conf. univ. dr. Ligia-Magda Sficlea: Rectorul are atribuții mai diversificate, președintele Senatului are decizia finală, dar amîndoi trebuie să aibă același ritm și același pas

Din momentul aplicării Legii Educației Naționale, în universitățile din România a mai apărut un pol de putere. După ce legea a conferit din ce în ce mai multă putere de decizie Senatului fiecărei instituții de învățămînt superior în parte, prin mîinile președintelui acestui for trec toate hotărîrile importante. Redacția „Opinia veche” vă propune un serial de incursiuni prin cabinetele președinților Se­na­telor celor cinci universități din Iași, în încercarea de a desluși cum colaborează executivul și legislativul în mediul academic.

***

Anii de presă și perioada în care a muncit ca designer încă au rămas imprimați asupra conf. univ. dr. Ligia-Magda Sficlea, președintele de Senat al Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Recunoaște că a fost greu să lase deoparte creioanele mecanice pentru catedra de profesor la Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, însă a simțit că e de datoria ei să nu-și lase meseria căreia i-a pus bazele în Iași și pentru care are un respect neștirbit să moară din lipsa oamenilor care să profeseze în domeniu. Magdei Sficlea nu-i place să-și dea cu părerea despre problemele din învățămîntului superior pe care nu le cunoaște și preferă să lase „profesioniștii să vorbească”. La fel și în Senat, unde anii în care a clădit de la zero designul în Iași au învățat-o cît de important este să lucrezi în echipă, fie că o faci într-o fabrică sau în fața unei săli pline de studenți.

Cu ce ați ră­mas din anii în care ați lucrat la Tehnoton Iasi ca designer industrial?

Acei ani stau la baza a ceea ce predau, de fapt, eu, as­tăzi, pentru că am lucrat într-o fabrică ce presupunea întîlnirea designerului cu a­proape 3000 de persoane. Fiindcă de­sig­nerul lucrează în fiecare secție, pentru că un produs se implementează de la A la Z. El este cel care începe un produs. Iar eu eram singurul designer într-o zonă în care se numea atelierul de bunuri de larg consum și erau 60 de oameni. Însă aceș­tia erau de formație ingineri electroniști, in­gineri mecanici, proiectanți, tehnologi, care făceau produse industriale. Eu lu­cram cu echipe de cîteva persoane, care erau echipe destinate unui produs însă era un singur designer peste tot, pentru că în Ro­mâ­nia nu exista meseria asta. La nivel de țară se făce admiterea pe doar 16 lo­curi. Opt locuri București și opt la Cluj, deci erau foarte puțini repartizați pe ța­ră, eu fiind primul designer din Iași, avînd repartiția la Tehnoton. Activitatea mea nu era nu­mai în cadrul atelierului de pro­iectare, chiar da­că țineam de departamen­tul respectiv. Lucram în strînsă legătura cu atelierul de fabricarea sculelor și am făcut și eu pes­te 20 de produse industria­le. Sînt foarte pu­țini designeri care au pro­duse în serie în țară. De exemplu, prima oară am făcut un produs cu o vopsea ca­re nu exista în Ro­mânia și am procurat-o prin faptul că am mers la Policolor, care au făcut pentru noi această vopsea. Era vorba de o nuan­ță argintie, care a fost pusă atunci prima oară pe produsele elec­tronice în România. Și, datorită faptului că acest produs a avut o cerere mare, de la o singură secție de vopsitorie au de­ve­nit trei. Deci s-a dezvoltat însăși industria pe baza unor situații de design.

Dumneavoastră sînteți cea care a fondat specializarea de design la Iași. Cum era privită acestă me­se­rie la vremea aceea?

