Virgil Nemoianu: Norocul lui Eminescu a fost că a trăit mai demult, altminteri sînt convins că l-ar fi scos drept turnător

În lumea lui Virgil Nemoianu, lucrurile sînt în mare parte doar al­be și negre. America e „aca­să” și România e o stră­ină la care se mai în­toarce din cînd în cînd, chiar dacă s-a născut și a crescut aici. Spiritul lui li­beral s-a manifestat doar peste ocean. De altfel, nici acolo nu e mul­țumit. Ar mai face niște retușuri pe ici, pe dincolo dacă ar putea, dar se linișește cu gîndul că ur­ma­șii lui îi vor moșteni ca­racterul și vor schimba ceea ce nu le place. Pen­tru că viața lui se pe­trece în America și a­ce­lea sînt locurile de ca­re îi pasă. România l-a fă­cut să „în­lemnească” și să „împie­trească”, cu tot circul ei de după ’89. I-a fost greu să-și vadă prietenii acu­zați de de­la­țiu­ne, de că­tre aceeași oa­meni care i-au pus în cîr­că șapte ani de în­chi­soa­re în mo­mentul în care a fugit. A dat a lehamite din mînă și a decis definitiv că e mai bine să fie un om fără rădăcini.

Opinia VECHE: Ați lămurit în ce raporturi mai sînteți dumnea­voas­tră cu România? Ați „iertat-o”?

Virgil NEMOIANU: Senti­men­te­le mele față de România într-un fel s-au schimbat, într-un fel au rămas aceleași. Sigur, în tinerețe aveam un simțămînt de revoltă din cauza con­dițiilor existente pe atunci, acum lu­crurile nu mai există, s-au schimbat în cea mai mare măsură. Totuși, senti­men­tele mele de atracție sînt în­dre­pta­te mai mult spre cultura română, decît spre România. Mă atrage tra­di­ția culturii române din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Aceasta e partea la care eu țin cel mai mult sau cu care mă identific într-o anumită măsură.

O.V.: Ce nu s-a schimbat în re­la­­ția cu România?

V.N.: Nu s-a schimbat faptul că mă simțeam străin și-atunci și acum. Mă simt străin într-o anumită măsură de lumea care se formează aici. Poate din alte motive decît atunci, dar simt că nu-s acasă, de fapt.

O.V.: De ce reveniți totuși?

V.N.: Am datorii de familie și vin pentru a le onora. Sînt, în aceeași măsură, atașat de foști colegi și prie­teni. Față de ei am afecțiune. Dar în rest, nu mă simt neapărat înră­dă­cinat sau dezrădăcinat.

O.V.: Și atunci ce înseamnă „a­ca­să”?

V.N.: America, fără nici o dis­cu­ție.

O.V.: Ce nu v-a dat România?

V.N.: Să zicem mai bine că e vor­ba despre „ce mi-au dat Statele Uni­te”. Adică, uite, noi sîntem aici, în această clădire, în casa lui Balmuș. E casa pe care și-a construit-o din mun­ca lui și din realizările lui de profesor de vîrf, un mare clasicist, Balmuș aces­ta. Eu a trebuit să fug la capătul lumii ca să pot să găsesc ceva oarecum ase­mă­nător ca locuință, ca nivel de via­ță.

O.V.: Cum vă înțelegeți cu lim­ba română?

V.N.: Cred că am o relație bună cu limba română. Dar spune-mi tu mai curînd, că mă auzi vorbind. Se spu­ne că nu poți să visezi decît în lim­ba ta natală, dar eu nu cred că ar fi adevărat. Visez și în engleză, și în franceză, și în germană. În casă vor­besc cu soția mea mai mult ro­mâ­neș­te, dar nu exclusiv românește, iar cu fiul meu aproape exclusiv en­gle­zește. Românește vorbesc cu prie­te­nii mai vechi din Statele Unite, care sînt români emigranți. De asemenea, scriu pe românește. Dar mi s-a în­tîm­plat un lucru interesant în modul meu de înțelegere a limbii. Vorbeam cu un cărturar, originar chiar din Iași și se traducea o carte a mea scrisă în en­gle­zește. Și eu i-am trimis lui un ca­pi­tol din cele traduse și îi spun „ascultă, mie nu-mi place deloc, nu mi se pare bună traducerea, ar trebui fă­cută așa sau altfel” și el a rămas puțin mirat și mi-a spus „nu domnu­le, așa e, așa se scrie acuma ro­mâ­neș­te!” Deci înseamnă că deja intram în­tr-o fază ușor arhaică în materie de ju­decată a limbii române.

