Florin Zamfirescu: Singurul lucru frumos din România este asteroidul care o să vină

Lumina din privirea lui este vie și ageră chiar și atunci cînd spune că n-ar regreta dacă ar muri în clipa asta. Vorbește mult și rotunjește cuvintele de parcă ar fi pe scenă, chiar dacă ne aflăm într-un cămin studențesc din Agronomie, pe care l-a preferat hotelului Traian, „ca să fiu cu studenții mei”. Uneori, ai spune că stai de vorbă cu o mască de actor, fiindcă un ochi îi plînge și celălalt îi rîde la fiecare subiect apucat. Dar sub ea îl descoperi pe cel care a înființat o fundație pentru tinerii actori cu banii din telenovele. Însă, Florin Zamfirescu nu spune acest lucru cu reportofonul deschis.

Opinia VECHE: Faceți parte din­tr-o familie în care mai multe ge­ne­rații au fost preoți. Ați ales actoria. Unde se află Dumnezeu în meseria as­ta?

Florin ZAMFIRESCU: Dea­su­pra noastră, a tuturor. Peste tot. În me­seria asta există. Știi că secole de-a rîn­dul ac­torii erau îngropați în afara cimi­tirului, fără preoți, fără slujbă, erau so­cotiți pă­cătoși. Vai de mine! În Evul Me­diu actorii erau proscriși, pînă mai încoace, pî­nă acum o sută, două sute de ani. Cînd cineva se făcea actor era iz­gonit din fa­milie. Așa socoteau. Să-ți spun așa, o glumiță. Cînd am devenit student la tea­tru, m-am dus la bunici, acolo, sub muntele Cozia, undeva, la țară și un bă­trîn, de peste 80 de ani, mi-a zis: „bă, Flo­rine, bă am auzit că te-ai făcut frate cu dracu’, joci pe pereți. Ur­că-te și la mi­ne pe perete, să vedem cum faci.” As­ta era atitudinea și modul unora de a vedea, pe vremuri.

Acum actorii sînt niște oameni nor­mali, care se pun în slujba unor idei, în general, generoase. Actoria este o o­­­­­g­lindă, care reflectă societatea, în spe­ran­ța că aceasta, privindu-se în og­lin­dă, se mai corijează. Oricum, să nu ne facem iluzii, pentru că actoria și tea­trul niciodată nu vor schimba lu­mea.

O.V.: Și dacă n-ai Dumnezeu, poți face meseria asta?

F.Z.: Da, o poți face. Sigur că poți face. A nu se amesteca. Dumnezeu es­te ceva care ne privește personal, fie­care simte cum simte. E ca și cînd spui că n-ai putea să mănînci, n-ai putea să faci copii, să faci o meserie, să fii in­gi­ner, fiindcă n-ai Dumnezeu. In­trăm în ha­bot­nicie și nu e bine.

Oricum, o instituție nu trebuie su­bor­­donată altei instituții. E o chestie de nu­anță, dacă pot eu să mă fac înțeles și tu să mă înțelegi. De exemplu, mult timp în perioada comunistă se spunea că tea­trul trebuie să fie o tribună de luptă pentru educarea și cultivarea ma­selor. Și atunci se făceau spectacole, de exemplu, pentru elevi. Și jucam teatru, pu­neam piesa cu gîndul că subordonam teatrul școlii. Și nu e bine, nu e normal, școala este o instituție, teatrul es­te altă instituție, nu poți să subordonezi o in­stituție alteia. Sau poți, dar e o greșeală mare. Teatrul are legile lui și nu faci o piesă cu ideea că te duci și o joci la un liceu, iar elevii nu mai citesc piesa ori­ginală, că au văzut spectaco­lul. Am fă­cut odată „O noapte frutu­noa­să” într-o regie care avea o con­cep­ție diferită, ne-au dus în licee și după aia au fost discuții. Copiii vorbeau despre momentul acela în care jupînul Mi­tra­che se scaldă în cada de baie, că așa era la spectacol. Da’ în piesă nu se scăl­da în cada de ba­ie, așa a vrut regizorul. Și atunci am discutat cu ei: „măi copii, asta e o viziune a unui regizor, dar voi citiți piesa, dacă vreți să faceți literatură. Dacă vă interesează teatrul, puteți vedea că-s mul­te variante ale ace­leeași piese, în fun­cție de creator”.