Specialitatea de designer nu era cunoscută. Cei de la fabrică au învățat îm­preună cu mine ce înseamnă un designer și pot să spun că au învățat extrem de bine acest lucru și mi-au oferit tot sprijinul. Bi­ne­înțeles, nu de la început, ci abia după ce am reușit să le demonstrez ce în­seam­nă meseria. Asta le spun și studenților mei, că nimeni nu te recunoaște decît du­pă rezultate. Nu ai rezultate, nu ai nici respectul celor din jur. Iar rezultatele vin numai prin muncă. La acea vreme, nici nu era acceptat în România termenul de designer, titulatura noastră, a celor care ter­minam această facultate fiind de „de­se­nator artistic cu studii superiorare”, cu toate că făceam graphic design pentru orice produs în serie. Tehnoton a înțeles lucrul acesta și chiar am făcut, prin re­sur­sele umane de la companie, ca măcar să se cheme altfel decît desenator. A­ces­ta din urmă însemna copierea unui desen deja conce­put, ori designul înseamnă con­cept, nu desen.

Și nu a este vorba de o sursă de in­spirație. Un designer este cel care face o prognoză a tendințelor și a stilului. Prog­noza se face pe baza unei documentări extrem de vastă, ce presupune atît ceea ce înseam­nă produsul în sine, dar în­seam­nă și piața con­curențială. În perioada mea s-au dezvol­tat tot felul de noi produse, cum ar fi cele de înaltă fidelitate, ca­se­to­foane și alte lu­cruri. Am avut documen­tare foarte diversă, dar insuficientă. Și a­tunci ceream materiale de peste tot, pen­tru că trebuie să vezi foarte mult ca să poți face o prognoză de stil. Un designer lucrează pentru viitor, cu un an sau doi înainte, pentru că un produs se lu­crează și se implementează în timpul a­ces­ta. Bineînțeles că mergeam și la tîrgurile locale pentru că în perioada respectivă, eu nefiind că­să­to­rită, nu aveam dreptul să plec în stră­i­nă­ta­te. Și cei din conducere care puteau să ple­ce știau că am nevoie și îmi aduceau di­verse documentate, mo­dele. Prognoza era făcută personal mai mult decît strategic, iar fabrica a înțeles acest lucru și îmi adu­cea prospecte de un­de reușea. Iar un designer trebuie să aibă o comunica­re verbală foarte bună. Eu am introdus și un curs la noi, la specia­li­za­rea design, ți­nut de către un actor, care prezintă co­mu­nicarea verbală și nonverbală. În mo­men­tul în care tu trebui să-ți faci o pre­zen­ta­re de proiect în fața unui client, trebuie să ai o înlesnire de a vor­bi atît vizual, cît și verbal. În plus, ca pro­fesor, trebuie să știi să vorbești în fața studenților.

Realizarea unui cotidian este cea mai grozavă lucrare care se poate face

Ați lucrat ca art director la „Observatorul de Iași”, iar lucrarea dumneavoastră de doctorat se nu­meș­te „Elemene estetice de graphic de­sign în presa scrisă”.

După Tehnoton, fiind specia­li­zată și pe graphic design, mi-a făcut o mare plăcere să lucrez în domeniul presei, care în 1990 era o presă izvorîtă din do­rința de comunicare, pentru că înainte de acest moment era tributară anumitor di­rec­ții prescrise de partid. Iar sistemul de co­municare prin presa scrisă este unul co­losal de frumos. E ca în designul de pro­dus, pentru că are foarte multe etape. În momentul în care am ajuns în acest do­me­niu nu erau designeri de presă, ziarul făcîndu-se în tipografii. Dar așa am des­co­perit tipografia chiar culeasă literă cu literă, în plumb, cu linotipuri și rotative pe bază de calandrarea formei. Iar ziarul este un produs care se face într-o singu­ră zi. Dar bineînțeles că tot conceptul nu se face tot într-o singură zi. Se lucrează tot în echipă, cu cea editorială de data a­ceasta și nu cu ingineri sau tehnicieni, dar ei gîndesc cum se face comunicarea, con­ținutul. Iar forma conținutului este foar­te importantă, pentru că un conținut prost pus nu este citit corect și atunci nu ajunge la cititor cum trebuie. În plus, am avut și oca­zia inedită să văd cum se face presa scri­să în Anglia, la ziare mari cum este The Guardian. Am fost și la Reuters, la BBC, și acest cumul de informație a fost ex­tra­ordinar pentru mine pentru că am văzut cum se face presa de calitate, care are o grijă deosebită asupra designului. Și eu cred că realizarea unui cotidian este cea mai grozavă lucrare în graphic design ca­re se poate face.

