Niciodată un film de ficțiune nu va ajunge să egaleze absurditatea realității

Interviu cu regizorul Mihai Bauman

Din căsuța de plastic, cîmpul e larg și poveștile mai frumoa­se. Pentru că regizorul se ascunde, devine invizibil, își apropie personajul și apoi îl îndepărtează pentru a nu-l deforma. Mihai Bauman nu poate sta închis multă vreme. După nouă luni de serial, imaginația începe să îl doară și se apucă de făcut film. Unul scurt de cîteva minute. Despre îngeri și cît de ignoranți pot fi unii. Nu i-a citit nimeni povești la lumina lumînării, dar a știut să intre într-o „Groapă” și să facă urîtul frumos, pentru că personajele l-au învățat „Tatăl Nostru”. Nu îi este frică de „păsărele”, pe el îl va salva spiritul pragmatic. „Sînt prea lucid, și asta e și bine și rău”, într-o Românie în care totul ar trebui să ardă pentru a o lua de la capăt. Poate mai bine, de data aceasta.

OPINIA VECHE: Crezi că aripile u­nui înger pot fi tăiate?

MIHAI BAUMAN: Da. Acum, să îți zic ideea filmului de la care a pornit i­de­ea cu aripile tăiate, că e foar­te interesan­tă. Eu am făcut foarte multe seriale de e­pi­soade la viața mea, seriale documen­ta­re, filme. Îmi fac meseria. Dar pe vremea aia făceam un serial pe Ante­na 1 ca­re a­vea 160 de episoade. Am stat închis no­uă luni de zile într-un platou, zi de zi și sim­țeam nevoie să fac altceva. Și atunci, fil­mul „The sentiment in bet­ween” (n.r.: „Sen­­timentul din mijloc”) de care zici tu, l-am făcut într-o sin­gură zi, în șa­se ore. A fost doar un e­xer­cițiu. Povestea es­te, de fapt, finalul unui film de lung metraj, în care persona­jul care trebuia să fie în rolul principal al filmului moare, este dus la morgă și îi cresc aripi de înger. Iar legistul, care nu înțelege ce se întîmplă, i le ta­ie de fri­că, ca să taie orice problemă de la ră­­dă­ci­nă. Filmul în sine nu e o realizare fan­tastică, că a fost făcut și așa în foarte scurt timp, dar se lega oa­re­cum cu po­ves­tea de dinainte. Practic es­te vor­ba de ig­no­ranța lumii și de cît de ușor pot fi frînte visele cuiva.

O.V.: Există îngeri păzitori?

M.B.: Da, cred că există. Nu sînt un om religios, am credința mea, dar nu pot spune că mă rog foarte des. Aș fi fățarnic dacă m-aș ruga doar atunci cînd am ne­vo­ie, deși cred că toți o facem. Dar nu știu nici o rugăciune. Știu doar „Tatăl Nos­­tru” pentru că l-am avut în filmul meu, de as­ta.

Numele meu e evreiesc și, deși eu sînt neamț de origine, toată lumea crede că sînt evreu. Am început să mă dau și eu e­vreu, pentru că funcționează. Știi foar­te bine că industria de film este dominată de producători evrei. Mai mult, eu am lucrat foarte mult pentru producători străini, am făcut casting la producții stră­i­ne filmate în România și multă vre­me am lucrat pen­tru producții venite din Is­ra­el. Ei sînt niș­te oameni extrem de ta­le­n­­tați. Foarte vizuali, foarte talentați, și re­gi­zorii și di­rec­torii de imagine. Am văzut la ei niște re­clame absolut senzaționale pe cele mai banale subiecte, hîrtie igieni­că sau haine. Le făceau senzațional. Din­co­lo de asta, au și spiritul acela de afa­ceri foarte bun. Nu degeaba cei mai mari producători și regizori de la Hollywood sînt evrei. Asta spune foarte mult despre o nație care re­u­șește să îmbine spiritul de afaceri cu spi­ri­tul crea­tiv. Așa că mi-a fi dorit să fiu din popor a­les. Din păcate, nu sînt.

Noi sîntem o nație care nu știe să comunice, parcă sîntem handicapați

O.V.: Ai denumit filmul „Sen­ti­men­­tul din mij­loc”. Din mijlocul cui sau a ce?  