La rîndul meu, curînd după ce-am sosit acolo, m-am întîlnit cu o doam­nă foarte distinsă, care plecase din România prin ’45 și după ce-am vorbit o vreme mi-a spus „nu-mi pla­ce că vorbiți în stilul ăsta comunist!”, „ce stil, doamnă?” „păi, uite, voi spu­neți televiziune, trebuie spus televi­zie!”, spunea ea. Eu spuneam „televiziune”, pentru că așa se spunea în România din care plecam eu, în anii ’60 – ’70. Adică doamna despre care vorbeam a rămas cu o imagine a limbii române, în care se spunea „televizie”.

Pe Murnu îl socot unul dintre cei mai mari scrii­tori români

O.V.: Vă mai provoacă lite­ra­tu­ra contemporană?

V.N.: S-a petrecut un lucru foarte curios în legătură cu asta. Eu tocmai pînă în 1989 urmăream foarte înfri­gurat ce se întîmplă în politica din Ro­mânia, ce se întîmplă în litera­tu­ră, în cultură. Și după ’89 m-am rela­xat. Am ajuns să cunosc mai puțin și să fiu mai puțin interesat, pentru că mi-am zis că lucrurile merg de la si­ne.

O.V.: Asta despre literatura ro­mâ­nă. Eu vă întrebam despre lite­ra­tura universală. Citiți noutăți?

V.N.: Am văzut foarte amuzat că pentru Nicolae Manolescu cea mai grea întrebare care i se poate pune lui este „ce mai citiți?”. Nu știe ce să răs­pun­dă, pentru că are întotdeauna vreo 20-30 de cărți, pe care le-a în­ce­put și pe care nu le-a terminat. Exact același lucru mi se întîmplă și mie. Sînt cărți pe care le citesc strict din motive profesionale, aste este o categorie. Apoi e o categorie de cărți pe care le citesc pentru relaxare, ca să mă amuz, pur și simplu, ca să mă li­niș­tesc. Citesc romane polițiste, știin­țifico-fantastice, tot felul de aiu­reli, despre care îmi dau seama că n-au valoare literară sau estetică, dar pe ca­re le citesc pentru calmare. Și pe ur­mă, există un număr de cărți pe ca­re le citesc ca să nu mor prost. Citesc cărți mai serioase, pe care poate ar fi trebuit să le citesc cînd aveam 25-30 de ani, dar pe care nu le-am citit din di­ferite motive. Uite, chiar înainte de a pleca de la Washington citeam „E­ne­i­da”, de astă dată în traducerea en­gle­ză a lui John Drydon, făcută î­na­in­te de 1700. E o traducere mai specială, pentru că e făcută în versuri, or „Eneida” nu e în versuri, dar mie îmi place extraordinar varianta aceasta, o citesc cu o plăcere nemaipomenită. În paralel, am citit a doua parte din „Odiseea”, în traducerea lui George Murnu și, de asemenea, mi-a plăcut enorm de mult și chiar am ajuns să spun multor prieteni că eu pe Murnu îl socot unul dintre cei mai mari scrii­tori români. El a tradus și „Iliada” și „Odiseea”, și amîndouă sînt niște traduceri extraordinare, într-o limbă ro­mână frumoasă, care este, din punctul meu de ve­­dere, adevărat, puțin ar­haic.