Cît de mult s-au schimbat as­tăzi ziarele față de cele cînd ați intrat în meserie?

Nu seamănă. Ele s-au dezvol­tat atunci pentru prima oară, cînd a apărut presa scrisă liberă, etapă în care am participat și eu. Nu era o punere în pagină corectă a informației. După aceea și forma­te­le erau prost făcute, nu era un layout co­rect realizat. Toate aceste lucruri m-au preocu­pat foarte mult și în momentul ace­la nu era nimic făcut în acest sens. A­tunci am început această cercetare pri­vind ziarele și cum se realizează ele. De aceea am avut această teză de doctorat, care a fost unică în România, și pe care am făcut-o pentru că mi se părea foarte u­tilă, mai ales după ce am văzut eficien­ța unui dialog bun pentru o publicație.

Internetul este un flux pe care nu-l poți stăpîni

Ce impact credeți că a avut apariția Internetului asupra designului grafic?

Cred că putem să-i spunem ga­laxia Internet, pentru că una a fost ga­laxia Gutenberg, care a dat tiparului ce este al tiparului, iar Internetul presu­pu­ne o schimbare de optică și o schimbare de consum al informației. Faptul că In­ter­ne­tul facilitează și ușurează accesul la in­formație nu înseamnă că informația es­te și cea care trebuie să ajungă la consu­ma­tor. Vor veni generații care vor consu­ma mai multe date pe online decît scri­se. De altfel, toate cotidianele lumii știu acest lucru, de aceea au și o variantă pe site. În­să presa tipărită este cea pe care poți să o reiei, să o recitești. Poți să o lași deoparte și să o reiei din aceeași poziție, pe cînd In­ternetul este un flux pe care nu-l poți stă­pîni, iar informația nu-ți rămîne la fel de bine implementată ca partea scrisă. Asta pentru că ceea ce este scris se organi­zea­ză într-un alt fel din punct de vedere vi­zual decît ceea ce este văzut pe calculator. Cu toate astea, cred că se va trece greu numai la partea online, pentru că, de e­xem­plu, cărțile presupun o informație foarte bine structurată, informație sigură. Pe In­ternet, această informație vine oricum, iar un student, să zicem, nu poate să o cer­tifice ca fiind bună. Tiparul este un docu­ment.

Nu ați fost tentată să ră­mî­neți în această lume a designului grafic?

Eu am venit cu mare greu în universitate, recunosc cinstit acest lu­cru. Chiar am avut o sincopă. Mi-am dat de­mi­sia vreo doi ani din învățămînt, pentru că eu eram un practician în design, iar a­ceastă meserie îmi place foarte mult. O consider una dintre cele mai frumoase me­serii din lume, pentru că este o meserie diversă și întotdeauna în contact cu noul. Dar am avut și responsabilitatea că ci­ne­va trebui să împărtășească designul. De aceea am revenit în învățămînt și am mers cu tot sufletul în această direcție și consider că acest învățămînt este benefic pen­tru calitatea vieții umane, pentru că de­sig­nerul face lucrurile mai compatibile cu ființa umană. Și atunci e normal să fie acești specialiști. Dacă nu insistam și nu făceam și partea de profesorat, fiindcă erau foarte puțini specialiști la momentul în care s-a inițiat secția, poate că a­ceas­ta nu mergea mai departe.