O.V.: Apropo de instituții, mai mer­geți la biserică?

F.Z.: Raportul meu cu biserica e di­ferit, pentru că m-ai întrebat despre Dum­nezeu, nu m-ai întrebat despre creș­ti­nism.

O.V.: Acum vă întreb.

F.Z.: E! Aici e aici. Eu cred că mă în­­trebi pentru că deja descoperi ce des­co­păr eu pe parcursul vieții, cam tîr­ziu, dar sînt lucruri care îi frămîntă și pe cei tineri. Cred că biserica noastră, creștin-or­todoxă sau creștin-catolică, de­vine o in­stituție care va avea de su­ferit în viitor. Pentru că actualii credincioși care merg la biserică și care țin slujbele sînt cei bătrîni. Iar cei tineri încep să vadă lu­cru­rile puțin altfel. Nu vreau să intrăm în această zonă, pentru că sînt probleme personale, revelații personale și așa mai departe. Dar cred că așa cum Biserica Catolică este acu­zată de aplecare spre materialism, în­cearcă să aibă hegemonia lumii – asta și din nume, „catolic” înseamnînd „uni­versal” – cred că și Biserica Orto­doxă, în ultima perioadă, și nu în ultmii doi-cinci ani, ci demult, de la Cu­za, în­cearcă să acapareze partea ma­te­rială a lumii. Eu nu pot să fiu de acord cu construcția Catedralei Neamului așa cum e ea concepută, cu lifturi și cu lo­curi de parcare, și cu restaurante, ca să mă exprim biblic, cu „zarafi”. Eu am ră­mas adept al acelei mitropolii din că­rămidă pe care o avem. Eu nu pot să fiu de acord sau pot să pun doar în­trebări, cel mai nepericulos e să pui doar întrebări. Dacă Alexandru Ion Cu­za a fost un domnitor căruia nu i s-a pus în istorie, pînă acum, nici o vină, de ce nimeni nu răspunde la întreba­rea: „de ce a trebuit Cuza să plece?” De ce a trebuit Cuza să abdice?! Că a fost o în­țe­legere, că va fi numai pe pa­tru ani și că el începuse să devină au­toritar și nu știu ce. Autoritar îm­po­triva cui?! Reformele lui Cuza au pornit modernizarea statului român. În­tîm­plarea fericită a făcut că regele Ca­rol I a continuat reformele, n-a fost un rege scelerat, care să dea totul peste cap. A fost un rege înțelept, eu nu vorbesc contra lui Carol, dar pun în­trebarea: „Cuza, de ce-a trebuit să ple­­ce?” Ni­meni nu mi-a răspuns la în­tre­barea asta, decît Wikipedia. Te sfă­tu­iesc să te uiți în Wikipedia, la Cuza, și să vezi acolo în 1863, Cuza a dat un de­cret. A dat multe, foarte multe, unul sin­­gur însă, de care nu se comentează sau care se trece cu vederea ușor: se­cu­la­­rizarea averilor mănăstirești, mi­tro­po­­lit Miron Cristea.

