Adelin Petrișor: Nu e un sport extrem jurnalismul de război, dar dă o oarecare dependență

Transmitea pentru prima dată din Liban, în 1996, cînd agitația de pe front a început să-i placă. În 2003, era singurul jurnalist român care informa despre bombardamentele din Bagdad, iar în țară era declarat „Cores­pon­dentul anului”. Opt ani mai tîrziu, era singurul reporter din țară ce transmitea de la Tripoli, cînd Gaddafi se războia cu rebelii. L-a intervievat pe liderul palestinian, Yasser Arafat, în 2002, iar peste cinci ani avea să se întîlnească cu Ayatolahul Mohammad Fadlallah, liderul spiritual al Hezbollah. În aproape două decenii, Adelin Petrișor și-a dus luptele fie de sub veste anti-glonț, fie sub amenințări cu pistolul. „Mi-am făcut doar meseria”, îmi spune și chiar crede că este atît de simplu. În 2010 și-a așezat războaiele pe hîrtie, iar amintiri ar mai avea pentru încă o carte. Nu are, însă, timp. A adunat, totuși, imagini și le-a legat în albumul „Coreea de Nord – un lagăr cît o țară” cu care a cîștigat premiul „Editorial non-pro” la International Photography Awards, anul trecut. Acum, își duce războaiele cu el. Atît că nu știe cine va flutura steagul alb încă.

Cum a fost să trăiți, chiar și pentru cîteva zile, în Coreea de Nord, avînd în vedere că ați crescut pînă la paisprezece ani în comunism?

Este înfricoșător. Pe mine m-a speriat foarte tare ideea că așa ar putea arăta România fără 1989. Sînt perfect conștient că sînt probleme și astăzi în țară. Capitalismul nu e un sistem perfect, sînt o groază de oameni îngenu­n­chiați de nevoi. Însă, dacă aș avea de ales în­tre a trăi la Kabul sau în Mogadishu în Somalia și Coreea de Nord, cu sigu­ranță aș alege Kabul sau Mogadishu. Poate că e greu, n-au canalizare, n-au ce mînca, dar ești liber la cap, poți gîn­di.

Ce știați la vîrsta aceea des­pre ceea ce se întîmplă în țară?

Aveam treisprezece ani și ce­va, eram la liceu, în primul an. Am fost dat de mic la școală, de la șase ani. Și știam ce-i aia coadă, știam ce-i aia să nu mînînci ciocolată decît o dată la săr­bă­tori. Nu am văzut o băutură carbogazoa­să, pe care acum nu o beau pentru că nu îmi place, dar atunci voiam să beau și nu puteam. Găseam doar cutii pe care oa­me­nii le țineau pe post de port-creion. Știu ce-i aia să ți se oprească lumina la anumite ore și să îți faci temele la lam­pă sau la lumînare. Știu ce-i aia să ai apă caldă o zi da, o zi nu. Mîncare pe cartelă, cozi…am prins asta.

Vă amintiți zilele de 23-24 decembrie?

Da, îmi amintesc. Eram la Bu­zău, acasă. Și bunica era să moară, pentru că, Dumnezeu s-o ierte, era surdă. Și s-a dus să își pună sticlele la lapte, la coadă. S-a prins că se trage în momentul în care a căzut tencuiala de la alimentară în capul ei, pentru că trăgeau cu mi­traliera de peste drum. Ne aducem amin­te de vînătoarea așa-zișilor teroriști.

V-a bucurat căderea re­gi­mu­lui?

Da, m-am bucurat. Pentru că în noaptea aceea am văzut „Omul pă­ian­jen” la televizor. Mi s-a părut așa o chestie senzațională, unde noi aveam doar două ore de program. Pe de altă parte, au fost și lucruri bune. În sensul că, ne­avînd televizor, neavînd acces la un teatru, la cinematograf mergeam foarte rar – erau foarte multe filme nord co­re­e­ne extraordinar de tîmpite – în con­di­ți­ile astea citeai foarte mult. Eu am citit foarte mult în copilărie și în liceu, ple­cînd de la Cireșarii, trecînd prin Wi­nne­tou și ajungînd la Joyce, care mi-a dat pro­bleme, la Sartre.

