“Dumnezeu m-a facut doar ca sa scot sunete”

Ultimul drog: Pianul. Cu fesul negru pe virful capului – la fularul rosu de care nu s-a dezlipit ani de zile, a renuntat “pe timpul verii” – Johnny Raducanu ar “clampani” ore in sir la pian. A cautat pe strazile Iasului sa auda rasunind prin ferestre astfel de acorduri, fiindca “pe vremea mea, asa se auzea. Cind am facut liceul, aproape toata lumea avea in casa o pianina”. Dar n-a auzit decit huruituri de tramvai si de masini “de vremuri noi”.

“Eram cel mai bun la caft. Cafteam toata ziua.”

Opinia Veche: V-a spus cineva ca ati fi imbatrinit?

Johnny Raducanu: Nu mi-a spus. Chiar nu stiu de ce nu mi-a spus, ca am imbatrinit, intr-adevar. Da. Am imbatrinit. Biologic. Dar nu ma simt batrin. E o diferenta. Nu batrin, ci bolnav ma simt. Ca am un diabet violent, fac de patru ori pe zi insulina si am tromboze si de aia merg greu. Dar, in rest, sint intreg. Sint cum eram si inainte. Coleric. Adica, mai rau ca inainte. Mai coleric. Eu o sa mor cind vreau eu! Am mai spus treaba asta! Stiu! Cind o sa vreau sa mor, nu-mi mai fac insulina, imi iau zece sticle de whisky, cinci gagici… Si asa am sa mor. Inconjurat de ele.

O. V.: Stind cu degetele pe clape de pian de la 10 ani, ati avut vreodata timp sa va jupiti genunchii?

Jh. R.: Da, sigur. Golania nu mi-a lipsit niciodata. Cind eram in recreatie, plecam pe maidan cu gasca. Si ma bateam tot timpul. Dar eram cel mai bun la caft. Cafteam toata ziua. Si imi placeau si jocurile. Jucam table cu ochii inchisi. Adica, legat la ochi. Numai sa mi se spuna zarurile si eu miscam piesele asa, legat la ochi. Si cistigam.

“La 40 de ani m-am cam timpit”

O. V.: In copilarie, ati fost vreodata descintat?

Jh. R.: Nu. Nu m-a prins nimeni ca sa poata sa ma descinte. Se obisnuia, in celelalte familii. Dar eu nu cred in superstitii din astea. Eu, nu stiu cum, am fost planificat de traditia din familie. Fara sa-mi spuna nimeni: “Fa aia!”, eu m-am dus asa, instinctiv, spre tot ce mi-a placut. Nu am avut treaba cu folclorul, cu traditiile celorlalti, doar cu ale familiei mele. Am vazut ca asa se purta la mine in casa, sora, tatal, bunicul… Si asa am facut si eu.

O. V.: Ati dezvoltat idei fixe, sau cit va tine o idee?

Jh. R.: Nu. Ideile fixe au venit pe la 40 de ani, cind am inceput sa ma timpesc. La 40 de ani m-am cam timpit si… dar mi-am revenit eu. Am cintat in continuare, si tot clampanind, mi-am revenit. Dar aveam fixatii. Stii, ziceam ca cel mai bun conducator e ala si, in rest, nu-i bun nimeni. Eliminam asa, cu toptanul. Deja erau Bach, Mozart, pe care ii consideram mascarici. Eram primejdios de fixist… De Mozart m-am apropiat abia cind i-am vazut muzica scrisa pentru recviem. De-atuncea, de cind a murit, prostu’. Trebuia sa moara fix atunci, dupa Recviem?!…

“N-am vrut sa parasesc mormintele”

O. V.: Muzica clasica nu v-a transformat intr-un visator?

Jh. R.: Ba da. M-a facut sa visez foarte mult. M-a facut sa umblu dupa cai verzi pe pereti in mintea mea. Dar, numai atunci cind am intrat in societate, am fost facut sa vad ca aia nu functioneaza. Lumea nu da doi bani pe rafinament. Am fost inconjurat doar numai de oameni fara cultura, de oameni simpli si care… Stii, am visat mereu la un dialog, cit de cit cultural.. Oamenii cu bani, cu stare, erau mai mult din astia… Gangsteri. Si atunci, trebuia sa fiu si eu mai… cum sa spun, si mai si decit ei, si mai gangster ca ei. Mai rau!

