pirat, mai bine seruieste cineva gratuit.

O.: Cu ce s-a schimbat “starea lumii in care traim” de cind ati compus melodia “Tara arde, babele se piaptana”?

I.G.P.: Habar nu am! Sincer nu m-am gindit de atunci si pina acuma, pentru ca eu nu ma prea intorc in trecut. In mod sigur se schimba, dupa evolutia interioara a fiecarui om, desi nu se vede tare in afara, sint convins ca ea s-a schimbat. Sint tot mai multi oameni preocupati de spiritualitate, tot mai multi oameni sint preocupati sa se cunoasca, tot mai multi oameni au mai multa grija cu ce se intimpla in jurul lor, chiar daca nu pare asa, chiar daca mai sint razboaie… Asa ca eu zic ca s-a schimbat mult, desi se vede putin.

Romanii stau de vorba cu El cind li se rupe un picior sau vor bani

O.: Ce va inspira cind compuneti?

I.G.P.: Pai, de inspirat te inspira inspiratia, adica Dumnezeu. E o frecventa divina pe care o acceseaza omul intr-un moment de curatenie, de dorinta de a participa la procesul de creatie si atunci, de acolo, aceea frecventa divina se pogoara. E ca si cum ai fi un radio si te acordezi pe o frecventa extrem de fina. Atunci apare inspiratia. Cu cit poti sa te acordezi mai des, sa fii in legatura cu divinitatea, cu frecventa aceasta a iubirii, cu atit mai des poti sa fii inspirat.

O.: Pe YouTube circula un filmulet in care ne indemnati sa ne facem timp sa vorbim cu Iisus Hristos? Credeti ca romanii nu mai au timp pentru Divinitate?

I.G.P.: Romanii stau de vorba cu El cind li se rupe un picior sau vor bani. Au mai putin timp sa-I multumeasca pentru o dimineata insorita, de exemplu. Ar trebui sa stea de vorba mai clar si mai adinc, nu asa cum se duc ei si spun o rugaciune mecanic si dau cu capul de pamint facind matanii. O discutie mult mai interiora. Sa gaseasca spiritul christic in inima lor. Sa-si faca timp macar un minut, 30 de secunde, cinci secunde sau 30 de minute sa stea de vorba cu Iisus Hristos. E mare lucru.

O.: Cum vi se pare viziunea regizorului Gelu Colceag din spectacolul “O noapte furtunoasa” in care jucati?

I.G.P.: Viziunea nu e neaparat nici noua, nici veche. Textul lui Caragiale iti impune un anume fir pe care sa mergi. Din pacate, in ziua de astazi, spectatorii, mai ales cei mai tineri – eu n-am problema asta de generatie – dar am constatat ca sint mult mai putin atrasi de limba asta a lui Caragiale, poate si pentru ca nu au fost invatati cu ea. E o limba ciudata, unii nu o inteleg, nu stiu sa rida la ea. De exemplu, are Chiriac (n.r.: personaj din comedia “O noapte furtunoasa”) o replica in care spune “Nu poti sa consimti la un asa motiv fara raison”, lucrurile astea care inseamna de fapt acelasi lucru, glumele astea de limbaj, foarte putini merg la ele, si atunci rid mai mult la situatie. Probabil din cauza asta, pentru cei care sint pe stilul clasic al lui Caragiale, spectacolul li se va parea putin mai subtirel, pentru altii carora le plac spectacolele foarte moderne, indraznete, n-o sa li se para suficient de modern. Eu cred ca este o abordare mai lejera a lui Caragiale. Omul care vine sa se distreze si sa simta putin spiritul caragialesc. Un critic foarte sofisticat mereu va cauta si va gasi nod in papura la un asemenea spectacol. Dar cind vii lejer, sa te distrezi, sa tirezi, cum zicem noi, atunci nu e asa o problema. Mie nu mi se pare nici prea prea, nici foarte foarte, nici prea iesit din spiritul lui Caragiale, nici prea intrat.