Automatizarea proceselor și apariția noilor tehnologii au condus și către o diminuare a creativității?

Nu cred asta. În design este cer­tificat faptul că creația se bazează pe a­pa­riția noilor tehnologii. Vă dau cîteva exem­ple. Primul obiect în design despre care poate fi spus că este un concept a fost rea­lizat înainte de 1900, de cel care a făcut scaunele tone, făcute din lemn curbat. Sca­unele obișnuite la noi astăzi, însă care a­tunci au născut un concept. Iar modula­rea unor părți a scaunului a fost realizată prin­tr-o translare de tehnologie. Aceasta por­nea de la metoda de realizare a bărcilor, prin curbarea lemnului la cald, care a fost atunci translată la mobilier. Și atunci, nor­mal, s-a format o altă viziune asupra mo­bi­lierului. Sau în cazul radioului de exem­plu. A trecut de la diodă la circuit integrat. Vă dați seama ce diferență vi­zu­a­lă a fost? De la radiourile care erau cît o cutie la cel portabil? Deci pentru design schimbarea tehnologiei este un avantaj și un instrument de lucru, cum este în ca­zul unui pictor o altă culoare sau un alt pig­ment.

Poate un designer să mear­gă după o idee îndrăzneată, sau trebuie să lucreze conform cerințelor clientului?

Aici este o problemă. De­sig­ne­rul este legat de o temă impusă. Asta e greu să înțeleagă studenții noștri. Nu o idee ci o temă. Însă este o diferență mare între tema care i se dă designerului și te­ma pe care el o oferă clientului. De ce? Clien­tul trebuie ajutat. El este cel care vine să-ți ceară ajutorul pentru punerea în pagină a unei probleme pe care o are. Bine­în­țe­les, acestă punere în pagină este grea da­că clientul are o idee fixă. Și, de multe ori, marii designeri își consiliază clientul să-și aleagă cea mai bună variantă pentru ideea lui. Deci nu ar trebui ca un desig­ner să fie manipulat de către client, ci el să știe să manipuleze clientul, să știe să gă­seas­că cea mai bună soluție pentru ideea sa.

Cum este și în presă.

Este foarte mare similitu­di­nea între presă și design. Sistemul de ma­ni­pu­lare există, dar la designeri, sistemul de manipulare este în bine. În presă s-ar pu­tea să fie și în rău.

Trei ani de studii pun în pagină o meserie dar nu îi dau și strălucirea

Aveți o clădire în Copou, una pe strada Horia și una pe Cuzavodă. Nu-și pierde Universitatea de Arte din identitate prin această împărțire?

Nu a fost o împărțire și nici o opțiune. Foarte mult timp noi nu am avut o clădire proprie. Construcția din Horia este prima clădire care are acest statut, cu act de proprietate al Universității „George Enescu” și este practic corpul central. Casa Balș este concesionată pe cîțiva ani de la comunitatea catolică, ea fiind o clădire care necesita reabilitarea. Plus că este utilă pentru Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Mu­zicale Teoretice apropierea de Filarmo­nică, fiind un contact deosebit cu aceasta. Mai grav este cazul celor de la Arte Vizuale, care stau în niște clădiri ce nu sînt proprietatea universității, sînt concesionate de primărie pe un număr de ani. Acestea nu pot să beneficieze transformări în folosul comunității academi­ce, ci doar de reparații. Ele sînt fostele graj­duri regale care au fost reamenajate și a fost o fericire atunci cînd primarul ne-a dat aceste locuri, pentru că nu aveam un­de să ne ținem cursurile. Sperăm însă, în timp, ca ele să devină proprietatea noastră, pentru a putea face îmbunătățiri și poa­te chiar extinderi, pentru că spațiul de în­vățămînt încă nu este cel suficient.

Mai aveți vreun alt plan pen­tru a remedia problema spațiului?