Puteam sa plec in State de tot, doar ca ar fi fost mai simplu, mai usor. Dar n-am vrut eu sa ramin acolo, fiindca tata m-a invatat… N-am vrut sa parasesc mormintele. Stii? N-am vrut sa parasesc mormintele. Metafora extra…

O. V.: Spuneati ca pe vremea lui Ceausescu, “ritualul” era “colectionarea borcanelor”. Ati inlocuit “ritualurile” cu “tabieturi”?

Jh. R.: Pai, da. Da’ pentru mine, chestia asta cu borcanele, pe care le adunam, le duceam la schimb la alimentara sau pe unde le duceam, era un joc. Adica, eu ma amuzam facind asta. Nu participam serios la lucrurile astea. Ca doar 22 de ani am stat mai mult in Occident. Si veneam cu 10 geamantane de mincare. Ca nu puteam sa stau la cozi si la astea si-atunci trebuia sa vin cu mincare. Dar trebuia sa dau din ea la aeroport, la securistii care ma asteptau. Si la vamesi. Le mai dadeam si lor. Da. Am inlocuit colectionarea borcanelor cu colectionarea lampilor. Am foarte multe si foarte colorate. De cite ori ma duceam in State, imi cumparam vreo trei lampi.

O. V.: Se zice “din folclor” ca pe vremea aia evadarea statea “in circiuma si in femei”…

Jh. R.: Da. Si eu, tot pe vremea aia, invatam ca un dement, in loc de asta. Adica, eu invatam mai mult partituri muzicale. Spre asta ma indreptam. Nu-ti inchipui ca eram un elev bun. Nu. Matematica, chimie… astea nu-mi placeau. Abia daca luam vreun sase la obiectele astea. Nu-mi placeau deloc. Ma ingrozeau, nu le pricepeam. Dar n-aveau aia ce-mi face ca aveam o bursa pentru studiu, de la Ambasada si atunci ma lasau in plata mea sa lalai, sa clampanesc la pian. Adica, da. Eu aveam… Cum sa spun? Dezvoltasem o obsesie pentru muzica, pentru partitura muzicala. Asta mi-a placut sa citesc, stii? Fiindca ma duceau in niste spatii… Ma purtau in niste spatii care erau cu totul in afara realitatii din jurul meu. Realitate care era foarte, foarte urita. Realitate in care traiam pina la urma, dar era rau de tot in ea. Si, atunci, cintam.

“Muzica este o amanta geloasa”

O. V.:  Era un noroc, pe vremea comunistilor, ca muzica asta nu avea versuri. Se subintelegeau totusi, din piesele dumneavoastra, cuvinte grele?

Jh. R.: Da. Sigur ca da! Eu si acum mai compun, dar compuneam si atunci. Si sigur ca da. Piesele pe care le compuneam nu erau tot timpul pentru mine… pentru unde as fi vrut eu sa ajung, sa uit.

In multe, ma ratoiam la regim. Dar eu ma ratoiam si in cuvinte, ca eram rau de gura. Dar asa ma mai temeam si ma mai invirteam sa nu fiu refuzat la Uniunea Compozitorilor… In toata perioada aia neagra, ca eu mereu eram cis. Dar si dupa aia a fost la fel. Ca dupa perioada aia neagra, a urmat o alta perioada neagra. Ce, crezi ca in capitalismul asta salbatic care e in Rom=nia sau in America Latina, e nevoie de performante sau de oameni de talent? Nu vezi ce-i in stinga si-n dreapta? Nu vezi ce se poarta? E o lipsa de cultura si de educatie infioratoare. Toti fac bani si atit. Nici o meserie nu-i meserie, e fabrica de bani si de prostie.