Într-un an de zile, Cuza a trebuit să plece, Kogălniceanu să-și dea de­mi­sia. Și oare asta nu ne ara­tă forța bise­ricii și aplecarea ei pentru partea materială? Pentru că bisericii i s-a luat ceea ce adu­nase de secole și au fost date averi enorme oamenilor, care aveau nevoie de ele. Țara asta are ne­vo­ie de oameni care să lucreze pămîntul, nu ca biserica să fie patron a milioane sau mii de hectare și de păduri. Ce facem cu ele? Despre ce vorbim? Una e să vorbim des­pre Dum­nezeu și alta e să vorbim despre dogme. Despre dogme, mă o­presc aici, nu vreau să mai vor­besc. Problemă personală sau atitudini tă­cute. Cîteodată, ui­te, fac o declarație, dar nu vreau să iau inițiative, mă-nclin în fața Bisericii, în fața credinței, dar mă opresc aici.

De aia am scris scrisoarea către poporul român, din insomnii, din disperare

O.V.: Apropo de atitudini, ați re­dactat de curînd o scrisoare ad­re­sată poporului român.

F.Z.: Da, pentru că trăiesc o pe­rioa­dă a vieții mele, e o chestiune personală, de disperare. Probabil că se trage și din cauza vîrstei. Vorbesc cu studenții mei, care au alt tonus și alt curaj, pentru că sînt tineri. Știu că o dată am avut și eu acest tip de discuție inversă, cu Radu Penciulescu, care pleca din țară, disperat, că apăruseră tezele de la Man­galia, din 1971, Cea­ușescu decapita cultura și am intrat într-un con de um­bră enorm între ’71 și ’89 și Pen­ciu­lescu a zis: „lăsați-vă de meserie, ple­cați din țara asta, că nu se mai poate face nimic.” Iar eu, tînăr de data aceea, am spus: „domnule Pen­ciulescu, noi ne luptăm, avem cu­raj!” Nici nu-mi pare rău c-am făcut-o, îi înțeleg pe cei tineri de-acuma, dar eu am ajuns în starea pe care o avea Pen­ciulescu atunci.

O.V.: Și ce v-a impulsionat exact în acel moment, cînd ați hotărît că aveți ceva de spus?

F.Z.: Păi, unui om îi apar și niște nopți albe, niște insomnii, începe să fie sensibilizat la informațiile pe care le primește de peste tot, la modificările, schimbările, hotărîrile care se iau în jurul nostru. Unele nici nu mă afec­tează pe mine, dar mă afectează su­fle­tește, mă afectează cînd văd pe stradă ceea ce văd, cînd citesc în ziare, văd la televizor desfaceri de locuri de muncă. Simplu: nu mi se pare normal să ai un milion de angajați care plătesc taxe către stat, să reduci numărul de angajați la 500.000 și să dublezi taxele, ca ele să fie aceleași, care vin către stat. Pe de-o parte, pe de altă parte, iată, abe­rații: acuma se anunță că se plătește cîte 1500 de euro fiecărui cuplu infertil care vrea să facă copii in vitro. Sta­tul susține facerea de copii! De ce?! Ca să-i dăm afa­ră?! Adică, pe de-o par­te ni se arată, prin reduceri de posturi, sîntem prea mulți, și, pe de altă parte, hai să ne-n­mulțim. E o aberație. Cînd, de fapt, toa­te măsurile trebuiau luate pentru în­mul­țirea locurilor de muncă, asta-i tot.

Re­ducerile de personal se fac dintr-un apa­rat care cică este obez, posibil, un­de­va pe la primării și prin birouri, dar asta se face pas cu pas, cî­te un om, vă­zînd fiecare șef unde e un surplus, nu o chestiune generală, un pat al lui Pro­cust. Adică patul are o dimensiune și punem omul pe pat și-i tăiem din pi­cioa­re, din cap, ca să ajun­gă for­ma pa­tul­ui. Mă bagi în zona asta, mă ener­vezi.

O.V.: Vă rog să nu vă enervați.