Revenind la chestia asta cu lim­ba, mai pot să-ți povestesc lucrul ur­mător: înainte de 1989 colaboram la diferite posturi de radio de limba ro­mâ­nă din occident, Vocea Ame­ri­cii, Europa Liberă, BBC și altele. Și ce observam eu mergînd acolo, în re­dac­ție la ei? Se certau la milimetru, pentru cuvîntul românesc cel mai po­tri­vit, ca să nu fie ei socotiți de as­cul­tători că s-au depărtat de țară și să fie pe românește cît mai curat, cît mai fru­mos. Ajungeau aproape la bătaie! Ei bine, vine 1989 și se dă drumul la zia­re. Atunci am rămas complet uluiți și eu și ei, pentru că cei din Ro­mâ­nia băgau cuvinte adaptate după engleză, după franceză cu cea mai mare dezinvoltură. Nu le păsa deloc, în vreme ce acești oameni de acolo cău­tau să scrie cu mare rigoare și me­ti­culozitate, aici autorilor tineri nu le păsa de nimic din toate lucrurile as­tea.

O.V.: Mai aveți și acum grija limbii?

V.N.: Eu nu eram poate chiar așa de maniac cum erau oamenii aceia. Dar, cum îți spuneam, cînd vedeam traduceri din unele lucrări ale mele scrise în engleză, mi se părea că nu sînt prea grozave, prea potrivite, prea corecte. Iar un cititor din România spunea: „nu dom’le, sînt perfect co­rec­te, nu te mai îngrijora!”

Simțul libertății cu care te-ai născut se poate schilodi

O.V.: Într-un articol din „E­ve­nimentul Zilei” dedicat dumnea­voastră, Vladimir Tismăneanu spu­nea că sînteți pedagog al libertății. Libertatea se poate învăța?

V.N.: Din păcate, nu prea cred că se poate învăța. Dar există două lu­cruri pe care poți să le faci: să îndrumi intelectual tineri spre anumite căr­ți, spre anumite lucrări care să-i influențeze, pe care ei să le rumege, ca să ajungă la anumite concluzii. Și celălalt este pur și simplu comportamentul tău, care trebuie să fie de așa natură încît oamenii să nu fie influențați negativ: „uite cutare e corupt, cutare e oportunist, cutare e extre­mist, burtal în expresie, etc.”

O.V.: Deci cu libertatea te naș­ti?

V.N.: Posibil.

O.V.: Dar atunci de unde vine sim­țul libertății?

V.N.: Dacă aș ști, aș fi mare sa­vant, mare filozof, mare geniu. Poate te naști cu el, dar întrebarea este cum te raportezi la societate, pentru că se poate și schilodi simțul libertății cu care te-ai născut sau, dimpotrivă, ar putea să-nflorească. Sau poate nu te-ai născut cu el, dar privind în jur, spui „uite, îmi place cum sînt acești oa­meni și așa aș vrea să fiu și eu”. Peda­go­gia ca tehnică nu mi se pare prea eficientă, pedagogia ca exemplu, în schimb, mi se pare foarte importantă și asta cred că ar fi calea pe care ar trebui să mergem.

O.V.: Spuneați că libertatea poa­te fi schilodită. Totuși, din sistem au ieșit oameni care și-au păs­trat simțul ăsta. Dumneavostră cum ați reușit?

V.N.: Sigur că nu e o regulă absolută, dar eu spun că se poate întîmpla. Eu am plecat. Poate eram mai în­că­pă­țînat, mai rău, poate că nu eram dis­pus să mă supun. Și atunci mi-am croit calea mea, cu greu, cu anumite sacrificii și eforturi. Iar alții au fost, dimpotrivă, dispuși să plece capul și să se adapteze comportamentelor pe care le vedeau ca fiind exemplare în societatea respectivă.

De 100 de ani sistemul american merge în direcția controlului asupra oamenilor

O.V.: America este destul de li­be­ră? „Vă încape?”

V.N.: Mie mi-ar plăcea să fie și mai liberă. Dar sigur că este. Și asta vine din anumite motive uneori ex­trem de concrete, practice, fizice. De exemplu, este o țară extrem de mare și dacă nu-mi place aici, mă duc în altă parte, dacă vreau să mă izolez, pot să mă izolez în măsură de 80 pînă la 90 la sută, pentru că e spațiu suficient. În secolul al XIX-lea se spu­nea, de către imigranții care veneau, că atunci cînd vezi cu ochiul fumul de la coșul vecinului, înseamnă că ești prea aproape, că e timpul s-o iei din loc. Sigur că se putea, în spațiul ăla enorm. Acum e mai greu, evident. Totuși, în bună măsură, dacă cineva vrea să se izoleze sau vrea să-și gă­seas­că o anumită autonomie, îi este mult mai ușor decît în orice țară din Europa.