O. V.: Dar ati putut “scapa” si de comunism si de capitalism prin muzica?

Jh. R.: Da. Tot timpul. Eu prin muzica am scapat. Am scapat din tot ce-a fost urit in viata prin muzica. Eu ma duceam in alte spatii dinafara. Ma duceam in alta parte, prin muzica. Stateam asa, pe-un scaun, dar nu eram acolo. Eram calare pe caii mei verzi, prin muzica. De fapt… Prin muzica am scapat de tot: de toata realitatea. Inclusiv de gagici. De ele, tot prin muzica am scapat. Muzica, singura medicina si salvare a mea a fost.

O. V.: Tot muzica v-a facut si singur?

Jh. R.: Da. Categoric. Foarte singur. Este ca o amanta geloasa. N-au rezistat oamenii linga ea. Adica, nu neaparat ca n-ar fi putut rezista linga mine. Dar nu intelegea nimeni de ce ma port asa, ce-i cu mine, de ce ma comport ca un drogat cu muzica. Era totul decalat, o poveste decalata intre mine si cei care incercau sa ma inconjoare. Stii?

O. V.: Cei care se apropiau de dumneavoastra intrau in competitie cu muzica?

Jh. R.: Nu erau in competitie cu muzica. Ei se simteau in competitie cu morala mea si cu felul meu de-a fi.

“Muzica era mai mult decit Dumnezeu”

O. V.: In morala dumneavoastra, muzica era Dumnezeu?

Jh. R.: Nu, ti-am spus, in morala mea, muzica era mai mult decit Dumnezeu. Ti-am spus, era… Adica, eu n-am putut avea ceva mai apropiat decit pianul. Asa m-am descarcat de obsesii, de nervi, de tot… Eu n-am putut sa ma consider vreodata norocos ca aveam pianul alaturi, ca pot sa evadez prin el. Pentru ca evadarea prin el era ceva normal. Facea parte din fiinta mea. Adica, nu mai era o evadare. L-am avut mereu in mine. De cind eram in burta mamei. Fiindca ea cinta la pian. Nu am nici o legatura, de fapt, cu ceea ce spuneam mai devreme. De fapt, ce evadare, ce salvare? Nimic! Eu eram numai prin muzica. Altfel, nu se putea sa fiu. Nu eram cumva, in alta parte, om de societate, gangster sau mai stiu eu ce, si cind ma saturam sa fiu aia si aia, veneam la muzica si deveneam altceva, evadam din ce fusesem pina atunci. Nu. Nu am nici o legatura cu asta.

Dumnezeu m-a facut doar ca sa scot sunete. Asta-i tot. Si niste sunete spirituale. Care sa se adreseze celor care au nevoie de asa ceva. Intelegi? Eu nu am nevoie de sunetele astea. Nu eu. Exista in mine sunetele astea. Eu le scot afara. Le scot si acum. Poftim. Si acum scot sunete. Cuvinte, muzica… Le scot din mine si-atit. Stii, era filmul ala… adica, era intii romanul, si dupa aia filmul. “Portocala Mecanica”. Bestie pe de o parte, muzica de ingeri pe de alta parte. Adica, acolo, erau niste tineri de-o violenta grozava. Care ascultau numai Beethoven… Era asa un rafinament, incit devenisera monstruosi. Ascutiti. Intelegi? Ascutiti de bestiali. Asa se intimpla. Cind in realitate e rau de tot, ca sa nu fii slab, trebuie sa fii si mai si decit realitatea. Si mai dur, cu si mai ascutiti colti. Eu n-am devenit chiar asa. Numai citeodata m-am simtit atras de schizoidia asta, in acelasi om, sa existe si muzica ingereasca si violenta animala… N-am fost dispus, totusi, sa intru in trena asta… Adica, pentru mine a fost asa, nu stiu cum… mai mult senzualitate decit animalitate cistigata prin muzica…

