Eu fur personajul din realitate și îi pun în valoare comicul

Îi place să vorbească mai mult din gesturi și interjecții. După a treia cafea și jumătate de pachet de țigări uită de reportofon. Privește la scaunul liber de lîngă el și parcă și-a găsit un nou personaj, la fel ca „Becul”. Igor Cobileanski are un accent perfect bucureștean pe care îl aplică curios peste rusismele cu care își amestecă po­veștile, ca să pară mai autentice. Chiar dacă a devenit celebru cu cîteva filmulețe aruncate întîmplător pe You Tube, spune că are curajul să se apuce și de dramă. Crede că umorul arată cel mai bine realitatea basarabeană. Per­sonajele sînt inspirate din caractere pe care le întîlnește la un pahar de vin. Nu le inventează, ci le „găsește” în viața de zi cu zi din Moldova.

OPINIA VECHE: Te-ai născut în URSS. Cum ai trecut de perestroika?

IGOR COBILEANSKI: Nu știu e­xact cum am trecut. Aveam o vîrstă fra­ge­­dă, 14-16 ani. De fapt, perestroika a în­ce­put în ’86, cînd aveam 12 ani și s-a în­cheiat în ’91. A fost o perioadă mult prea lun­gă pentru un copil. Dacă s-ar fi în­tîm­plat acum, cînd am 30-35 de ani, cinci ani nu ar fi însemnat mare lucru. Atunci mă dezvoltam, mă maturizam și lucrurile se schimbau de la săptămînă la săp­tă­mî­nă. Iar eu eram, categoric, mult mai versat din punct de vedere politic decît mulți din­tre colegii mei, pentru că aveam o anu­mită educație, o anumită poziție a pă­rin­ților, în sensul echilibrului politic. Ei își dădeau seama ce se întîmplă. Îi ve­deam pe ei că salută transformările și le gă­seam și eu binevenite. Poate imitam u­ne­le lucruri, dar îmi dădeam seama care sînt avantajele unui „dezgheț” politic, cum a fost în URSS. Ca­pătul perestroikăi l-am prins în Ro­mâ­ni­a, iar pretențiile me­le erau mult mai mari. Participam la de­monstrații și mă simțeam un fel de Gavroche.

O.V.: Ai crezut în idealurile peres­troikăi?

I.C.: Inevitabil. Atunci, din punctul meu de vedere, perestroika a deviat de la o restructrare economică pe care toată lu­mea și-o dorea într-o tendință foarte clară a republicilor de a căpăta independență, de a demonstra o doză de naționalism. Eu credeam în perestroikă. Evident. Nu pu­team să nu cred.

O.V.: Era vorba de naivitate?

I.C.: Nu, nu cred. Ba chiar mai mult: pentru că am avut un ideal, pentru că am cre­zut în ceva foarte mult în perioada res­pectivă, m-a ajutat să traversez pe­rioa­da de maturizare. Era o idee de care mă le­gasem. Am evitat, fără să vreau alte oferte din partea pubertății. N-am avut prea mulți prieteni și nu m-am apucat de dro­­guri sau beții. Am avut o zonă de in­te­res.

O.V.: Legată de film?

I.C.: Legată și de film, și de un soi de „tendință colectivă de eliberare na­țio­na­lă”. Eram și eu prezent acolo, ur­mă­ream presa, intram în polemici, infantile pro­babil, dar încercam să-i înfrunt pe cei maturi. Asta ajută foarte mult tinerii să tra­verseze mai simplu perioada de ma­turizare: existența unei zone de interes.

O.V.: Erai un adolescent dificil?

I.C.: Eram nonconformist, dar nu eram dificil. Ascultam muzică „grea”, comunicam cu foarte multă lume, mai făceam ceramică, cîntam în cor. Aveam tangențe cu mulți oameni și nu eram un tip închis.

O.V.: Te-a influențat cineva în momentul în care ai ales Academia de Teatru și Film din București?