O.: Spuneati intr-un alt interviu ca in televiziune nu aveati ocazia sa improvizati. Cit va lasa Caragiale sa improvizati?

I.G.P.: Ba da, si televiziunea iti ofera sansa sa improvizezi, dar nu puteam sa improvizez atit de mult ca atunci cind faceam noi spectacolele acelea Divertis in care improvizam cit voiam noi. Puteam sa lungim spectacolul sau sa-l scurtam, depinde de ce zile aveam. In televiziune insa exista niste canoane, trebuie sa fii prins acolo in anumite bucatele, sa fii dinamic, nu mai ai timp sa faci burtisoare la spectacole. Trebuie sa fii ceva mai apropiat de text. Insa eu am improvizat tot timpul, chiar si in serial. In teatru clasic, mai greu. De exemplu, acum, in Caragiale, nu pot sa improvizez in text, pot sa improvizez ca miscare, ca atitudine, ca stare, ca situatie. In “O noapte furtunoasa” textul e text. In Caragiale nu ai voie. Daca e un text mai modern, mai absurd sau care sa nu aiba asa mare importanta, atunci poti.

O.: Ati facut reclama la Mobexpert, Connex Go, Chio Chips si acum pentru Garanti Card. Cum le-ati ales?

I.G.P.: Eu intotdeauna imi aleg cu mare grija ca scenariul sa aiba o anumita tinuta artistica. Spotul publicitar e o mica arta. Daca este sub ceea ce pot eu sa fac, renunt in general. Imbin utilul cu placutul, fac reclama pentru ca primesc destul de multi bani in raport cu alte surse. Cind am nevoie de exemplu sa repar casa, sau cind am un proiect mai de avengura, atunci accept sa fac reclame, nu mereu. Este o provocare foarte frumoasa sa faci un spot publicitar pentru ca trebuie sa spui in 30 de secunde cit cel putin intr-un film de scurt metraj. E o provocare frumoasa si pentru regizor. Sint multe reclame foarte bune. O stii pe aia cu “Iarta-l pe Tavi”? Imi place tare mult reclama aia.

O.: Ce inseamna arta? Cita inspiratie si cita transpiratie?

I.G.P.: Depinde pe cine intrebi. Sint foarte multi oameni care vor spune in mod ipocrit ca e multa transpiratie, multa munca. Eu consider ca atunci cind e talent, e mai putina transpiratie, iar fara talent poti sa tot transpiri.

O.: In viata dumneavoastra e loc de muzica, poezie, teatru, film, divertisment, jurnalism sportiv, productie muzicala, editare de carte, spoturi publicitare.

I.G.P.: Da, eu nu ma plictisesc. E mult mai mica poblema timpului la mine decit la altii. Il aud pe cite unul ca “n-am timp de aia, n-am timp de aia, n-am timp de aia”, si mereu ii spun, “foloseste-ti timpul pe care il ai, ca pe ala pe care nu il ai nu il poti folosi”. Sa nu fii tu robul timpului, lasa-l pe el sa fie sclavul tau. Atunci poti sa faci multe lucruri. Altfel, imbatrinesti mai repede. Te prinde in latul lui. Eu am scapat din lat, sint mustang, zbor pe linga timp. Sint deasupra spatiului si al timpului.

O.: Ce ne mai ascunde Gyuri Pascu?

I.G.P.: Habar nu am. Nu stiu, s-ar putea un rol principal intr-un film. Ca asta n-am facut-o. Intr-un film de mai mare intindere. Au fost roluri destul de importante in filme, dar de o intindere, sa zic, medie. Si acum, asta mai sper. In rest, ce-o fi.

O.: Veti renunta vreodata la scena?

I.G.P.: Ma mai intreaba fiica-mea “Tata, cind ajungem?”, “Cind se termina?” si ii spun ca raspunsul e mereu continut in intrebare, o sa se termine exact cind o sa se termine. Nici mai devreme, nici mai tirziu. Ca artist iesi la pensie cind mori. De aici asa se pleaca, direct la cimitir, trupul in pamint si spiritul unde are el treaba.

Laura BABAN