Imaginea copiilor sfîrtecați n-o s-o lași niciodată, asta o să vină cu tine întotdeauna

Aveți o experiență de aproa­pe douăzeci de ani în zonele de răz­boi. Cum reușiți să rămîneți echilibrat după ce vă întoarceți din astfel de zone?

Moartea face și ea parte din viață și viața, chiar și în România, un­de nu e război și foamete, tot e greu de trăit. E dur. Sînt oameni cu studii superioare care nu își găsesc de muncă și nu au cu ce să își hrănească copii. Haide să fim sin­ceri. E complicat să reușești într-o me­se­ri­e, să faci ceva. Și de asta spun că în­cerc să văd viața si cu bune și cu rele. Normal că mă impresionează un copil care suferă într-o zonă de conflict. Nor­mal că te încarcă negativ cînd vezi o groa­pă comună sau vezi o baie de sînge un­de­va. Dar încerci să te echilibrezi, avînd pasiuni frumoase, avînd familie. Îți ții mintea ocupată. Pînă la un punct e ok, depinde și de psihicul fiecărui corespon­dent de război. Trebuie să încerci mă­car să subminezi cît mai mult din energiile negative. Imaginea copiilor sfîrtecați n-o s-o lași niciodată, asta o să vină cu tine întotdeauna, dar mie mi se pare că sînt încă normal și echilibrat. Astfel, cred că funcționează.

Care vă e scutul atunci cînd vă aflați într-o zonă de conflict?

Dumnezeu… Norocul… Nu există, mai degrabă. Există convențiile de la Geneva potrivit cărora ești civil și ești protejat în zone de război. Iar combatanții trebuie să facă orice să te ape­re. Dar asta doar pe hîrtie. În teren nu funcționează, dacă stăm să ne uităm la cîte sute de jurnaliști au murit în ultimii patru-cinci ani.

De frică nu trebui să scapi pentru că te ajută să nu depășești limita

V-a scos vreodată din neca­zuri simplul fapt că aveați o cameră cu dumneavoastră?

Da, mi s-a întîmplat. De cele mai multe ori însă, te bagă în necazuri. În Egipt, unde eram cu Cătălin Po­pes­cu, filmam cu camera ascunsă, pentru că în momentul cînd atrăgeai atenția cu o cameră, îți luai bătaie. Au fost ziariști care au murit înjunghiați de civilii care nu voiau să fie filmați, susținători ai lui Mubarak. În zilele acelea încercai să nu te îmbraci în blugi, să îți lași barba cît mai mare, deși sîntem albi, era clar că nu sîntem din film. În nebunia aia, o ca­me­ră pe umăr ar fi însemnat sinucidere curată. Noi am avut probleme. Ne-au reținut niște civili zicînd că sîntem spioni. Ne-au amenințat cu cuțitul, ne-au a­me­nințat cu pistolul. Că ne omoară da­că nu le dăm caseta. Camera avea un sistem dublu, și casetă și card. Cătălin le-a dat caseta, dar nu le-a dat și cardul. Așa am avut imagini. Euronews a dat ima­ginile noastre o zi întreagă, vorbind despre jurnaliști bătuți și bruscați în Cairo. Nu mai erau alte imagini. Televiziunea de stat din Polonia avea două echipe, iar unul dintre operatori îmi povestea că au avut două camere sparte și un coleg dispărut. L-au găsit ulterior. Noi filmam într-un cartier foarte sărac, unde sînt familii care trăiesc cu un dolar pe săptămînă și, la un moment dat, au ve­nit, ne-au încercuit, au scos cuțite, au zis că sîntem spioni, că translatorul nostru de arabă e spion și lucrează pentru oc­ci­dentali. Norocul nostru a fost că ne-au luat niște militari care ne-au predat ar­ma­tei. Au venit și polițiști, au venit oa­meni care strigau lozinci pro Muba­rak, ne-au băgat într-o chicinetă, polițistul a scos pistolul, că ne împușcă dacă nu îi dăm caseta și că dacă avem acreditare să filmăm pe stradă. I-am spus, frate, am trecut camera prin vamă, am pus o scrisoare de garanție, sîntem jurnaliști. Uitați documentele. Nu, că dacă avem documente de la Ministerul Informa­ți­ilor. Și i-au spus că, uite cum facem. Eu le am la hotel. Sunăm, vine cineva cu documentele și voi le vedeți. Și am sunat la ambasadă. Ambasada mi-a dat un vorbitor de arabă. Acesta a vorbit cu polițistul respectiv. Armata nu prea s-a băgat că era ocupată să îi țină la distan­ță pe ăia care voiau să ne spargă capetele că sîntem spioni străini. S-au înțeles un­de să se întîlnească și-au plecat spre noi. I-am spus polițistului că a vorbit cu cineva de la ambasada României, care vine să aducă documentele. Cînd a au­zit, s-a albit la față și ne-au aruncat într-un taxi. (rîde) Am sunat pe urmă la am­ba­sadă, le-am zis că sîntem în regulă.