M.B.: Este un proverb olandez, „Life is about the sublime moments and the sen­timent in between”, „Viața este des­pre momentele sublime și de sentimen­te­le pe care le trăiești între aceste mo­men­te su­blime”.

O.V.: Care sînt aceste momente sublime?

M.B.: În viața mea? Cred foarte mult în munca mea și cred că o meserie de ge­nul ăsta nu se face decît din pasiune. Sînt și regizori care au a­juns să aibă un soi de standard de viață ri­di­­cat sau au bani sau au afaceri­le lor. Dar, în marea lor ma­jo­ri­ta­te, tră­iesc o viața absolut norma­lă. Vreau să zic că nu te îm­bogățești din a­ceastă me­serie. O faci doar din pasiune, e o mun­­că foarte stre­san­tă. Eu aproape m-am îmbolnăvit de nervi în facultate pentru că e multă presi­une, cariera ta poate să se ter­mine în ur­ma unei singure greșeli. Deci dacă nu o faci din pasiune, nu o faci de­loc, pentru că se simte, se vede pe ecran. Momentul în care eu mă simt cel mai bine este la mon­tajul unui film. Și la filmare, evident, dar cel mai bine la montaj, pentru că un film se face la montaj cel mai mult. A­tunci poți să-l recreezi, poți să-l schimbi, poți să-l faci în cu totul și cu totul altfel.

O.V.: Îți spunea cineva povești cînd erai mic?

M.B.: Mai puțin, nu mai știu exact. Tai­­că-miu îmi citea foarte mult și ne ui­tam la diafilme îmi plăcea foarte mult „Pu­ișorul Moțat”. Eu am citit foarte mult și, din păcate, am citit mult numai pînă la 20 de ani. În timpul facultății n-am mai citit, pentru că am învățat foarte mult și am și lucrat. Acum mereu am cărți pe nop­­tieră, dar citesc cîte puțin și uneori durează foarte mult. Le mai schimb între e­le. Cea mai constantă perioadă de formare a mea a fost pînă la 20 de ani. A­tunci am citit foarte mult și de multe ori am zis, pentru că am avut ocazia citesc în fa­ța ti­ne­rilor sau copiilor cu diverse o­ca­zii, că e important să citești. În momentul în ca­re nu citești, se vede. Noi sîntem o na­ție care nu știe să co­mu­ni­ce, parcă sîn­tem han­­dicapați.

Dacă nu citești, nu știi să vi­sezi, nu știi să îți faci planuri, sînt o gră­madă de lucruri pe care nu le știi. Nu ai cum, pentru că nu ai luat din ex­periența, din fantezia altora. O grămadă de lucruri pe care alții, î­na­intea ta, le-au făcut, le-au experi­men­tat și lucrul ăsta se vede la ei. OK, In­ternetul e important, și eu sînt „addic­ted to Inter­net”, dar am avut prilejul să trec un pic de asta. Da, pe Internet poți să găsești ori­ce fel de informație, ceea ce e foarte bine. Din păcate, nu o să stai ni­cio­­dată pe Internet să citești o carte. Cel pu­țin deocamdată, pentru că pe viitor n-aș putea să teoretizez, că nu știm ce va fi. Ori, o informație o citești în trei minute, o car­te o citești în cîteva zile. Sînt lucruri di­fe­ri­te.

E la fel ca la diferența dintre reportaj și documentar. Un reportaj îl faci într-o zi, pe loc, în timp ce un documentar îl faci în cîteva zile, luni sau chiar în cîțiva ani. Sînt oameni care fac docu­men­tare în ani de zi­le, urmăresc istoriile personajelor, pentru că vor să vadă cum evoluează, asta e di­ferența dintre Internet și carte, mo­men­tul și evoluția.

O.V.: Cît de mult te-ai implicat în jocurile din copilărie?  

M.B.: Eu am copilărit în Ploiești, la mar­ginea orașului și foarte aproape de noi era cîmpul. Practic, se întindea de la blo­cul nostru și eram mereu acolo, ne plim­bam, ne făceam cort. Țin minte mer­geam și la țară, la bunicii mei și stăteam la ei pe timpul verii și construiam căsuțe din plastic și stăteam acolo. Încercam să ne creăm universurile noastre. Asta a fost frumos, stăteam foar­te mult afară.