F.Z.: Că de aia am scris, din in­som­­nii, din disperare, de aia am scris asta. La ora asta sînt trei partide mari și late, trei direcții, stînga, dreapta și nu știm ce. Și ce alegem peste un an? Varianta de acum patru ani și o să țipăm și din cauza aia, pentru că cei de la PSD și de la PNL acuma speră să vi­nă la putere, dar se bucură că în mo­mentul ăsta re­ducerile, decapitările le face PDL-ul. Că ar trebui să le facă ei. Cînd vor veni ei la putere, vor spune „nu le-am făcut noi”, dar nici nu le vor repara. Că le con­vin ope­ra­țiunile, decapitările astea. Și atunci cred că singura soluție viabilă pentru Ro­mânia este monarhia. Eu așa cred. O monarhie în care un monarh, la figurat, e proprietarul țării și el nu poate suporta să plece în afară și să i se zică: „ce e , domnule, în țara ta?”, „păi, e de­­zastru”. Deci, o monarhie, cred eu că este deasupra parlamentului și deasupra tuturor și un rege sau o regină,  se poate uita în țară, să-l che­me pe prim-ministru și să-l în­trebe „ce faci, domnule, aici?” Acu­ma nu mi se pare normal să avem o con­ducere schizo­frenizată. De fapt, pre­șe­din­tele e contra parlamentului. Și atunci, cînd unul propune o chestiune, chiar dacă-i bună, celălalt zice „n-o fac pentru că ai propus-o tu!”, or, nimeni nu se gîndește decît la interesul lui, la con­flictul lor, de vîrf, în loc să se gîn­dească să con­stru­iască ceva. Și mă întreb dacă voi, cei tineri, nu vedeți as­ta. Adică eu văd. De ce dracu’ eu văd și voi nu?

Dintre toți vecinii noștri, numai Marea Neagră ne iubește

O.V.: Monarhia ar putea fi o so­luție și pentru că avem un exemplu cînd a funcționat.

F.Z.: Acum, dacă istoric vorbind, s-a produs o decapitare, o fracturare prin tancurile rusești în ’47, normal era să se refacă lanțul rupt. E ca și cum, cu drujba, am tăia la bază un copac. Ră­dă­cina e una și copacul, săracu’, e alta și e fractura acolo, e o ruptură și se simte. De aici vine lipsa, a populației noastre, de onoare. Nu pot să fiu de-acord. Eu n-am putut să fiu de-acord cu bombardarea Iugoslaviei, cei mai buni vecini ai noștri. Care-și apărau ce? Identitatea sta­tală, nu națională. Acolo era un stat multinațional, cinci-șapte națiuni, care au fost unificate nu de Tito, nu de co­mu­niști. Iugosavia exis­ta în vremea monarhiei lor. Ei au ajuns, ca  Ce­hos­lo­­vacia, să se unească din rațiuni nu im­­perialiste. Americanii s-au dus și au bombardat Belgradul.