O.V.: Ce ați schimba la sistemul american?

V.N.: Mie mi se pare că de 100 de ani și mai bine sistemul american merge în direcția centralizării, a controlului asupra oamenilor, a regulilor. Deocamdată, ele sînt de așa natură că poți să le ocolești dacă te enervează. Dar eu constat direcția și sînt puțin îngrijorat, sînt anxios. Bine, cît mai trăiesc eu, nu e mare lucru, dar ce-o să fie cu copiii, nepoții mei?

O.V.: Vor veni în România.

V. N.: Sau vor schimba sistemul de acolo.

O.V.: V-ați pierdut poeziile în drum spre America. Ce altceva ați mai pierdut?

V.N.: Oamenii dragi sînt ceva foar­te important. Eu cred că am pierdut din emotivitate, din sentimente. Nu mai sînt cum eram. Pe de altă parte, mă gîndesc că asta e o chestiune care s-a pierdut prin vîrstă și că un om mai tînăr e mai plin de imaginație, de sen­­timente, de emoții și pe măsură ce înaintezi în vîrstă, te maturizezi și îm­­bă­trînești se pierd lucrurile astea. În­lem­nesc, împietresc.

O.V.: V-au urmărit cei șapte ani de închisoare pe care i-ați primit aici?

V.N.: De fapt, era legal ce-au fă­cut ei. Era o lege strîmbă, dar nu era ilegal. Atunci exista o teamă, o ne­în­cre­dere, un soi de paranoia, pe ca­re cei mai mulți dintre românii emi­grați o aveau față de românii ve­niți din anu­mite motive, vizită ști­ințifică, tu­rism sau care veneau la ru­de. Nimeni nu avea încredere în ei. Toți socoteau că sînt agenți de securitate, dacă nu cumva îi cunoșteau per­sonal de dinainte. Adică erai foar­te rezervat și căutai să eviți acești oa­meni. Era un fel de angoasă parano­ică.

Prea mare e coincidența asta, că tocmai oamenii cei mai buni sînt socotiți răi

O.V.: Sistemul a reușit să „frîn­gă”, totuși, niște oameni. Despre cei din Cercul literar de la Sibiu se spune că ar fi colaborat cu Se­cu­ri­tatea.

V.N.: Eu nu cred că este adevărat. Eu am rămas foarte uimit, jignit și indignat de modul în care a fost tratat Doinaș. Aici e o chestiune mai gene­rală. Mie mi se pare toată campania asta o diversiune. Acești așa-ziși tur­nători erau, de fapt, oameni care su­feriseră, oameni care au fost bătuți și schingiuți vreme de ani de zile și care în cele din urmă au cedat și au semnat. Păi, dacă vrei să cauți vinovați, trebuie să începi cu torționarii, cu oa­menii care băteau și chinuiau într-un mod bestial și diabolic, să iei pro­curorii militari, care dădeau cîte 25 de ani de închisoare, pe ștabii care lucrau după plan: „acum arestăm ze­ce intelectuali, acuma îi luăm pe ță­rani”.

De parcă Paleologu, de exemplu, ar fi fost de vină. El a recunoscut că a fost informator, dar înainte de a re­cu­noaște a stat foarte mulți ani acolo și a fost terorizat. Și nu mai spun de dosarele scoase la iveală. Eu nu prea cred în toate astea. De ce să-i cred eu pe ei? De ce să nu cred, mai degrabă, că în bună parte au falsificat, au eli­minat o serie de documente și au pus în schimb documente false, pe care le-au inventat ei, pentru ca să-l înfun­de pe cutare. Prea e mare coincidența asta, că tocmai oamenii cei mai buni sînt socotiți răi, de parcă ei ar fi făcut comunismul.