Sînt jocuri ridicole acum, dar contează foarte mult, pentru că la te­le­vizor era doar enciclopedia din care nu mă in­te­resau decît poveștile cu animale, ce e­rau zece minute din toată emisiunea, și de­senele animate care erau sîmbăta, 20 de minute, din care zece minute vorbea Vio­ri­ca Bucur. Deci asta era pentru mi­ne televizorul. Internetul nu exista, eu mu­zică n-am avut decît tîrziu. La 18 ani mi-au cumpărat primul casetofon. Se de­o­se­beș­te foarte mult de copilăriile din pre­zent. Acum, copiii tind foarte mult să aibă un soi de profunzime de moment, o scli­pi­re în care îți dai seama „mamă, ce-i mer­ge mintea!”, dar atît, după aia s-a pierdut.

Cinematografie e o magie la care vrea să ia parte toată lumea

O.V.: Vorbești de o copilărie nor­ma­lă. Cum ai reușit atunci să surprinzi momentele astea sensibile și să îți dai seama că vor prinde la public?

M.B.: Documentarele se fac în stiluri di­fe­ri­te. Modul ăsta real în care aleg eu să îmi fac documentarele, pentru că surprind mo­mentul, ține foarte mult de întîmplare și de șansă. Deci sînt lucruri pe care știi cum să le faci de cînd te pornești. Ai o idee, știi cum vrei să îl faci, dar nu știi că o să se întîmple acele lu­cruri. Nu le imagi­nezi, de aia viața bate fil­mul. Niciodată un film de ficțiune, mă rog, la nivelul de poveste, nu o să ajungă să e­ga­le­ze, uneori absurditatea realității.

Lucrurile care se în­tîmplă în rea­li­tate, în­tr-un film de fic­țiu­ne ar fi incre­di­bile, pentru că nu poți să crezi că se întîmplă a­șa ceva. Îți tre­buie răbdare. Trebuie să stai, să te apropii de oamenii din fața ta, în primul rînd trebuie să nu simtă camera, pentru că ea este i­nevitabil un intrus. Și nu numai ca­me­ra. Mai sînt și trei oameni pe lîngă, ca­re, la un moment dat nu se stă­pînesc, sau fac gă­lăgie, și îi scot pe „ac­tori” din po­ves­tea lor. Trebuie să fie a­șa, invizibili. Ca­me­ra es­te acolo, dar trebuie să fie parte din po­vestea lor. Oa­me­nii au fost foarte des­chiși să vorbească, să participe, e absurd să îți imaginezi că vei face un documentar cu niște oameni care nu vor să facă.

Un alt risc este să ai subiectul și să nu îl poți filma. Apoi poți risca să se răz­gîn­deas­că oamenii pe parcurs, să spună că nu mai vor, dar as­tea sînt excepții de la re­gu­lă. Cînd omul zi­­ce: „da, vrem să facem”, va merge pînă la final, pentru că cinema­tografia e o magie. Deci indiferent că e do­cumentar sau fic­ți­une, ei joacă într-un film. Toată lumea, de la Vlădică pînă la Opincă, de la mic copil pînă la cel mai bă­trîn, își dorește să se afle în această ma­gie, care este ultima.

Vorbeam de citit cărți, filmul, cine­ma­tograful este cea mai răspîndită „ma­gi­e”, după pă­­rearea mea, în momentul a­ces­ta, și cea mai accesibilă, cea mai ușor de receptat. Nu toată lumea citește dar în mod sigur toată lumea merge la film, într-un mo­ment al vieții lor, sau se uită la te­levizor la un film, deci e o artă mult mai accesibilă și tinde să devină de im­pact, tinde să folosească în a spune o i­de­e. Uite, e un exemplu pe care îl folosesc de multe ori, dar e vorba de un om care mie mi-a marcat o parte din existență, Michael Moore (n.r.: regizor american). I-am urmărit do­cumentarul „Bowling for columbines” și am zis uite cum un om, poa­te să facă un film, să transmită o idee în­tr-o astfel de formă și tu să te uiți și să te întrebi cum poate cineva să facă un astfel de film? Dar răspunsul va veni re­pe­de. A putut să facă un astfel de film în­tr-o democrație cum este America. Pen­tru că da­că ne-am imagina că eu aș fi a­cu­ma Mi­chael Moore și aș vrea să fac un film des­pre politica din România, proba­bil că nu aș rezista foarte mult, pentru că sînt foar­te multe interese.

O.V.: De cîte ori te-ai lovit de obstacole de acest fel?