Vi s-a întîmplat vreodată să ziceți: asta e, nu mai scap de aici?

Ți se întîmplă să te sperii, dar niciodată nu m-am gîndit dacă mai scap sau nu. Nu stau să mă gîndesc la lucru­ri­le astea. Nu ai timp să te gîndești la lucrurile astea. Pentru că nu m-ar ajuta. Crezi că Daniel Pearl s-a gîndit că va fi decapitat după nouă zile, după ce a fost răpit în Pakistan? Nu s-a gîndit. Sînt energii consumate foarte aiurea. Cînd ești într-o situație din asta, frica e bună, că te ține în viață. De frică nu trebuie să scapi pentru că te ajută să nu depășești limita. E un fel de sistem imunitar al organismului. Frica ar putea fi considerată ce­lu­lele albe ale jurnalistului.

Dar curajul vă ajută?

Nu știu. Nu cred că e o me­se­rie doar pentru curajoși. Îți trebuie o oarecare nebunie, probabil. Mi-e greu să vor­besc despre mine din punctul ăsta de vedere.

Nu sînt un soldat trimis la război

Cătălin Tolontan spunea că este o dilemă pentru el de ce își riscă jurnaliștii viața pentru a transmite din astfel de zone.

Pentru că e o meserie și unii sînt dependenți de lucrurile astea. Nu e un sport extrem jurnalismul de război, dar dă o oarecare dependență. Cătălin Tolontan se alintă, pentru că, nu căzu­se­ră bine talibanii, cînd el s-a dus de la Prosport cu un fotoreporter să facă în Afganistan reportaje despre sporturile naționale. Deci știe foarte bine de ce se duc jurnaliștii. E o meserie ca oricare alta. Și dacă o faci cu plăcere, te duci, nu stai să te gîndești.

Nu este nevoie și de un oa­recare spirit patriotic?

Nu are nici o legătură cu pa­tri­otismul. Nu sînt un soldat trimis la război. Sînt destul de activ pe Face­book, pe blog și mă mai felicită oamenii pentru ceea ce fac pentru ei. Și le spun, fra­ților, eu nu fac nimic pentru noi. Nu di­rect. Indirect, da. Jurnalistul lucrează pen­tru oameni. Însă, eu lucrez pentru că îmi place, din asta trăiesc. Nu văd munca mea ca pe o chestie în folosul societății. A, cînd particip cu nevastă-mea la diverse programe caritabile sau cînd încerc să ajut pe unde pot, cînd pot, asta e altceva. O fac pentru că sînt om, pentru că alții mi-au dat mie și eu trebuie să le dau altora. Dar meseria mea o fac pentru mi­ne. N-am urît nimic mai mult decît jurnaliștii care se lamentează și care vor­besc despre cît de greu le e lor. Nu te ține nimeni legat să faci asta. Am văzut corespondenți transmițînd de la diver­se calamități vorbind despre cît de greu le e lor să trăiască acolo. Prietene, nu te-a trimis nimeni ca să spui cît de greu e pentru tine, spune cît de greu e pentru oamenii ăia loviți de tragedie.