I.C.: Într-un fel, Loteanu (n.r.: Emil Loteanu, regizor, scenarist și scriitor ro­mân, născut în Basarabia). Mă cunoștea ca actor și m-a întrebat ce vreau să fac, i-am spus că vreau să fac regie la Bu­cu­rești ori la Moscova. El mi-a zis atunci că Moscova are altă deschidere și voi a­vea posibilitatea să văd multă lume în film. A zis că Bucureștiul e ok, dar este mult mai limitat din punctul de vedere al șanselor. Mă rog, VGIK-ul (n.r. In­sti­tu­tul Ge­ra­si­mov al Cine­ma­to­gra­fiei) a fost și este o școală mult mai bine văzută sau pur și simplu, mai „vă­zu­tă”. Mi-a spus că voi avea ocazia să întîlnesc maeștrii fil­mului. Dar mai era o nuanță, se intuia de pe atunci o degradare a școlii de la Mos­co­va, se transforma în „școala celor cu bani”. VGIK-ul a fost și va rămîne în continua­re o școală cu fițe și fițoși. Mai tîrziu, lucrurile s-au schimbat și VGIK-ul s-a reabilitat în cîțiva ani. Mai exista și zona asta de ruptură, cînd pro­ble­mele legate de „naționalitate” se o­glin­deau și în procesul de învățămînt de a­colo, mereu au existat tensiuni între mi­no­­ritățile naționale, cînd toți cereau inde­pen­dența. Chiar și în colectivele mai creative se simțea asta. Iar la București era OK.

Intuiesc că în spectatorul meu încape și calitatea de intelectual

O.V.: Pentru cine faci filme?

I.C.: Mi-e greu să răspund. Știu că fil­mele pe care le fac și pe care le voi face în continuare vor avea spectatorul lor. Sînt convins că niciodată nu voi reuși să cu­ceresc toți spectatorii, dar o parte dintre ei vor îndrăgi filmele mele. Pro­ba­bil pen­tru ei le fac.

O.V.: Cum este spectatorul tău?

I.C.: E foarte diferit. Intuesc că în el încape și calitatea de intelectual, și calitatea de muncitor sau țăran. Filmele sînt, de cele mai multe ori, ușor digerabile și atunci mesajele sînt foarte diferite, sînt plasate la niveluri diferite. Intelectualul va ve­dea ceva, iar care are nevoie de co­micul primitiv îl va găsi tot acolo. Eu așa văd lucrurile, așa sper să fie. Mie cîțiva oameni mi-au trimis un soi de recenzii, cri­tici la adresa filmelor, în care am descoperit lucruri de care nu știam și pe ca­re nu bănuiam că le fac. Cel mai mișto a fost cînd cineva a văzut de ce l-am numit Ignat pe polițistul din „Plictis și inspirație”, pentru că Ignat din greacă în­seamnă „porcar” și asta ar fi un anumit sim­bol. Nu mă gîndeam la asta. Dar e­xis­tă metafore „găsite” de critici în „Cînd se stinge lu­mi­na”, despre care eu habar n-aveam. Fă­ceam totul mai simplu. Și totodată, a­vem oameni obiș­nuiți care rîd pur și simplu, ei nici nu pun în­trebări. Si­tua­ția este haioasă, poate se și regăsesc în ea.

O.V.: Într-un interviu acordat „Di­lemei Vechi” ziceai că vrei să faci un portret prostiei și absurdului. De ce?

I.C.: O să-ți povestesc o istorie, pe cît de prostească, pe atît de absurdă. Ul­tima dată cînd am fost la Moscova, am mers în tren cu un popă mincinos.

O.V.: De unde știi ca era mincinos?

I.C.: Îți explic. Eram doar noi doi în tot vagonul, eu – într-un compartiment și el – în altul. El a urcat undeva pe la Bender. În urma lui au urcat vreo 35 de copii de vreo 14 ani în pantaloni scurți și fiecare copil căra cîte o sticlă de cinci litri de vin. Timp de patru minute au umplut compartimentul de vin. Nici n-avea unde să se așeze, popa – gras, transpirat, cu părul murdar și vîlvoi. Însoțitorul de vagon încerca să-l opreasca cumva – nu! Și la fiecare vamă, cînd venea poliția, po­pa îmbrăca repede rasa, că în rest purta un trening și cînd intra vameșul, nu reușea să zică „actele la control”, că popa se răstea la el cu o voce grozavă: „Ești botezat sau nu, fiule? Care ți-e îngerul păzitor?” Se blocau toți vameșii! „Cînd ai fost ultima dată la biserică? Hai spune, fiule. Așază-te și spune”. Vameșii nu știau ce să mai zică. Popa scotea niște iconițe, le duce ape la frunțile vameșilor: „Pe ce dată te-ai căsătorit? Măi, măi, tre’ să mergi mai des la biserică, fiule”. Și așa a fă­cut la fiecare vamă, nu a prezentat ac­tele nicăieri. Adică, nu e absurdă si­tua­ția?!