M.B.: Întotdeauna apar obstacole. În pri­mul rînd, vor fi obstacolele creative, în momentul în care te blochezi și nu știi ce să faci și am trăit experiența asta, evident. Poate la fiecare film, oricine a trecut prin asta, nu știe cum să facă o anumi­tă secvență. Dar sînt mai multe lucruri, ob­stacole tehnice, nu poți să filmezi într-un anumit loc, nu poate să spună ceea ce ți-a spus înainte și nu vrea să repete pe ca­meră. Sînt tot felul de piedici, dar astea țin de regizorul care la un documentar nu este doar un regizor ci și un confident. E un om care trebuie să aibă o psihologie foar­te fină, trebuie să știe să comunice, tre­buie să își atragă personajele, Dar nici nu foarte mult, nu trebuie să devii un foar­te bun prieten, că după aia se schim­bă, nu mai e personajul ăla. Deci e o linie de demarcație foarte fină și pe care știi cum să o ocolești odată ce ai acumulat ce­va experiență, de viață, personală, de toate felurile.

Documentarul nu e sută la sută sincer și nici nu e sută la sută adevărat

O.V.: Documentaristul trebuie să fie și un foarte bun spectator?  

M.B.: Da, trebuie să fii un spectator, dar unul care înțelege, care are ca­pa­ci­ta­tea de a analiza. Pentru că toți sîn­tem spec­­tatori, mai mult sau mai pu­țin. Toți mer­gem la un film, și prima dată cînd îl vedem vom reține povestea. Un om de film va merge și a doua oară și a treia oa­ră, poate, ca să îl înțeleagă, ca să sur­prin­dă și alte lucruri. Prima oară, in­va­ri­abil te va fura povestea. Asta este și pro­blema ci­nematografului românesc la mo­mentul actual: lipsa de poveste. Ceea ce este atît de trist într-o literatură în ca­re există mari povestitori, ca Sadoveanu sau Creangă sau Caragiale, ca­re în primul rînd spu­neau povestea. Ori fil­mul românesc spu­ne po­ves­tea și în pri­mul rînd îți arată forma

O.V.: Unde este efortul creativ mai mare, în ficțiune sau în documentar?

M.B.: Mi-e greu să fac această a­le­ge­re. Sînt oameni care pot să facă docu­men­tar și nu pot să facă ficțiune și invers. Pe cît este de subiectivă arta, pe atît este de subiectivă și această alegere. N-aș pu­tea spune că documentarul este mai im­por­tant decît un film de ficțiune. Vrînd-ne­vrînd, nici nu o să ajungă acolo. Știm foar­te bine că spectatorii de documentar sînt foarte puțini în comparație cu specta­to­rii de film de ficțiune, pentru că po­ves­tea fu­ră. Documentarul are valoare so­ci­a­lă, și eu pe asta aș vrea să merg, pe me­sa­jul pe care îl poate transmite.

O.V.: Deci îl vezi ca o soluție la di­ver­se probleme sociale?   

M.B.: Da, da. Documentarul are mai multă forță de penetrație decît presa scri­să sau decît o carte. De asta am zis că eu cred în valoarea lui so­cială. E mult mai u­șor să vezi decît să citești sau să auzi. În­țe­legi, te bagi în po­ves­te. Mai greu te min­te o imagine decît te minte un articol, să zic.

O.V.: Cît dintr-un documentar este realitate și cît este ficțiune? 

M.B.: Hai să discutăm pe genuri a­cum. Genul documentarului are, la rîndul lui, mai multe subgenuri. Sînt documen­tare în care efectiv se urmărește ceea ce se întîmplă. Camera este un martor și nu intervine în nici un fel. Sînt foarte multe documentare în care se intervine, în care regizorul merge în prospecție, ve­de, no­tea­ză, filmează pe o cameră mică, după care își regîndește povestea și, cînd se în­toar­ce, le cere personajelor să mai facă în­că o dată ce au făcut atunci. Eu nu aș face așa ceva, pentru că se vede. E fals, e urît, e mizerie. Există subgenul foarte im­portant de docu-dramă, exact în stilul Dis­­­covery, în care este recreată istoria, în scopuri didactice, educative, pentru că, e­vident, nu ai cum să ai imagini cu Troia. Dar documentarul nu e sută la sută sincer și nici nu e sută la sută adevărat niciodată.