Spuneți că nu e vorba de spirit patriotic, dar totuși aveți me­reu cu dvs. un tricolor atunci cînd sîn­teți plecat.

Asta e altceva. Îmi place că sînt român. Niciodată nu am considerat asta o rușine sau un handicap. Am fo­t­o­grafii cu steagul peste tot. Îl am în gean­ta foto tot timpul, dar nu o fac din pa­tri­otism. Eu cred că țara e mulțumită de mine, ca cetățean, atît timp cît îmi fac meseria ok. Dar eu o fac, în primul rînd, pentru mine. Nu sînt Mihai Viteazul. Sînt un om care pleacă să facă treabă. Pe urmă, normal că sînt mulțumit să văd că multă lume se uită. Dar cred că ar fi o ipocrizie să spună jurnaliștii că lu­crea­ză pentru oameni.

V-a fost greu să vă integrați printre jurnaliștii străini, veniți de la BBC, de la CNN?

Dar nu trebuie să te integrezi. E greu, normal. Una e să fii reprezentantul CNN-ului și să încerci să-i iei un interviu lui Mubarak și alta să re­pre­zinți o televiziune dintr-o țară mică. Dar cred în steaua norocoasă a fiecăruia. Nicio­da­tă nu m-am simțit complexat de asta. Cînd am făcut interviul cu Yasser Ara­fat, am fost a treia televiziune din lume care a intrat la el, după CNN și Associated Press. Eu eram și cameramanul atunci. Iar în momentele tensionate există soli­d­aritate între jurnaliști. Nu prea mai exis­tă timp de teatru social, de convenții. Nu poți să nu ajuți pe cineva cînd știi că are nevoie. Dacă poți să ajuți, o faci. E vorba de umanitate, până la urmă.

Mai contează, în cazul aces­ta, să ai exclusivitate?

S-a cam perimat termenul aces­ta, mai ales în România. Dar, cred că niciodată unul de la BBC nu va fi îngri­jorat că unul de la TVR sau Pro TV îi va fura o exclusivitate. Hai să nu ne îm­bătăm cu apă de ploaie. Noi trimitem un operator și un reporter, adică doi oa­meni, în cel mai fericit caz. Iar ei au echipe de zeci de oameni. Plus că plă­tesc cei mai buni jurnaliști locali, au cele mai bune surse. Dacă va exista vreodată competiție, există între rețelele mari de presă. Niciodată tu, o Lapona Eni­gel, n-o să te poți lupta cu CNN sau BBC. Dar, din cînd în cînd, poți să fii și tu lîngă ei, ceea ce deja e un lucru important.

Deseori trebuie să așteptați foarte mult timp înainte de a pleca „pe teren”. Plecați cu anumite aștep­tări?

Vrei să știi multe, e clar că ești subiectiv. Cred că doar Dumnezeu se poate detașa de propria-i ființă și să gîn­dească obiectiv. Oamenii nu pot face asta. Unii sînt subiectivi la extrem. Al­ții încearcă să fie cît de obiectivi posibil. Dar subiectiv ești oricum pentru că ești tributar propriului background, pro­priilor cunoștințe. Dar cînd pleci ca jur­nalist acolo, în orice loc, încerci să pleci echilibrat. Bun, și eu auzisem o groază de trăsnăi despre Coreea de Nord, dar idealul meu nu a fost să mă duc și să arăt că așa e, ci am vrut să văd cum e. Bi­neînțeles că părerea mea ar putea diferi de părerea altuia, gradual. Există nuan­țe. Unul a citi mai mult, altul mai puțin. Unul are IQ-ul mai mare, altul mai mic. Sîn­tem subiectivi, dar apreciez jurnaliștii ca­re măcar încearcă să fie obiectivi. În­să, nu știu cum ai putea să faci ca lu­cru­rile să ți se pară ok acolo. Nu sînt un judecător și nu spun că e bine sau e rău în Coreea de Nord, dar pot să spun dacă lucrurile pe care le-am văzut m-au înfiorat sau nu.