O.V.: Faci filme despre re­a­litatea ba­sarabeană, care este a­par­te. Cum faci ca filmele tale să fie în­țe­lese și de un britanic sau francez, să zi­cem?

I.C.: Sînt convins că nu toate filmele pe care le fac sînt înțelese de străini. Spre exemplu, „Plictis și Inspirație”, care mie îmi place cel mai mult, a găsit un pu­blic mai rezervat în Occident. Pe cînd „Be­cul”, care mi se pare cel mai lejer a fost primit foarte bine. În fine, cred că de cele mai multe ori, subiectele sînt mai mult sau mai puțin universale. Pur și simplu, transferîndu-le pe o anumită zonă ge­ografică, multă lume nu recunoaște spa­­­­țiul sau caracterele personajelor, pentru că nu s-au întîlnit cu ele, nu le-au cu­noscut. Spectatorii estici sînt, în general, foarte receptivi. Cehii, polonezii, germa­nii de est, bulgarii, românii au avut o des­chidere foarte frumoasă. Asta e de bine.

Eu fur caracterul din realitate și îi pun în valoare comicul

O.V.: Nu crezi că pui ba­sa­ra­be­nii într-o lumină cam proastă în fil­me­le dumneavoastră? ți s-a reproșat vreo­da­tă asta?

I.C.: Nu vreau să dau nume, dar am avut un reproș, care nici măcar nu mi-a fost spus în față, legat de „Cînd se stin­ge lumina”, că arăt „moldovenii proști, ha­ini, hapsîni, degenerați din punct de ve­de­re financiar și moral”. Dar același autor a lansat acum ceva timp un film în care descrie realitatea ba­sa­rabeană la fel de dur. Poate într-o cheie documentaristică, dar ușor tendențioasă din punctul meu de ve­dere. Adică încerca să suprasolicite tragedia. Eu înțeleg că în ochii occidentalilor orice acțiune a unor oameni sărmani din Moldova pare tragedie, dar cînd mizezi prea mult pe punctul acesta, nu știi cît de onest ești. În fine, eu nu încerc să denigrez imaginea nimănui, eu mă inspir din realitate, realitatea însemnînd nu doar si­tua­ții, ci și caracterele umane. Eu fur caracterul din realitate și îi pun în valoare comicul. Mai mult, asta este o boală a noastră. În România există boala „autobiciurii” iar la noi – să nu ne arătăm prea săraci și prea proști.

O.V.: Cum adică „autobiciure”?

I.C.: Sînt puse în valoare, din punct de vedere cinematografic, sărăcia, mizeria. Acum s-a trecut pe comunism, dar mi se pare absolut normal să-ți revii în așa fel după 20 de ani. E un fel de zonă ex­ploatată de tinerii cineaști în felul lor. „Tinerii”, care au acum 35-40 de ani, tra­tează subiectul, care este destul de interesant, în felul lor. Și așa se întîmplă nu numai la noi, se întîmplă și în Germania și în alte țări foste socialiste. Și nu văd niciodată o problemă în tratarea unui subiect făcut și de alții, atît timp cît îl abordezi personal și mizezi pe punctul tău de vedere. Eu aș face și-un festival al filmelor despre revoluție.

O.V.: Cum l-ai găsit pe Sergiu Vo­loc și ce ți s-a părut atît de deosebit la el?