Urmează o soluție poate, însă trebuie să vedem cum o să ne ajute minis­terul în această situație, pentru că de la ei vin fondurile noastre. Pentru reabilitări avem o clădire dată de tot de către ca­to­lici, unul dintre grajdurile alăturate grajdurilor noastre, dar încă nu avem bani să refacem această clădire. Fondurile ne-ar ajuta și pentru terminarea unui corp ală­turi de Casa Balș, care ar putea rezolva încă un spațiu. Secția de design este în­tr-o singură încăpere și este una care se dezvoltă și care are o mare căutare la ad­mi­te­re. Terminarea clădirii de lîngă noi ar pu­tea fi o soluție de extindere a acestei sec­ții, care are nevoie obligatorie de un spa­țiu mai mare.

Sistemul Bologna a însemnat în multe cazuri tăierea unui an de studiu, rezultînd scoaterea din progra­mă a mai multor discipline. Cum ara­tă astăzi universitatea și studenții în com­parație cu acum cinci ani, cînd siste­mul nu era în viguare?

Noi am reeșalonat progra­me­le și am făcut o analiză a acestor programe din Europa și nu numai. Cei trei ani de licență trebuie condensați, pentru că, la Arte, cei trei ani sînt minimi. Am discu­tat și cu ceilalți specialiști din țară și am fi do­rit să mergem toate universitățile de pro­fil pe un sistem de patru ani, pentru că ob­ți­nerea abilităților se face în timp. Deci este vorba de abilitate, care este foarte condensată pentru trei ani. Dar cu această ocazie considerăm că sînt utile am­bele cicluri, iar cei care sînt foarte buni în primul, obligatoriu trec în ciclul al doi­lea, de masterat. Și studentul poate să devină în cinci ani un specialist integral format. Pentru că cei trei ani doar pun în pagină o meserie, dar nu îi dau și strălucirea. Dar se poate face și așa, însă cu foarte mult efort. De exemplu, acum, am obținut ace­eași calitate la licență cum obțineam îna­inte cînd erau patru sau cinci ani, dar este o dopare a studenților. Însă dacă omul vrea să fie bun el urmează și masteratul și stu­diile doctorale. Nu toți cei care intră sînt și datori să iasă din această universi­tate, iar mulți nici nu ies. Această cer­ne­re la aproape jumătate de la licență la maste­rat, este cumva un act normal, pen­tru că nu toți doresc performanță, ci doar să în­ve­țe o meserie. Pot să nu fie perfor­meri, ci doar angajați undeva și să fie sim­pli executanți. Pentru ei trei ani sînt buni, dar pen­tru a fi un performer și un creator, trebuie să ai cinci și chiar mai mulți ani.

Nu orice bun practician e și un bun pro­fesor

Anul acesta au fost deblocate posturile din învățămîntul superior. Ați avut multe cadre didactice care îndeplineau condițiile de promo­vare dar erau oprite de blocajul legis­lativ?

Erau foarte multe persoane care trebuiau să acceadă la funcția de con­fe­ren­țiar și acest lucru s-a întîmplat în se­siu­nea trecută, iar acum sperăm ca profesorii să treacă mai departe. Univer­si­ta­tea noastră, fiind una tînără, avem puțini profesori. Bine, este adevărat că universitatea e în­fi­ințată de foarte mult timp, de 150 de ani, dar în pe­ri­oa­da comunismu­lui, partea de arte plastice și teatru s-a mutat la Bucu­rești, ceea ce a fost o pier­dere imensă. Cei de la mu­zică au continuat să funcționeze și, pe lîn­gă aceștia, a rămas și un institut de trei ani pentru arte vizuale, care a dus mai de­parte să­mîn­ța. După ’90 au re­ve­nit și a fost o revendicare practic a locului pe ca­re îl avea UAGE, fiind prima din țară și din punct de vedere vizual, dar și al dramaturgiei.