Dacă n-aș fi optimist, n-aș mai fi jurnalist

V-a descurajat vreodată fap­tul că mereu trebuie să faceți rost de sponsorizare pentru a putea pleca să faceți un material?

Nu e atît de complicat. Face parte, oarecum, din fișa postului. Nu lu­crăm cu niște rețele care să își permită să aibă niște corespondenți interna­țio­nali și reguli interne de genul: reporterul, co­respondentul, nu călătorește decît cu business class. Lucrăm la niște televi­ziuni mici, mari în țara noastră, dar mici dacă ne raportăm la ce există în lume. Eu am povestit în carte că mi se pare in­te­resant, că sînt tot războaiele mele. De multe ori, un refuz te motivează. Gă­sești argumente și mai bune. Șefii refuză ce­le mai multe dintre subiecte și asta te aju­tă pe tine, de cele mai multe ori, să gă­sești subiectele cu adevărat relevante și importante. E o chestie, iarăși, asuma­tă. Nu o văd în tragic.

Dacă lupta pentru sponso­ri­zare poate fi motivantă, cum ră­mî­ne cu atitudinea din redacție, unde, așa cum spuneați într-un interviu, de multe ori sînteți văzut ca o „povară” pentru că nu faceți materiale zilnic?

Nu e o atitudine fățișă. Sînt unii, nu sînt toți. În toate redacțiile în care am lucrat – și am lucrat în redacții foarte mari, la TVR, la Antenă, la Rea­litatea – sînt oameni care comentează și ce poți să le faci? E dreptul lor să co­menteze. Nimeni nu ți-o spune în față, dar toți sînt supărați. Dom’le, uite, ăsta are salariu mai mare ca nu știu cine. De ce trebuie să aibă salariu mai mare? Ce aș putea face eu? Nu mă interesează. Ni­ciodată nu m-am dus la un șef să cer o mărire de salariu doar pentru că altul avea un salariu mai mare. Mereu mi-am negociat salariul în baza celor făcute, nicidecum în baza celor făcute de alții. Mi se pare o tîmpenie. E o chestie de care, probabil, vom scăpa peste mulți ani. E o chestie care vine din comunism, care funcționează în Coreea de Nord și a funcționat în România pînă în ’89. Sîntem ingineri, sîntem toți plătiți la fel. Avem zece ani vechime, sîntem toți plă­tiți la fel. Nu, în capitalism nu sîntem toți plătiți la fel. Eu întotdeauna am tră­it pe propria-mi piele lucrurile astea. Nici o chestie bună nu vine fără o chestie rea. Adică, plătești un preț pentru orice lu­cru pe care îl faci.

Cum ați plătit pînă acum?<

Să zicem că am fost internat în spital de nenumărate ori cînd alții nu aveau nici măcar răceală. Că m-am în­tors din Irak cu o hepatită C cu care m-am luptat un an de zile. Că am plecat la filmare și m-am întors cu avionul pentru că aveam mîna stîngă făcută praf, de era gata să mi-o taie. Am acum o placă cu 17 șuruburi de titan în mînă. Deci, sînt lucruri pe care le plătești. Vin la pachet, nu există doar icre negre.

Dacă TVR-ul e politizat, e politizat taman prin lege.

Într-un interviu, acum doi ani, spuneați că sînteți optimist în privința situației presei din Româ­nia. Mai sînteți optimist?