Noi n-am ajuns, că nu sîn­tem o țară belicoasă, dar am fost de acord și am stricat singura relație și acum chiar am ajuns la ceea ce un actor bătrîn spunea cîndva, că dintre toți ve­cinii noștri, nu­mai Marea Neagră ne iu­bește. Noi nu avem vecini cu care să fim în relații prie­tenești. Cu bulgarii ni­ciodată n-am avut, probabil după Caliacra și după Cadrilater au fost ten­siuni, cu ungurii avem niște tensiuni absurde, pe care populația de la bază nu le înțelege. Eu cunosc Transilvania și am lucrat în Târgu-Mureș, ungurii cu românii n-au nici o problemă, dar este băgată zî­za­nie, așa. Cu rușii ce să mai vorbim sau ucrainienii, care țin o parte a Ro­mâ­niei, a Basarabiei, Cernăuțiul și su­dul, la Marea Neagră. Și ne certa­răm și cu sîrbii. De ce? Pentru că in­teresele țării noastre sînt să fim de-o parte sau de alta. Or, bunicul meu îmi spunea așa: „ferește-te de omul interesului, ăsta e un om de neam prost, care ține de interesul lui. Cuplează-te cu oa­meni ca­re au cuvînt și onoare, nu interes sau in­teresul tău trebuie să fie respectarea cuvîntului dat, respectarea dreptății, chiar dacă respectînd asta, tu pierzi. Da­că ți-ai dat cuvîntul în fața unui co­leg, în fața unui prieten, ține-ți cu­vîntul. Altfel, ești neam prost!”. Și noi acuma ne-am transformat în neamul ăsta și de asta suferim și de asta sîntem batjocura tuturor. De asta ți-e rușine în afară să spui că ești român, pentru că sîn­tem cum bate vîntul, sîntem fără dem­­nitate. Ungurii au demnitate, sîrbii au demnitate, po­lonezii – nu mai vor­besc, n-au pierit, deși toată Europa s-a pus pe ei să-i facă să dispară, rușii și nemții s-au pus pe ei și n-au dispărut, și au demnitate. Un creator, un regizor de film polonez, un actor, toți sînt de vîrf, iar noi sîntem fără demnitate. Noi ne te­mem că ne acaparează țiganii. Păi, de ce ți-e frică nu scapi. Pentru că noi sîntem un conglomerat, o adunătură de in­te­re­se meschine și personale. Și asta e tris­tețea mea.

O.V.: Ce mă uimește pe mine este că dumneavoastră reușiți să vă păs­trați acest nerv. Mulți sînt conștienți de realitate, dar nu reacționează în nici un fel. Dumneavoastră pentru ce luptați?

F.Z.: Nu, eu ce, lupt? Am luat o ho­tărîre la un moment dat, tot murim, mă­car să nu mor taciturn. Eu nu fac ceva, nu mă zbat, nu propun sau spun pentru mine. Eu aș putea să mă culc, uite, stau liniștit, mă duc, mă plimb, am studenți, dar probabil că mă implic. Probabil că sînt nebun. Nu știu ce să zic.

Eu cred că nu există om rău la origine, ci doar proști și deștepți

O.V.: Cu studenții discutați teme din astea?

F.Z.: În școală nu facem politică. Dar despre onoare și despre cuvînt discutăm. E o vorbă la arta actorului pe care puțină lume o știe: caracterul stri­că talentul. Adică lipsa de caracter se ve­de și pe scenă, caracterul joacă feste și asta e o lecție de actorie. Asta nu în­seamnă că-i putem schimba pe toți și nu înseamnă că toți sînt oameni perfecți și minunați. Unii sînt copii, infantili, adică nu înțeleg, dar mi-aduc aminte cînd eram eu student și erau mari probleme politice, și eu ziceam că eu fac teatru, nu mă interesează restul. Abia mai tîrziu te maturizezi și îți dai seama, de aia pledez eu pentru maturitate. În ’71, cînd Cea­u­șescu a dat dispoziție să nu se joace decît opere co­mu­niste, eu, ca tînăr ac­tor, nu m-am spe­riat, am zis „ei și ce? lasă, că vedem noi…” Ești imatur, e firesc, dar cineva mai bătrîn trebuie să vină să-ți spună, să te bată pe umăr, să-ți deschidă ochii, să te lă­mu­rească. Ăsta e rostul nostru. Și la rîndul nostru am fost treziți de cei mai maturi.

O.V.: Pe dumneavoastră cine v-a trezit?

F.Z.: M-a trezit viața și diferitele în­tîlniri pe care le-am avut. Am cunoscut diferiți oameni importanți. L-am cu­noscut bine pe Noica, am fost prietenul de casă al lui Nichita Stănescu, ultimii patru ani de viață ai lui Ni­chita, ne vedeam săptămînal. Cu Noi­ca la fel, mergeam la Păltiniș, stăteam de vorbă mult cu el. Deci, am avut de unde să în­chi­riez imagini și a avut cine să mă de­clanșeze.

O.V.: Spuneați despre caracter. Pu­teți modela caracterul studenților dum­neavostra?