I.C.: L-am găsit la un casting, pentru „Cînd se stinge lumina”. Am avut foarte mulți tineri, dar el mi s-a părut interesant. Pentru că are moaca pe care o are și pentru că mi s-a părut foarte firesc în timpul exercițiilor pe care le-am făcut. Ăsta e un lucru lăudabil, pentru că, în general, ti­nerii care vor să facă actorie exagerează foar­te mult. El n-a făcut treaba asta, era e­xact așa cum este, plus fața. A fost foar­te simplu să-l aleg pe el. Eu chiar mă bu­cur că l-am găsit. El, dealtfel a jucat a­cum într-un film al unui prieten de-al meu, de la școala din Amsterdam. A ju­cat un rol central. Filmul se numește „Bin­go”, e despre cîțiva muncitori la ne­gru: un cecen, un țigan și un rus. Mă rog, un fel de tragedie locală. Și în rolul central e țiganul, care-i Voloc. Filmul e în limba rusă și engleză, puțină română și eu pentru prima dată l-am văzut pe Sergiu Voloc în roluri dramatice, pentru că pînă acum mi-l imaginam numai în comedie și chiar îmi venea greu să-l poziționez în dramă. Dar s-a descurcat excelent și asta mă face să-mi schimb optica despre ac­torul Sergiu Voloc. E mult mai bun decît îmi imaginam.

O.V.: Ți-ar plăcea să-l păstrezi și să rămînă mascota ta?

I.C.: Aș vrea să-l păstrez, dar nu știu dacă neapărat ca mascotă. Eu acum am în plan două scurtmetraje, unde există și el, dar nu mai e în roluri centrale. E un film în care sînt numai copii si el, din păcate, nu este copil. Dar va exista în cadru.

Scurtmetrajul este o sămînță pe care o înghiți și fie îți place, fie nu.

O.V.: În momentul în care faci publicitate, nu crezi că trădezi filmul?

I.C.: Publicitatea este un bun exercițiu al ochiului, al capacității de a comunica rapid niște lucruri. Nu trădez. Pu­bli­citatea este, din punctul meu de vedere, o soluție sănătoasă pentru ca un regizor să poată supraviețui. Un film, fie el și de lung metraj, nu-ți dă pîine, iar publicitatea este un exercițiu permanent și o metodă de a mă meține independent financiar.

O.V.: Este o altă formă a artei?

I.C.: Sigur, este o artă vizuală, cu ca­rac­teristica și stilistica ei. Trebuie să comunici un mesaj în 30 de secunde, ceea ce nu-i atît de simplu. Și mesajul a­ces­ta trebuie să fie și îmbrăcat într-o hai­nă artistică, pentru că altfel devii primitv. Iar dacă ești primitiv în publicitate, în scurt timp altcineva îți va lua locul, cineva mai creativ.

O.V.: Nu te-ai plictist de scurtmetraje? Mai ai inspirație?

I.C.: Am în plan două scurtmetraje și un film lung. Eu m-aș fi apucat să le fac mai devreme, dar problema este în fi­nan­țări. Un film, chiar și de scurtmetraj, cos­tă. Și eu încerc acum, în ultimul timp să renunț la orice fel de depuneri de do­sare pe la CNC (n.r.: Consiliul Național al Ci­nematografiei) pentru filme. Poate am s-o fac, dar cu foarte puțină încredere într-un rezultat pozitiv. Și voi miza, cel mai probabil, pe capacități proprii de a găsi coproducători sau persone care ar fi interesate să investească în film. Cu alte cuvinte, renunț la ideea de finanțări de la stat, pentru că deocamdată n-am văzut un rezultat prompt. „Cînd se stinge lumina” a fost finanțat de Ministerul Cul­tu­rii din România, „Sașa, Grișa și Ion” a fost finanțat de studioul Moldova-Film, „Plictis și inspirație” a avut mai multi co­­pro­ducători și mă așteptam ca în urma a­cestor trei filmulețe să se „deschidă por­tițe”. Dar ele rămîn închise. Și-atunci, ca să nu stau, trebuie să investesc bani proprii sau efort pentru a produce ceva. Mai alesc că sîntem în 2009, iar ultimul film l-am făcut în 2007. Bine, a mai fost în 2008 „Tache”, dar și de atunci a trecut un an.

O.V.: Nu-ți este frică să rămîi „regele scurtmetrajelor”?