Și cum s-a adaptat universitatea după această revenire?

A fost greu, pentru că la Iași erau profesori mari, personalități ale ar­tei vizuale, precum Gheorghe Șaru, Cor­ne­liu Baba, care au trebuit să plece la Bu­cu­rești. Au îmbogățit facultatea din Bu­curești cu prezența lor acolo. Acum, du­pă douăzeci și ceva de ani, putem spune că am ajuns la un învățămînt de calitate, dar el s-a sedimentat an de an. Nu este ușor să realizezei un învățămînt de calitate chiar din primii ani, pentru că presu­pune cercetare a anumitor domenii și oamenii sînt practicieni cei care pornesc, nu sînt teoreticieni, nu sînt profesori. Eu, de exemplu, nu eram profesor. Și a trebuit să-mi dau studiile pedagogice la U­niversitatea „Cuza”. Și, sincer vor­bind, primele dăți mi-am dat seama că poa­te fă­ceam niște greșeli din punct de ve­dere pe­dagogic, chiar dacă eram un bun prac­ti­cian, nu eram un bun profesor.

Cît de importantă este cerce­tarea științifică la o universitate care se axează mai mult pe competen­țe prac­tice?

La termenul de cercetare ști­in­țifică trebuie adăugat termenul de cre­a­ție artistică. Este un specific al nostru. Față de restul universităților noi sîntem în principal axați pe creația artistică, dar asta nu exclude cercetarea științifică pe care se bazează demersul didactic. Ea este cea care pune în pagină obiectul realizat de către student și nu numai obiectul, ci și prestația studentului. Cum ar fi în ca­zul interpretării în muzică sau teatru. Și această creație artistică se regăsește în expozițiile pe care le facem, în ieșirile în public, și fiecare dintre specializările noastre a avut pînă acum astfel de ieșiri.

Conform Ordonanței 92/2012 de cînd ministru al educației era Eca­te­rina Andronescu, vîrsta de pensionare a profesorilor și conducătorilor de doctorate nu mai este cea de 65 de ani, aceștia putînd, în urma deciziei Se­na­tu­lui universitar, să-și continue activi­ta­tea. Credeți că aceștia se vor înghesui înapoi la catedre?

Noi am făcut deja niște de­ci­zii pentru revenirea unor profesori și nu toți s-au înghesuit, unii au preferat să ră­mî­nă la pensie. Unii au dorit să-și continue ac­tivitatea, în timp ce alții nu. Sînt unii pro­fesori valoroși care merită să rămînă mai departe și poate că ar fi chiar o pierdere dacă ei nu ar mai fi.

Mai mult, aceeași modificare prevede că și rectorii trecuți de 65 de ani, pot, dacă beneficiază de sprijinul Senatului, să candideze la un nou man­dat pentru următoarele alegeri.

Dacă comunitatea îi alege, noi nu avem ce face. Iarăși, pot să fie oa­meni benefici pentru instituție și care poate au început niște lucruri care trebui termina­te și numai ei le pot termina. În cazul acesta este benefic să lași omul să termine lucrul început. Cîteodată vîrsta îi îm­pie­di­că, pentru că este un regres fiziologic normal, dar unii oameni, chiar și la o vîr­stă înaintată pot face lucruri deosebite și merită apreciați.

De asemenea, în urma ordonanței s-a decis ca de acum înainte Se­natul să decidă numărul de doctoranzi pe care îi poate îndruma un condu­că­tor, după ce, în trecut, limita era de opt stu­denți. Dumneavoastră care credeți că este numărul ideal de tineri ce pot fi îndrumați de către un singur cadru didactic?