O.V.: De ce se întîmplă asta, cui îi convine?

V.N.: După părerea mea, este un pro­ces de distrugere a exemplelor, a vîrfurilor. Norocul lui Eminescu că a trăit mai demult, că sînt convins că l-ar fi scos drept turnător pe Eminescu sau pe Caragiale.

Sînt destul de sceptic față de liniile de gîn­dire ale Hertei Müller

O.V.: Intelectualii români ple­cați peste hotare din cauza comunis­mului pot fi puși în aceeași oală? Pentru că există unii, cum ar fi Her­­ta Müller, care s-au afirmat, prac­tic, datorită fenomenului.

V.N.: Interesant, mă bucur că spui asta, pentru că e și părerea mea des­pre Herta Müller. Eu nu sînt de­loc un entuziast al ei, nu cred că este nici o scriitoare prea bună și sînt des­tul de sceptic față de liniile ei de gîn­dire, ca s-o spun moderat.

Dar în ceea ce ține de intelectualii ple­cați peste hotare, terbuie să ți­nem seama de lucrul următor: ma­rea majoritate a intelectualilor ca­re au ple­cat în Occident au fost inte­lec­tuali tehnici, nu au fost intelec­tuali din umanistică – aceștia din ur­mă au fost o pătură subțire. Dar cantitativ, cei mai mulți au fost tehnici. Unii s-au îmbogățit, alții nu, dar n-are im­por­tanță asta.

Toți și-au realizat via­ța, și-au găsit niște rosturi și au scă­pat de presiunea respectivă. Ap­roa­pe toți au devenit oameni mai re­ușiți, după pă­rerea mea, decît erau înainte de a fi plecat. Pe urmă e o altă categorie, a celor care au plecat după 1990. Aici si­tu­ația e complet diferită, adică ei pot să stea un an, doi, pot să se întoarcă, se duc la studii, în va­can­ță, vin îna­poi. Pe vremea mea, lucrul ăsta nu se putea, adică dacă ai plecat, erai bun plecat, erai terminat, era o ches­tie de viață și de moarte. Ai sărit și înoți sau te îneci, nu ai altă opțiune. Nu poți să te mai gîndești, nu ai timp să faci, să dregi.

O.V.: Credeți că o parte din rea­lizările celor care au plecat se da­torează României?

V.N.: Eu cred că se datorează anu­me acestei situații foarte brutale și abrupte. Trebuia să te realizezi, pentru că altfel puteai să te sinucizi. Ăsta era un stimulent nemaipomenit pentru oamenii ajunși acolo. Erau ches­tii foarte neiertătoare și cred că de-aici au apărut foarte multe reali­zări ale acestor oameni. Ar fi interesant să aflăm ce se întîmplă cu oa­menii mai tineri, care au plecat în ul­timii 20 de ani, pentru că sînt foarte mulți dintre aceștia care s-au realizat sau sînt în curs de a se realiza, dintr-o seamă întreagă de domenii: de la film pînă la coregrafie, scenografie, de­co­ruri, chiar și actorie, interpretare mu­zicală și cîte și mai cîte.

O.V.: Atîția din domeniul cultu­ral. Ne vom mîntui prin cultură?

V.N.: Eu cred că nu. Culturalul e o dimensiune foarte importantă, dar contează și economicul, și comportamentul social și oamenii de diferite niveluri de inteligență. O societate tre­buie s-o privești în ansamblul ei, nu te poți baza numai pe realizările cul­turale.

Eu eram convins că nu se mai schimbă nimic, că totul e terminat

O.V.: Și dacă avem atîția ro­mâni capabili, de ce sîntem de 20 de ani în tranziție? Nu este posibil ca spiritul românului să nu fie com­patibil cu democrația?

V.N.: Nu cred, pentru că avem ex­periență de 100 de ani, între 1860 și 1945, în care s-a dovedit că este compatibil, cu toate dificultățile. Și si­gur că au existat și multe dificultăți, și nerealizări, și lucruri strîmbe sau conflictuale, dar democrația a existat și a funcționat ca atare. A fost o pe­rioadă destul de bogată în realizări.