I.C.: Și ăsta e un statut. Mie nu-mi displace scurtmetrajul, ar fi o problemă cînd nu l-aș face cu plăcere, să zic că fac scurtmetraj numai pentru a mă lansa în scurtmetraj. Dar mie îmi place caracterul scurt al filmului. Dacă voi rămîne, voi rămîne. Vom vedea. Dar nu cred că e o tra­gedie, atîta timp cît eu simt o satisfacție în scurtmetraj. Mai ales cînd știu că aceste scurtmetraje au audiență. Lumea le vede, lumea vorbește și pare curioasă. Sînt pastile, e adrenalina pe care o pri­mește orice regizor – spectatorul.

O.V.: Crezi că poți transmite a­ce­lași mesaj într-un film lung și în unul scurt?

I.C.: Nu cred, sînt lucruri foarte diferite. Mesajul, într-un lung metraj, nu pot să zic neapărat că este mai profund, dar ai posibilitatea să descrii niște caractere mai bine, ai posibilitatea să familia­rizezi mai ușor spectatorul cu ideea filmului. Scurtmetrajul este o sămînță pe ca­re o înghiți și fie îți place, fie nu. În cerc să evit ideile profunde în scurtme­traj, pentru a fi sincer pînă la capăt cu cel care ve­de filmul. Deși cunosc foarte mul­te ca­zuri cînd scurtmetrajele au tratat niște idei „astrale”, frumoase, dar, probabil, nu e cazul meu.

O.V.: Ai fost vreodată în conflict cu personajele pe care le-ai creat? Le-ai urît vreodată?

I.C.: Nu am avut așa ceva. Eu mă atașez de ele cu atîta dragoste, nu am urît sau regretat nici unul dintre personajele create. Am regretat că nu le-am dat per­so­najelor mai multe de făcut în film, că nu le-am dezvoltat și mi se întîmplă de fiecarea dată. Ca să-ți dau un exemplu, în „Sașa, Grișa și Ion” este momentul în ca­re șoferul, care este și un fel de mai mare peste ceilalți, caută locul unde trebuie săpat. După montaj, mi-am reproșat de ce nu i-am dat o lopată, în momentul în care spune „aici”. E un detaliu vizual foarte mic, dar care ar fi adus și mai mult haz. Astea sînt greșeli regizorale. Se mai întîmplă.

O.V.: Utilizezi ridicolul pentru că vinde?

I.C.: Pentru că îmi place. Probabil că și vinde, toată schema asta ușor exagerată a sarcasticului, a cinicului este foarte u­șor acceptată de spectator. Dar mie îmi plac situațiile și personajele ridicole. Sînt om ca și toți ceilalți, merg la piață, intru în magazin sau observ oamenii pe stradă, adun de la fiecare cîte un pic și de-aici apare ridicolul, orice trăsătură de caracter a personajelor a fost mai devereme vă­zu­tă în viața reală. Eu le văd și le arăt și altora.

O.V.: De unde crezi că ai „ochiul” potrivit pentru asta?

I.C.: Probabil este vorba și despre mediul care te formează, despre prietenii mei care discută, critică sau fac comicării unul pe seama altuia. Cred că e mai de­grabă formare decît talent. Pe de altă parte, trebuie să posezi și discernămînt, pen­tru a pune în evidență anumite ca­li­tăți, pe care eu le văd, iar alții poate trec pe-alături. O să vedem și din următoarele fil­me.

Eu fac filme „de rîs”, dar cred că aș putea descrie cu suficientă tărie și o dramă

O.V.: Cînd te apuci de un film „se­ri­os”, o dramă?

I.C.: Apropo de asta, un prieten mă întreba cînd mai fac un film „de rîs”. Am planuri pentru o dramă, un film „serios”, va fi un lungmetraj pentru care vom în­ce­pe producția în septembrie, anul viitor, iar pînă atunci mai am două „scurte”. Voiam să încep filmările în toamna asta, dar le-am amînat din lipsă de finanțare și o să încerc să fac niște rezerve de bani, ca să pot începe filmările la începutul pri­măverii. Lungmetrajul vine mai simplu, deja există niște contracte, dar să vedem cît de valabile rămîn pînă atunci, lu­cru­rile se schimbă mult și repede în cinema.

O.V.: Nu ai nici un fel de reticență față de dramă, te-arunci înainte cu tot curajul?