F.Z.: Eu cred că nu există om rău la origine, ci doar proști și deștepți sau in­te­ligenți. Nu, deștept, pentru că e o di­fe­rență mare, inteligentul este un individ care poate să aibă răspunsul cel bun a doua zi, după ce macerează, du­pă ce cîn­tărește, deșteptul răspunde pe loc. De unde și formularea mai anostă, care zice că ești „dăștept”.

Cred că oamenii se împart în două, dar și cei proști, care, din cauza pros­tiei pot să fie răi, dacă le pică fisa și da­că sînt ajutați să perceapă realitatea cum e corectă, pe principiul „ce ție nu-ți place altuia nu face”, pot să înțeleagă că, de fapt, e mult mai obositor să fii rău și e mult mai greu să fii prost, suferi mult mai mult. E o poezie a lui Brecht, de-o strofă, care mi-a schimbat mie viața, care zice: „mă uit pe pe­re­tele casei me­le, am masca unui de­mon japonez, mă uit la mușchii lui în­cor­dați, la venele umflate de pe fruntea lui și îmi dau seama cît de obositor trebuie să fie să fii rău.” Să stai așa toată viața, e groaznic, te chinui. Mai e vor­ba și de educație, de reflexe. Dar uscă­turi sînt peste tot, nouă ne era ru­șine că, vezi doamne, în Ro­mânia se fură, că sînt hoți. Păi, du-te-n Germania și lasă-ți ma­șina unde nu trebuie, o gă­sești fără roți, fără nimic. Lor nu le e rușine, pentru că ei departajează, zic „dom’le, noi avem și hoți, ai grijă, noi avem și oa­meni de treabă”. Adică nu aici e problema, pro­blema e la vîrf și la sistem. Iar eu m-am înspăimîntat, cînd, demult, am auzit o expresie: frumoasă țară, pă­cat că-i lo­cuită. Îi interesează pe mulți acest spa­țiu și ne-ar arăta ei nouă și s-ar putea să ne și arate ce se poate face cu acest spa­țiu, pe care noi îl stăpînim și nu știm ce să facem cu el.

Aici e chinul, că îți iubești locul ăsta și ești împins în afara lui

O.V.: Dar iubiți România.

F.Z.: Pentru că n-am încotro, țin cu ai mei, sînt patriot. Dar am ajuns în si­tuația de a ne fi rușine să ne iubim țara. Sîntem parcă conduși să plecăm dracului, să plecăm capul în pămînt. Am fost prin Portugalia, am fost prin toată Eu­­ropa și ne întrebau „ce limbă vor­biți?” și nu aveam curajul să spunem că vorbim românește: „îîî… italiană.” Pen­tru că, atunci cînd spuneam „română”, se lăsa tă­cere și plecau. Și atunci, cum te simți?

Dar țara ți-o iubești, că n-ai în­co­tro, cum îți iubești mama. Aici e chi­nul, că îți iubești locul ăsta și ești împins în afa­ra lui.

O.V.: Ați învățat ceva, vreodată, de la studenții dumneavoastră?