În domeniul nostru, benefic ar fi să fie mai mulți, pentru că la noi sînt foarte puțini conducători de doctorat și școala doctorală trebuie să fie în­tre­ți­nu­tă mai departe. Într-adevăr, un doctorat es­te o lucrare care trebuie făcută cu multă res­pon­sabilitate, trebuie ghidată atent, dar depinde de domeniu. Și aici, noi avem de a face cu trei domenii diferite: mu­zi­că, arte vizuale și teatru. Bineînțeles că fie­ca­re dintre aceste domenii au punctele lor de vedere și eu prefer să las profesio­niș­tii să răspundă în cazul acesta. Și chiar Se­na­tul se bazează pe aceste lucruri, pe in­formațiile primite de la profesioniști. E ca în presă. Nu putem lua o informație gre­șită sau să ne facem că putem comenta o informație fără să o cunoaștem.

Conform aceleași ordonan­țe, printr-o altă modificare adusă LEN reiese că o parte din puterea de de­ci­zie a rectorului a fost mutată înspre Se­nat, iar președintele acestuia deține, în teo­rie, o putere decizională cel puțin ega­lă cu cea a rectorului. Cum s-a adaptat universitatea de Arte în fața unor po­sibile conflicte?

Noi am privit cu foarte multă seriozitate acest lucru și, timp de un an de zile, am făcut o strategie de comunicare între Senat și Consiliul de Ad­mi­nis­tra­ție. Am stabilit sistemul de documenta­ție și mișcarea hîrtiilor, am stabilit termenii noștri de comunicare, pentru că dacă es­te o bună comunicare, este și o bună în­țe­le­gere. Consiliul de Administrație și Se­natul sînt două entități care trebuie să lucreze împreună pentru succesul universității. Noi nu avem nici conflicte și nici puncte de vedere diferite asupra stra­tegiei universității. Că lucrăm diferit, asta este alt lucru, și consider că este benefi­că această diferențiere. De ce? Pentru că înainte totul era cumulat. Rectorul făcea parte din Senat și din Biroul Senat, de­ca­nii la fel, deci ceea ce propuneau ajun­geau să și valideze automat. Acum, acest lucru trece prin filtrul a două entități și atunci normal că se îmbunătățeșe și des­fă­șurarea lucrurilor. Cred că atribuțiile rectorului sînt mai diversificate decît ale președintelui Senatului și au o arie mult mai mare de implicare. Dar asta nu în­seamnă că președintele Senatului nu are o responsabilitate atît de mare, pentru că este decizia finală. De asta vă spun că lucrurile sînt diferite, dar mersul trebuie să fie același. Deci ei trebuie să aibă ace­lași ritm și același pas.

Și dacă pe parcurs apare vreo neînțelegere?

Se rezolvă printr-o comunica­re foarte bună. Tot ceea ce lucrează consiliul profesoral, consiliul pe facultate, este tri­mis la Senat care verifică, valideză, adu­ce eventuale amendamente și trimite feed­back consiliului profesoral. Sînt dis­cu­ții. Întotdeauna sînt invitați prorectorii care au un document care trebuie validat, îm­preună cu specialiști din universitate la ședințele Senatului. Noi nu lucrăm fără specialiști. Fără juriști sau partea financiară. Sînt invitați permanent și membri din sindicat și secretara șef, pentru că aces­te probleme sînt legate de toate departamentele universității. Eu compar Senatul cu sfatul bă­trî­ni­lor de la vatra satului. Sînt oameni aleși din cadrul comunității, care gîndesc ce este mai bine pentru comunitatea res­pec­tivă. Că există opinii diferite, asta este per­fect. Pentru că din democrație se cîștigă. Asta trebuie să învătăm noi, că opiniile diferite duc la calitatea deciziei. Dacă acestea nu sînt diferite, atunci ceva este putred. Este ca în comunism. O unică pă­rere s-ar putea să fie greșită. Un sistem democratic funcționează prin puterea opo­zițiilor. Deci dacă cele două opoziții sînt puternice și egale, atunci de­mo­crația se realizează.

Iulian BÎRZOI