O.V.: Care nu contează deloc?

M.B.: Ba nu, contează forma, fiecare trece prin episoadele lui creative. La un moment dat va fi importantă forma, după care fondul, după care cine știe ce mai urmează, sînt etape.

O.V.: La care etapă ești tu acum?

M.B.: Eu sînt la etapa în care vreau să renunț în documentarele mele la mu­zi­că și la voice-over. Simt că nu este a­de­vă­rat, simt că muzica este în plus. Și acum, cînd mi-am mai văzut filmul (n.r.: „Co­piii Sfintei”), am zis că dacă aș avea o­ca­zia de a-l reface, l-aș scurta, aș scoate niș­te secvențe și aș scoate muzica de tot. A­cum, depinde și pentru cine faci. Depinde și de genul de film. Acum, eu am fost rău cu mine. „Copiii Sfintei” a fost un film fă­cut în puține zile, strict pentru televiziune. Eu am știut foarte clar pentru ce fac filmul. TVR Iași a fost pentru mine un co­mission editor și mi-a cerut să fac un film. A trebuit să arăt niște lucruri, într-o formă mai mult sau mai puțin artistică. În momentul de față nu mă plîng de publi­cul țină, dar pentru sufletul meu și pentru liniștea mea, l-aș schimba acel film.

În România, publicitatea este făcută într-un mod cretinoid

O.V.: Spre deosebire de documen­tare, în care primează socialul, în pu­bli­citate primează comercialul. Nu te deranjează faptul că pubicitatea are un singur scop, de a vinde

M.B.: Nu, de ce? Viața noastră e un co­merț, ne vindem sufletele. Eu am lu­crat în sistem foarte mult și am învățat foarte multe, pentru că e o școală foarte bu­n­ă, și așa cum și serialul este una la fel de bună, după mine publicitatea tinde să devină o artă. De aia există și festivaluri în care sînt premiate cele mai bune re­cla­me. Evident, nu pot fi toate la fel, cum nu toate filmele sînt bune

Depinde cu cine lucrezi, cui te adresezi și așa mai departe, dar publicitatea este o industrie scumpă și oamenii trebuie să fie, într-un fel sau al­tul, recompensați, pentru că eu am în­vă­țat de la un profesor de al meu cînd am fost respins de la facultate inițial, că vremea băieților inteligenți și săraci a trecut. Ce­ea ce e dureros, dar eu asta eram la mo­­mentul respectiv. OK, poți să fii creativ, poți să fii entuziast și așa mai de­par­te, dar în momentul în care te întorci a­ca­să și vezi cîte îți lipsesc și cîte n-ai îți cam piere pofta.

O.V.: Publicitatea e din ce în ce mai criticată. De ce te atrage?

M.B.: Ca tot ce se întîmplă în Ro­mâ­nia, și publicitatea este făcută într-un mod cretinoid. Nu complet, nu toată, nu gene­ralizez, dar deși publictatea în România este o industrie foarte bine dezvoltată com­parativ cu țările din jur, și creativitatea în publicitate este foarte mare, totuși există această doză de cretinism total. Dar asta o vedem și în programele televiziunilor. Televiziunile, în loc să crească în calitate, scad. Sînt producții din ce în ce mai stupide, mai proaste, mai ieftine, pentru că bagă bani în producții ieftine, reality-show-uri, pentru niște oameni care nu sînt din filmul ăla. În reality-show-uri vei vedea ce înseamnă un documentar re­gi­zat. Aia e cea mai mare prostie posibilă. Așa arată un documentar regizat. Noi nu avem capacitatea de a comunica pentru că asta ne este formația istorică. Nu generalizez, mie îmi place publicitatea ca i­dee, îmi place pentru că lucrez, mie îmi pla­ce că pot să fiu pînă la un anumit mo­ment creativ și eu nu-mi resping, doar tre­buie să fie ceva absolut sinistru ca eu să refuz, pentru că eu nu refuz. Știu că în­tot­deauna va fi un moment din care voi putea să scot ceva interesant.

O.V.: În ce zonă te simți mai bine, în cea a publicității sau a documenta­ru­lui?

M.B.: E greu să faci o distincție. E ca și cum te-ar întreba cineva pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata. Do­cu­men­tarul l-am învățat la școală, publicita­tea am învățat-o lucrînd. Eu aș face multă publicitate, ca după aia să fac documentar așa cum îmi place mie.