F.Z.: Totdeauna. Și aici îl citez pe Pen­ciulescu, care ne spunea și nu în­țe­legeam atunci: „ce credeți, că am venit să vă-nvăț eu ceva? Eu am venit să în­văț de la voi”. Și noi rîdeam. Păi, re­la­ția cu studenții te menține într-o actualitate. Ei au alte concepții, știu altă lu­me. Eu nu-s de acord cu profesorii care spun că studenții de azi sînt inculți. Păi, eu nu mai știu ce știm noi, ei nu mai citesc ce citim noi, literatura pentru ei în­seamnă altceva, dar ei știu foar­te multe lucruri pe care noi nu le știm, noi – cei în vîrstă, profesorii. Și acum, cine cîn­tă­rește ce e mai important de știut? Poate că la un moment dat studiul des­pre Creangă și despre Eminescu se va reduce la cîțiva specialiști. Pentru că marile spirite crează tot timpul două lucruri, nu un lucru: creează o operă, dar creează și un cu­rent, un mod de a gîndi, care se îm­parte în populație și schimbă mentali­tăți fără ca respectivii să cunoască ope­ra. Hai să spun altceva: nu trebuie să-l studiezi pe Eminescu pagină cu pa­gi­nă ca să știi limba ro­mână, s-o vorbești corect. Totuși, limba română îi datorează foarte mult lui Eminescu, Emi­nescu s-a transformat în limbă. A lăsat o urmă adîncă în cultura și în viața noastră. El ne-a restructurat modul de exprimare, modul de gîn­di­re, precum C­a­ragiale. I.L.Caragiale a atacat limba ro­mână în punctele ei sla­be atît de tare, încît nu poți să-i mai zici unei femei, acuma, „amorul meu”, că te faci de rîs.

O.V.: Că tot l-ați pomenit pe Ca­ragiale, acesta l-a „rebotezat” pe bu­­nicul dumneavoastră.

F.Z.: Bunicul meu era primar, avea 27 de ani. E născut în 1860, iar Ca­ra­giale în 1852, era mai mare și a fost o perioadă inspector al școalelor în ju­dețul Vîlcea. Îi găsise Duiliu Zam­fi­rescu, Ministrul Culturii și Cul­te­lor, un serviciu lui Caragiale, care era mu­­ritor de foame, ca toți oamenii mari. Și s-a dus într-o vară, cu documente, la Că­limănești și a tras la pri­mărie, care, nor­mal, avea un han. Și a stat o pe­rioa­dă, o vacanță. Și ce să faci serile? Hai la cîrciumă, tot timpul cu primarul du­pă el. Două lucruri i-a făcut. La cîrciuma aia era o fată, fata cîr­ciumarului, ca­re servea și i-a zis: „de ce n-o iei, mă, pe asta, că-i frumoa­să?”. El l-a în­surat pe bunică-miu și, pe de altă parte, i-a zis, „băi, termino cu Zamfirache, ce dra­cu’!” și l-a convins probabil, pentru că era ușor, te duceai la primărie, luai o hîrtie și scriai numele. În orașul ăsta mic, Căli­mănești, eu am foarte multe ru­de, o stradă întreagă, toți sînt Zam­fi­rache, și mă întrebam ce rude sîntem și atunci mi s-a spus că tata mare și-a schim­bat numele.

O.V.: Pomeniți foarte des despre acest bunic al dumneavoastra, ce le­gă­tură aveați?

F.Z.: A murit cînd eram eu clasa a patra, deci îl știu bine. Mama îmi spu­ne că eu semăn foarte tare cu el, că eu sînt leit el.

O.V.: Spuneați într-un interviu vă fascinează „o lume într-o derută atît de mare” încît ajungeți să vă pierdeți pe dumneavoastră. Ce vă aju­tă să vă regăsiți?

F.Z.: Am pierdut foarte multe în­tîlniri cu mine însumi. M-am pierdut în foarte multe activități. Uite, mîine vine televiziunea să filmeze o piesă, că noi avem 14 titluri care se joacă. Tot timpul am prea multe activități și parcă aștept să mă mai potolesc un pic, să mă gîn­desc și la ale mele.

Revoluția a început cu țipete de femei înțepate în fund cu ace

O.V.: Ce înseamnă să vă potoliți?

F.Z.: Să renunț la activități exteri­oare. Aș vrea să scriu. Am scos două cărți și a treia e gata și aș vrea să mă așez, să scriu. Am ce face, dar să fiu eu cu mine, să încerc să mă ocup de mine puțin, pentru că m-am împrăștiat așa…

O.V.: Dar credeți că veți reuși să vă liniștiți?

F.Z.: Mă tem că nu.