Dacă n-aș fi optimist, n-aș mai fi jurnalist. E complicat, pentru că pre­sa e din ce în ce mai tabloidizată. Știrile externe sînt difuzate foarte rar. Uneori doar atunci cînd se întîmplă lucruri foar­te grave, cînd Japonia e măturată de tsunami, lovită de cutremur și de o catas­trofă nucleară. În rest, dacă vrei să faci meseria asta, lucrezi în mediul ăsta și încerci să-l faci mai bun, făcîndu-ți trea­ba. Dacă vrei doar să te lamentezi, un lu­cru destul de des întîlnit în societatea noastră, poți să stai să te lamentezi și să nu realizezi nimic. Eu văd și partea nea­gră a paharului. Văd și titlurile sen­za­țio­naliste de la di­verse televiziuni. Văd și știrile de trei lei despre Irinel Colum­beanu la posturi care ar trebui să fie de știri. Dar le iau ca atare și îmi văd de treaba mea. Ce să fac acum? Sînt perioa­de trecătoare în dezvoltarea fiecărei so­cietăți, le parcurgem și noi. Nu poți așa, în 23 de ani, să treci de la totalitarism la capitalism și să fii Ger­mania.

Să fie actuala situație din TVR, disponibilizările care s-au fă­cut, un pas către o presă mai bună?

Nu știu. TVR-ul va performa în momentul în care politicienii vor fi de acord să schimbe legea de funcțio­na­re, care, după părerea mea, e o mize­rie. Dacă TVR-ul e politizat, e politizat taman prin lege. Cît timp nu se va schim­ba legea, nu cred că se vor schimba multe lucruri. E o societate comercială care are 150 de milioane datorii. Dacă stăm să ne gîndim la dobînzi și la pier­deri, ne iese părul prin bască. E foarte complicat. Dar mă distrează ipocrizia politicienilor de toate culorile. În mo­men­tul în care sînt în opoziție te-ar aju­ta atît de tare să schimbi legea, să schimbi statutul TVR-ului, iar cînd ajung la pu­te­re uită instantaneu despre ce clamau cînd erau în opoziție. Și asta au făcut-o absolut toate partidele care s-au pe­rin­dat la putere în România și o vor face și de aici încolo, dovadă că legea este încă în vigoare.

La ce vă gîndiți atunci cînd vă suiți în avion, lăsînd în urmă o țară aflată în război?

Mă gîndesc că am să mă în­torc acasă. Mi-e dor de fiică-mea, de Maria. Mi-e dor să stau să beau o ca­fea, să fumez o țigară liniștit și să mă uit la oamenii care trec pe stradă.

Cum ați învățat să vă bucurați de lucrurile mărunte?

Prima oară cînd am învățat să mă bucur de lucrurile mărunte a fost în 2000 cînd am avut un accident urît de mașină. Veneam la Iași, am plecat des­tul de tîrziu, goneam. La Roman, noi aveam viteză, un tip nu s-a asigurat și a întors pe linia dublă continuă. Am făcut accident. Eu mi-am spulberat humeru­sul stîng. Am ajuns în spital, m-au ope­rat. Operația a durat vreo opt ore, eram sub anestezie totală. Am stat săptămîni bune la reanimare și îmi doream foarte tare să ies din spital, să stau să beau o ca­fea și să mă uit la oameni. Atunci am realizat că în goana asta – dimineața trans­miteam de la primărie, unde Băsescu alunga tarabagii și seara transmiteam de la Moscova, de la teatrul care era luat cu asalt de teroriști – nu mai apucam să mă bucur de diverse lucruri din astea mici. Ei, în momentul în care via­ța m-a făcut să stau pe bară cîteva luni bune și să trec pe lîngă niște momente foarte nasoale, tînjeam mult după lu­crurile astea și mi-am dat seama că sînt foarte importante.

Cu cine vă mai duceți răz­boaiele acum?