Regizorul își arde miliarde de neuroni

O.V.: Vorbeai mai devreme de blocaje. Cum treci peste ele?

M.B.: Filmul, pe lîngă faptul că este o artă sincretică, este și operă de artă de echipă. Și dacă lîngă regizor sînt și cei mai importanți colaboratori ai lui, directorul de imagine și producătorul, cei trei oameni grei dintr-un film, atunci vor ști, sînt oameni care vin cu idei. Asta e o ca­le, să te ajute ceilalți, să le simți spirjinul. O echipă, în principiu, ar trebui să gîn­deas­că și să simtă la fel acolo. Cînd lu­crezi, intri într-o anumită stare care ține pî­nă la final. E un consum psihic, fizic, te­­ribil în asemenea momente. OK, nu faci nimic într-un an de zile, dar cînd faci, pînă la urmă, este ca și cum ai fi mun­­­cit o viață întreagă. Poate e greu de înțeles, dar cînd face un film, regizorul tră­iește și își arde miliarde de neuroni și își consumă energia oribil de mult. Tre­bu­ie să aibă o foarte mare tărie de caracter. De aia vezi că majoritatea cre­atorilor de genul ăsta, nu doar regizorii, au cîte o păsărică ce le cîntă într-un fel sau altul, pentru că ei se consumă. Nu mai sînt ei acolo, trebuie să se dubleze, să intre în pielea fiecărui personaj, trebuie să dea indicații, trebuie să fie în toate fe­lu­ri­le. Iar în acele momente, devii altcineva.

O.V.: Nu ți-e frică să ai și tu, la un anumit mo­ment, o „păsărică” de asta?

M.B.: Eu nu sînt un creator genial. Eu sînt un om obișnuit, un om muncitor, un om care are o doză de talent, nu foarte mare dar nici foarte mică. Pînă una alta eu sînt un om onest. Poate pe mine m-a stricat faptul că am studiat economie, mi-a dezvoltat și un stil de gîndire pragmatic, am o doză de autoconservare destul de pu­ternică, sînt un om foarte lucid, prea lu­­cid, și asta e bine sau e rău. Depinde cum o privești.

O.V.: Dar, crezi că această luciditate ar putea înpinge un om să-și dea foc la casă?

M.B.:(rîde) În filmul meu, „Nepoții lui Adam” era vorba de niște experimente ar­heologice, în care se emite această i­po­te­ză. În săpătura de la Cucuteni se văd trei­sprezece niveluri de locuire, unul pes­te altul, în care casele sînt arse. Ei le ar­deau, construiau peste, ardeau, construiau peste, la fiecare douăzeci de ani, pentru că trăiau foarte puțin. În afară de asta, ei lăsau tot ce era prețios în casă, toate va­sele, toate uneltele de cupru, le lăsau a­co­lo. Deci ei își lăsau întreaga viața a­co­lo, ardeau, băgau la capac și construiau peste. Asta e România, cred, sau așa ar tre­bui să fie istoria noastră. La un mo­ment dat să ardă totul și să o luăm de la capăt, că poate o luăm mai bine.

***

Vedem urîtul zi de zi

O.V.: De care dintre filmele tale te simți cel mai atașat?

M.B.: De ultimul. Se numește „Re­bel rebel” și l-am fă­cut la Sibiu, în ca­drul unui workshop unde am învățat foar­te mul­te. Sînt foarte atașat de el, pen­tru că e foarte di­fe­rit față de tot ce am făcut eu pî­nă acum. Este social, dar nu social în mă­sura în care era „Groa­pa”. Este un so­­cial modern.

O.V.: Cît de aproape i-ai simțit pe oamenii din „Groapa”?

M.B.: „Groapa” a fost primul meu do­­cumentar pe care l-am făcut cînd e­ram student și a fost subiectul cel mai dra­matic pentru mine, pentru că am stat cu oamenii ăia aproape o lună întreagă. Zi de zi mă duceam să îi văd acolo. Ce m-a determinat să fac acel film era că am încercat să mi-i imaginz pe părinții mei ajungînd în acea situație. Să nu aibă ca­să, să nu aibă unde să stea, să nu aibă un­de să se ducă și să ajungă să trăiască într-un lac uriaș gol. Deci, asta e ceea ce m-a mînat. Eu am încercat să proiectez e­x­pe­riența mea personală sau experi­en­ța lor să o proiectez asupra mea. Și de a­ia am încercat să fac un film frumos des­pre o situație urîtă. Vedem urîtul zi de zi, important e să știi cum să îl arăți.