I.C.: Nu mi-e frică, pentru că drama nu-mi este străină. Eu fac filme „de rîs”, dar cred că aș putea descrie cu suficientă tărie și o dramă. Problema este, de fapt, în poveste, care îți place sau nu, ca regizor. Dacă povestea este bună, o înțelegi foarte bine, îți sînt apropiate personajele, atunci cred că reușita este de partea ta. Dacă te apuci de treabă fără să-ți placă povestea, nu e o rețetă bună pentru un film reușit.

O.V.: Cît de mult ții la scenariul unui film? Cum te simți cînd nu scrii tu scenariul? Poți să depui aceeași pa­si­une cînd ai în mîna un „copil stră­in”?

I.C.: Depinde de libertatea pe care o am. Exemplul cel mai elocvent este „Ta­che”, unde scenariul era de fier, unde ac­torii erau impuși. Am lucrat, nu pot să zic greu, dar uneori aveam impresia că sînt regizor tehnic. Mi s-a spus foarte clar ce trebuie să se obțină, am filmat și m-am dus acasă. Eu aș fi reinterepretat și aș fi refăcut foarte multe lucruri în filmul ăla, dacă aș fi avut libertatea. Aș fi păstrat po­vestesa în sine, dar aș fi interpretat caracterele în felul meu. Dar n-am avut ocazia. Mă simt liber, chiar și pe un scenariu străin, în momentul în care am posibilitatea de a-mi impune viziunea. Li­ber­ta­tea asta îmi oferă comoditate, mă face să nu mă simt „străin” de film. Dacă ea nu există, faci filmul cu foarte multe rezer­ve. Faci un film mai puțin bun. Eu simt ne­voia să am o relație foarte personală cu filmul, să interpretez povestea așa cum o văd eu. E foarte important, pentru că a­tunci iese bine.

În fiecare personaj există un gram de Cobileanski

O.V.: Unde găsești personajele?

I.C.: Le întîlnesc în viață, dar le mai și „storc” din cap uneori. De exemplu, „Plic­tis și inspirație” a pornit de la po­ves­tea reală a cîtorva adolescenți, care cu o mașină retro, foarte veche, undeva la țară, furau gîște. Portierele se deschideau in­vers, decît se deschid în zilele noastre. Ei lăsau portierele deschise, intrau în vi­teză într-un stol cu gîște și astea intrau au­tomat în mașină. De aici a pornit „Plic­tis și inspirație”, îți dai seama, sînt lu­cruri foarte diferite.

O.V.: Te regăsești în vreun personaj?

I.C.: Nu cred că există unul, cel puțin aparent. În rest, în fiecare dintre ei există un gram de Cobileanski, care se va­lorifi­că prin niște replici pe care le fo­lo­sesc numai eu sau niște prieteni ai mei. Dar îmi sînt foarte apropiate, personajele.

O.V.: La care dintre ele ții cel mai mult?

I.C.: Mai drag unul decît altul? Nu știu, cred că sînt cam la fel. Îmi place foarte mult Ignat, polițistul din „Plictis și in­spirație”. Dar îmi place toată lumea de-acolo și atmosfera îmi place. Acela ar merita să fie un film lung. Mai aveam la un moment dat o idee pentru un scurtmetraj, nu știu dacă o să ia foc. Voiam să fac un film despre vizita lui Lenin într-un sat din Basarabia, Lenin în carne și oa­se. E un fantasy, dar ar fi interesant de vă­zut cum s-ar manifesta niște oameni din­tr-un cătun uitat dacă l-ar vedea pe Lenin.

O.V.: Cum se nasc ideile aste?

I.C.: Niciodată nu am avut un răs­puns. Nici chiar pentru mine. Probabil apar în dialog cu niște cunoscuți, cu niște pri­eteni. „Ce-ar fi dacă?” Nu există o sche­­mă, care mi-ar permite să mă așez la ma­să și timp de două ore să-mi vină o idee.

O.V.: Îți place să ți se spună că ești genial?

I.C.: Găsesc aceste cuvinte ca un soi de ușoară trufie din partea celui care îmi spune. Pentru că cei care au încercat să-mi spună lucrul ăsta nu sînt sinceri. Este ca și cum s-ar întîlni doi oameni care abia s-au cunoscut și și-ar spune unul altuia „vai, ce dor mi-a fost de tine”. De cele mai mul­te ori nu ți-e dor de oameni pe ca­re nu-i cunoști. Cuvîntul „dor” are o va­loare mult prea mare, la fel ca și „genial”.