Cu mine în primul rînd, pentru că cel mai complicat război pe care îl ai e ăla cu tine însuți. Nu întotdeauna ai chef să faci lucruri, nu întotdeauna ți-e bine să stai trei săptămîni în Af­ga­nistan, să dormi pe un pat de campa­nie, sau cum mi s-a întîmplat în Irak, să dorm pe vesta anti-glonț, afară pe pie­tre. Dar, te gîndești ce vrei să faci și atunci faci. De asta spuneam, cel mai important război pe care îl am e cu mine.

***

Coreea de Nord e o țară cu oameni depersonalizați

În albumul „Co­reea de Nord – un lagăr cît o țară”, mai toate pozele surprind oameni serioși, îmbrăcați în haine închise, monotone. Apar și femei îmbrăcate în costume tradiționale foarte colora­te, dar cu fețe la fel de serioase. Ați văzut zîmbete în Coreea de Nord?

Da, am văzut oameni zîm­bind, dar zîmbind în fața camerei. E o țară complet cenușie, indiferent în ce culori ai zugrăvii blocurile. Căci sînt unele albastre, numai din sticlă, cu lu­mini. Arată noaptea ca-n Las Vegas. Au cincizeci-șaizeci de etaje, dar sînt nelocuite. Ei zic că-s nelocuite pentru că abia le-au terminat, însă se pare că e o practică să facă lucrurile doar pentru show-of, doar pentru a impresiona puținii occidentali care ajung pe aco­lo. E o țară cu oameni, în mare parte, depersonalizați. În Coreea de Nord e complicat să te duci să-ți vizitezi ru­dele fără să ai aprobare. Nu poți să mergi dintr-un oraș în altul liber. Sînt îmbrăcați în costumele lor alea colora­te, dar sînt serioși, pentru că dacă fa­cem apel la memorie și ne aducem amin­te de ce s-a întîmplat până în 1989, chiar dacă am trăit sa nu, oamenii sînt aduși la astfel de manifestații cu zece-douăsprezece ore înainte. În multe din fotografii se văd foarte multe capete și dacă te uiți cu atenție o să vedeți oa­meni care dorm în picioare.

Cum ați reușit să re­la­ționați cu oamenii din postura de jurnalist?

Cumplit. Ca ziarist străin nu poți să faci nimic fără un ghid. Ai o ban­derolă albastră pe mînă care certifică faptul că ești corespondent străin și oa­me­nii care te văd pe stradă te ocolesc cînd văd banderola. E interzis să ai legături cu străinii în Coreea de Nord. Poți să ajungi în lagăr pentru că i-ai răspuns unuia la o întrebare de genul: unde e poșta? Până și puținii turiști ca­re ajung acolo sînt escortați și nu se duc ei unde vor, se duc unde trebuie. Nimeni nu se plimbă. Cred că e țara în care nu te pierzi niciodată, din punctul ăsta de vedere. E extrem de sigură. Nu-mi imaginez de ce ar vrea cineva să trăiască acolo. Eu cred că sînt doar teribiliști sau cu IQ de 45. Că îi auzi cu lucruri de genul: dom’le, faceți pro­pagandă americană. Nu fac propagan­dă, eu încă sper că oamenii ăștia sînt niște oameni nebăgați în seamă și care vor atenție. Pentru că, eu tare călduros le recomand să se ducă în Coreea de Nord și să trăiască acolo. Phenianul i-ar primi cu brațele deschise. Un ce­tă­țean UE care cere azil în Coreea de Nord ar fi senzațional pentru ei. Să se ducă și să ne lase. Să aibă grijă însă, că e doar un bilet pentru dus, nu există și întors. Cam asta e tristețea. Încă o da­tă, sînt conștient că regimul din Ro­mâ­nia nu e perfect, că ce se întâmplă în State e departe de perfecțiune, ce se întîmplă în UE e departe de perfec­țiu­ne. Dar ca să ajungi o legumă depersonalizată, un om speriat că ajungi în lagăr pentru faptul că ai ridicat ochii la un străin…

Alexandra FILIP