O.V.: Și ce presupune asta?

M.B.: Înseamnă și talent, dar și a­ces­ta este interpretabil. Dacă nu ești a­proa­­pe de subiect, poți să fii foarte tale­n­tat și să nu îți iasă. Filmul e o artă sin­cre­tică, trebuie să se întîlnească talentul cu un su­biect bine scris și o poveste tare și a­pro­pierea de subiect, „being present”, să fii acolo, să fii în el, pentru că dacă nu îl în­țelegi și nu ești acolo, talentul nu te salvează.

O.V.: Cum ai găsit personajele din „Groapa”? 

M.B.: Eram student pe vremea aia. Toc­mai ce terminasem ASE-ul și, mă rog, în anul trei am realizat că nu vreau să fiu contabil și că vreau să fac altceva. A­veam o foarte bună prietenă, termina­se și ea ASE-ul și îi plăcea foarte mult să se plimbe cu tramvaiul. Și am zis că hai să vedem Bucureștiul prin tramvai. Am ajuns în zona Văcărești, pe unde nu mai fusesem, unde am văzut acel ma­re dig și nu știam ce este. Eu stăteam a­colo de trei ani, dar nu știam foarte bi­ne toate zo­nele Bucureștiului. Am zis să co­bo­rîm și să vedem ce e acolo. Așa am des­co­perit lacul Văcărești, care este un lac u­riaș, construit pe vremea lui Cea­u­șes­cu. Atunci s-au construit două la­curi ar­ti­fi­ciale în București, lacul Mo­rii, care e vestit prin sinuciderile ce au loc acolo, și lacul Văcărești, care n-a fost niciodată umplut cu apă.

De fapt, a fost umplut cu apă, dar pentru că a fost construit prost, toată apa s-a revărsat și l-au lăsat gol. Deci este un lac uriaș gol, construit pe un fost cartier demolat. Și acolo i-am vă­zut pe acești oameni care stăteau în niște cocioabe. Mi-a fost frică să cobor pri­ma dată la ei, dar mi-am luat inima în dinți și am descoperit niște oameni mi­nu­nați, care locuiau într-un lac gol, într-o cocioabă contruită din te miri ce, care a­veau niște obiceiuri absolut normale. Ei își beau cafeaua de di­mi­neață, parti­ci­pau la concursuri din re­vis­te, deci a­veau un simulacru de viață re­ală, deși su­nă urît, în concepția noastră aia era, și cu niște copii superbi și cu niș­te povești, chiar și alea tăiate din film, extraordi­nare. E foarte important în­tr-un film, și mai ales într-un documentar, să știi să mergi pe o idee, să nu te abați de la ea, pen­tru că altfel se pier­de, se diluează, mergi pe o idee chiar da­că mai găsești lu­cruri interesante, uite o poantă, o glu­mă, se întîmplă ceva sen­za­țional, dacă ești în subiectul pe care l-ai hotărît de la în­ceput, de pe acea cale, fil­mul se duce și el pe alte căi și îl pierzi din mînă.

***

Povestitorul nepoților lui Adam

Cel mai scurt film l-a facut în opt ore și a fost despre îngeri. Cea mai lungă producție e telenovela „Fetele Marinarului”. Dar lui Mi­hai Bauman îi place cel mai mult să vorbească despre do­cu­mentar, o „ma­gie” cu valoare so­cială imensă. „Groapa” este pri­­ma producție de acest gen, cu care a și fost premiat, în 2001, în cadrul Festivalului In­ternațio­nal al Filmului Studențesc „Cine­MAiubit” din București. Născut la 5 decembrie 1976, re­gizorului îi place cel mai mult să surprindă realitatea, pentru ca astfel să își construiască povestea lui, despre civilizații dispărute („Con­struite pentru a fi arse” și „Nepoții lui Adam”), despre oa­meni ce-și mu­tă destinul dintr-un loc în altul, în fara legii ( „Lumi pa­ralele”), des­pre sufletele ce vie­țuiesc într-un lac gol ( „ Groa­pa”). Fanul „Puișorului Moțat” nu poate alege între documentar și publicitate. Poate doar dacă s-ar muta într-o altă țară.

Lina VDOVÎI