O. V.: Pina la urma, jazz-ul s-a nascut la bordel…

Jh. R.: Ei, nu chiar la bordel. Ca plantatiile muncite de negri nu erau chiar bordel, dar erau gradini. De bumbac. Jazz-ul s-a nascut la gradina. Dar la bordel, sigur, a ajuns. E o chestie frumoasa aici, dar n-am timp sa explic. Cum a ajuns muzica asta sa se lipeasca de atmosfera din bordeluri. Da’ mult mai tirziu a ajuns acolo. Cind au inceput negrii sa fumeze marijuana si sa se imbolnaveasca de sifilis.

“La mine nu viseaza nimeni”

O. V.: Vorbeati de “capitalismul feroce”. Ati obosit vreodata sa “luati atitudine” fata de ce se intimpla in jur?

Jh. R.: Am obosit. Am obosit de multe ori. De fapt, sint teribil de obosit. Perpetuu obosit, in general.

O. V.: Si de muzica?

Jh. R.: Nu. De muzica nu. Numai de asta, nu. Ce-mi face placere – si numai muzica a reusit vreodata sa-mi faca placere – nu ma oboseste.

O. V.: Ati avut totusi si alte “cai de evadare”…

Jh. R.: Da. E-adevarat. Am fost sportiv. Mi-a placut si asta, si sportul. Imi facea si asta bucurie, dar nu chiar asa, ca muzica. Faceam sporturi nobile, inot, rugby… Si cu motocicleta imi placea sa merg, sa ma plimb, sa uit… cind eram tinar. Acum nu mai am motocicleta, numai cu masina mai merg. Da’ de fapt, nici cu masina… Nu-mi place sa merg nici cu masina. Deloc.

O. V.: Jazz-ul e maladiv?

Jh. R.: Nu. E o muzica spirituala… Adica, e spirituala intii, inainte sa fie altcumva. Poate o fi o muzica pentru maladivi. Ca pentru mine, asa. Intelegi? Adica, eu as vrea, mi se face citeodata dor sa ma retrag, asa, sa fug intr-o gradina, ca tot ziceam ca jazz-ul s-a nascut in gradina. Dar n-am nici o posibilitate sa fug pe bune. Nu pot. Sint inchis. Am vazut din masina un cimp. Erau acolo doi cai care zburdau. Mi-ar placea si mie sa stau undeva, asa… sa am doi cai din aia, si-atit. Cum am vazut acum, de curind, doi cai pe-o pajiste. M-am dus, i-am mingiiat. Ei stateau acolo, si ziua, si noaptea. Mi-ar placea sa ma retrag, undeva la tara, dar n-am unde. Adica, sa nu trebuiasca sa am de-a face cu… Dar nu pot. Sint inchis. In locuinta mea. Sint inchis. Si e altceva. Nu ma viziteaza nimeni acolo. Nu vine nimeni. Sint inchis. Nici macar o persoana, asa, care sa vrea ceva de la mine. Nu vrea nimeni nimic.

Mie imi face placere sa stau de vorba, sa stau pur si simplu cu cineva, cu o femeie, sau cu un om.. Dar n-am parte de asa ceva. Adica, nu asa, cum se gindesc barbatii, numai la prostii si la timpenii, ca daca e o femeie, trebuie sa nu-stiu-ce de la dinsa, iar daca e un barbat, trebuie nu-stiu-ce altceva sa obtina, si numai atit. Ar fi frumos sa vina cineva sa stau de vorba. La mine nu viseaza nimeni. Adica, sa vina, asa, sa-mi spuna cind are necazuri, sa stam de vorba… Cu afectivitate, intelegi? La mine vin numai oameni asa, numai din snobism. Cei mai multi incurca borcanele si nu-mi plac deloc oamenii astia.

Inainte erau pelerinaje spre apartamentul meu. Veneau multi cindva, dar tocmai fiindca incurcau borcanele, n-au avut succes.

Oana Olariu