O.V.: Vă reproșează unii că ați jucat în telenovele.

F.Z.: Treaba lor. Eu îmi fac meseria, trebuie să joc. Dacă ești actor și iu­bești meseria asta, trebuie să apari pe ecran, la televizor, pe scenă. Și te duci unde ești chemat, ești, într-un fel, angajat. Bun, am jucat în telenovelă: poate să-mi fie rușine mie cu persona­jele fă­cute, cu Gigi Dumbravă? Ăla e un personaj extraordinar, pe 160 de episoade plus în Regina 160 de epi­soa­de. 320 de episoade ce-i, de co­lea? Îmi reproșează, probabil, cei invidioși, dar nu merită comentat.

O.V.: Cum ați trăit momentul ’89?

F.Z.: Extrem de implicat. Eram în televiziune, cine s-a uitat atent mă și vede pe lîngă Sergiu Nicolaescu, prin echipele alea care urlau la televizor. Eu n-am vorbit, pentru că stînd și văzînd ce se întîmplă am înțeles că, de fapt, totul e aranjat, n-a fost nici o revoluție, fiți liniștiți. Mă lua valul, dar eram manipu­lat, fără să-mi dau seama. Masele au fost scoase în stradă în mod organizat, s-a făcut în așa fel să se ri­dice odată poporul ăsta, care, ca și mă­mă­liga, ex­plo­dează greu. Iar vizavi de ce se în­tîmplă acuma, nimeni nu iese pentru că e greu, ar trebui niște organizații din afa­ră. Atunci, revoluția a început cu ți­pete de femei înțepate în fund cu ace. Ceaușescu vorbea și erau infiltrați oa­meni care înțepau femei în fund: uaaaa! Asta a fost, n-a fost nici o revoluție. A fost un paravan, populația scoasă în stra­dă și în spate s-a făcut ce trebuie. Și se vede. Și-au dat seama că „dă-o dracului de putere politică, hai să luăm puterea economică”. Pe un prim-secretar pu­teai să-l dai afară, pe Patriciu nu-l dă nimeni afară de nicăieri.

O.V.: Nu vedeți chiar nimic frumos în România prezentului?

F.Z.: Ba da. Asteroidul care o să vi­nă și o să ne liniștească pe toți. Dacă mai apucăm, dacă nu, scăpăm prin de­ces.

O.V.: Și n-o să vă pară rău de ni­mic?

F.Z.: Păi, am trăit. Mie îmi pare rău că am nepoți, unul de doi, unul de trei și unul de patru ani. Ăștia n-au nici o vină. Acuma dacă mi s-ar întîmpla să mor, la revedere!

O.V.: Nu vă cred.

F.Z.: N-ai cum să mă crezi, că îți iubești viața și o ai în față, mie mi se pare că am trăit destul. Nu știu ce rost are să trăiești pînă la 90 de ani, în casă, să te uiți pe geam că plouă, că ninge și să vezi ce fular să-ți iei. Ce rost are?

Mai e o problemă, nu mai cred în viitor. În „Actorie sau magie” am spus, spre final, că scriu această carte din do­rința de a conserva informația și oricine scrie o carte, prin asta își ma­nifestă o mare încredere în viitor. Spe­ră că cineva o va citi, cineva se va bu­cura de in­for­mația oferită. Or, acuma mi se pare că nu mai avem viitor. Și atunci, ajun­gem la singura salvare, și aici spun că salvarea e individuală, la raportul cu Dumnezeu, la raportul cu divinitatea care te-a creat. Eu nu cred în nici un caz în darwinism. Noi avem o matrice și ne naștem conform unui plan și dacă sesizăm că noi sîntem un plan, există plan fără planificator?

Nu există evoluție, există revelație. Singura evoluție e mentală, cînd în­țe­legem din minunile care ne compun pe noi și le descoperim cîte un pic.

Anastasia CONDRUC