O.V.: Tu te consideri genial?

I.C.: Nu sînt genial, pentru că nu am făcut nimic care să pară genial. Or, cînd spui „genial” trebuie să argumentezi cu ceva. Filme sînt faine, sînt drăguțe, sînt co­­mice, lumea le îndrăgește, dar asta nu e o genialitate. E o meserie care poate fi com­parată cu fabricarea de scaune. Și e­xistă foarte puține scaune cu adevărat bune. Diferența este că scaunul este un o­bi­ect utilitar, pînă la urmă, trebuie doar să te simți confortabil pe el. Filmul este un produs artistic. Un scaun nu te educă, nu te face să rîzi sau să plîngi, iar un film te face. Filmul e emoție, iar scaunul e confort.

O.V.: Care este greșeala care nu poate fi iertată, din punct de vedere cinematografic?

I.C.: Cred că problema este cine iar­tă. Într-un film poti fi multe greșeli, dar dacă spectatorlui nu-i place, asta-i gre­șeala cea mare. Tot filmul e o greșeală. Pu­blicul e judecător. Dacă desenez acum un cerc și nu-l arăt nimănui, îmi place mie și e ok, dar dacă arăt cercul tuturor lu­mea poate să zică că e super rotund cercul, că e foarte mișto. Și dacă cercul e pă­trat, nu cred că trece de public. De­si­gur, există și filme supracodificate, înțelese de un public care nu e chiar atît de important din punct de vedere numeric, ci doar calitativ. Dar cazurile sînt foarte rare. Nu-i chiar așa de simplu. Dacă ar fi fost simplu, poate n-ar fi fost așa de frumos.

Dacă ursul a putut învăța să meargă pe bicicletă, atunci omul se transformă și mai simplu

O.V.: Cît de adîncă este prăpastia dintre români și basarabeni?

I.C.: Nu e foarte adîncă. E vorba de influențe diferite, dar lumea nu stă pe loc, în fiecare zi se nasc sute de copii, copii ăștia se trasformă în generații și, spre fericirea noastră, ei au capacitatea de a muș­ca din ceea ce văd în jurul lor. Lu­cru­ri­le se schimbă de la generație la gene­ra­ție, chiar comparînd cu lumea de acum 20 de ani, cînd eram foarte tînăr. Dacă ursul a putut învăța să meargă pe bicicletă, atunci omul se transformă și mai simplu.

O.V.: Crezi că filmele tale apropie românii de basarabeni?

I.C.: Atîta timp cît mesajul este atît de bine primit și înțeles și dincolo – da. „Plictis și inspiratie” n-a fost atît de bine primit în Franța, pe cînd românii l-au înțeles perfect. O.V.: ți-e frică de ceva anume? I.C.: De moarte, de înălțime, de faptul că nu voi reuși să fac anumite filme. Dar nu cred că aș putea exista fără fricile mele.

Anastasia CONDRUC

***

Muncă multă pentru filme scurte

Igor Cobileanski este scenarist și regizor basarabean, născut în 1974 în Comrat. A absolvit Academia de Teatru și Film din București în 1995. Reîntors la Chișinău, a realizat o serie de emisiuni TV la studiourile din Chi­și­nău. Raelizează filme documentare și artistice de scurt metraj. Filme artistice: l Atîția oameni diferiți (scurt-metraj, OWH TV Studio, 2001) l Sașa, Grișa și Ion (scurt-me­traj, „Moldova-film”, 2006) l Cînd se stinge lumina (scurt-me­traj, România, 2006) l Plictis și inspirație (scurt-metraj 2007) l Tache (2008) Filme documentare: l Noli me tangere (Academia de Teatru și Film, București, 1992) l Unirea. As­pi­rație sau complex comercial (1993) lMurind pen­­tru Madrid (OWH TV Studio, 1999) lLegendele țipovei (1999) lRăsăritul băl­­ților (1999) l Roata dra­cului (2000) l Întoarcere la viață (De­par­tamen­tul Cine­mat­ogra­fie, Mi­nis­te­rul Să­nă­tă­ții, „Moldova-film”, 2003).