O.V.: De ce nu votați?

V.N.: Nu votez în alegerile ro­mâ­nești. Pentru că sînt cetățean american. Am cetățenie română, e ade­vă­rat, dar mă gîndesc că nu e normal să votezi în două țări diferite și atunci vo­tez doar în America.

Uite, la noi o să fie alegerile pe 2 noiembrie și acolo o să votez. Aici nu simt nevoia. Cred că cei de-aici trebuie să decidă. E adevărat că eu am avut această naivitate, venită din en­tuziasm, imediat după 1989. Pentru că eu, ca aproape toți cei din ge­nerația și din seria mea, eram convins că nu se mai schimbă nimic, că totul e terminat. Și atunci vine 1989, cum o fi fost el și cine l-o fi făcut n-are importanță, dar s-a întîmplat, a fost o explozie și o schimbare. Și atunci am fost apucați aproape de frenezie: hai să spunem și noi, să punem și noi u­mă­rul, să fim alături pentru acest lucru minunat!

Mi-aduc aminte de un moment din 1989, la Washington, unde nu sînt foarte mulți români și sînt diferiți du­pă generație și nici aceștia nu co­mu­nicau foarte bine unii cu alții, dar atunci a fost un singur moment, în zilele alea, cînd toți au venit și manifestau în fața Ambasadei României. Cei cîțiva care mai erau în Am­ba­sadă stăteau ascunși, stinse­se­ră toate luminile și lumea urla afară. Ză­vo­rî­seră toate ușile și ăștia stăteau afa­ră, din toate generațiile. Acesta a fost un moment de unitate, deși era un frig și un ger serios, era decembrie.

Mai țin minte că erau și niște es­to­nieni care aveau experiență, pentru că ei tocmai au obținut independența lor cu scurtă vreme înainte, vreo do­uă luni. Dar au venit acolo și ne în­vățau ce și cum să facem.

O.V.: Cum v-ați pierdut entuziasmul de atunci?

V.N.: După cîțiva ani, mi-am dat seama ca sînt un naiv și că lumea din România face ce știe ea, nu ce încerc eu să o învăț, să spun sau să o în­drum. Am zis că ei sînt liberi acum, sînt oameni maturi, de ce să mă bag, să supraveghez, să-mi spun părerea, să judec? Mă făceam caraghios în toa­tă povestea asta și am început să limitez din activitățile mele, care erau continue, pe telefon, cu oameni și cu prieteni de aici. Ei fac ce vor și treaba lor.

***

Romantism pentru toată Europa

Personajul Virgil Nemoianu es­te descris în toate sursele de in­for­ma­­re ca poet, eseist, critic literar, fi­losof al culturii și profesor. Toate „ta­lentele” și le-a dus peste ocean, acolo unde a emigrat în 1975 și unde locuiește și în prezent. Acolo a emis și una dintre cele mai importante teo­rii ale sale, care ține de romantis­mul Biedermeier (o variantă de­gra­dată a romantismului manifestată în Europa anilor 1790-1815) și de ca­racterul secundar al literaturii, aces­tea fiind cele două linii de cer­ce­tare pe care le-a folosit atunci cînd și-a susținut doctoratul. Interesul i-a „mi­grat” de la romantismul european de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea spre prima jumătate a secolului al XIX-lea. Teoria sa constă în ideea că există două etape ale ro­man­tismului: „una mult mai ex­plo­zivă, mai avangardistă, revo­lu­țio­na­ră, radicală, atît în stil, cît și în idei. Apoi, există o adaptare similară a ide­ilor romantice pentru întreaga Eu­­ropă”. Elementul inovativ al teo­riei a constat în faptul că, dacă pînă atunci termenul de Biedermeier se folosea doar pentru Europa Cen­tra­lă și pentru Germania, fiind foar­te limitat. „Or, eu argumentam că lu­cruri echivalente se găsesc în mai toate țările europene și analizam situația din Franța, din Europa de Sud, Europa de Este, Anglia chiar, un­de acest termen nu a fost utilizat pînă atunci.”

Anastasia CONDRUC