Un rinichi la preț de-o viață, vă rog!

Lista donatorilor de organe nu este una prea lungă, nicăieri în lume. Dincolo de motivele religioase sau personale invocate, frica este principalul motiv pentru mulți oameni care nu sînt de-acord ca o parte din ei să continue să existe prin altcineva. În România, prelevarea de organe se bîlbîie în hîrtiii, dar am învățat de la englezi cum să ne facem o bază de date din care spitalele pot ține mai ușor cont de cîți vor să devină donatori. Dar măcar noi nu confruntăm cu problemele din țările asiatice, unde oamenii se alianiză într-un șir indian ca să-și vîndă organele la prețuri de cîteva mii de dolari.

Donarea este un procedeu prin ca­re o persoană alege, voluntar, să o­fere pentru un transplant medical țe­sut biologic, un organ sau chiar sîn­ge unei alte persoane. De ase­me­nea, se pot preleva și materiale bio­logice cu acordul familiei, însă pro­cedura aceasta se lovește de mai multe impedimente, fiind de­o­cam­dată doar una ex­pe­ri­men­ta­lă. Cei care doresc ca după moarte să li se preleveze organele sînt aș­tep­tați de bună voie să se înscrie în pro­gramul de donare a țării lor. În ma­re, însă, peste tot în lume nu­mă­rul celor care așteaptă un trans­plant îl depășește pe cel al do­na­to­ri­lor. Din 2010 pînă astăzi, în Eu­ro­pa, pe listele de așteptare s-au în­scris aproximativ 67-70 de mii de pa­cie­nți. Tot pe acest continent, me­­dia donatorilor este de 15-20 per mi­lion de locu­it­ori, dar în es­ti­ma­re nu se fa­ce diferența între cei care donează în tim­pul vieții sau cei cărora li se pre­levează organele după moarte.

Prelevarea se face după două modele juridice, opt-in (persoana și fa­milia acesteia sînt acord cu do­na­rea) și opt-out (oricine nu se înscrie ca nefiind de acord este considerat un donator).

Prelevarea se face după două modele juridice, opt-in (persoana și fa­milia acesteia sînt acord cu do­na­rea) și opt-out (oricine nu se înscrie ca nefiind de acord este considerat un donator). Țările care au im­ple­­men­tat cel de-a doilea model au cea mai mare rată de persoane ca­re-și oferă organele pentru prelevare. În Austria, spre exemplu a­ceas­ta este de 99.8 %, ceea ce în­seam­nă în jur de 21 de donatori la un milion de persoane. Deși este o soluție care oferă rezultate și la care unele țări s-au gîndit să adere, pre­cum Marea Britanie în 2008, pen­­tru altele acest model nu ins­pi­ră încredere. Principalul con­tra-ar­gu­ment este că oamenii s-ar putea simți înșelați deoarece nu sînt in­formați din timp despre a­ceastă procedură. Încă din 1954, cînd s-a rea­lizat primul transplant de ri­­ni­chi, au apărut nenumărate po­vești ur­bane despre organizații fan­to­mă, despre corupția din siste­mul me­­dical sau despre interesele as­cun­se ale guvernernelor, care ar fi transformat donarea de organe în afa­ceri.

Liste și carduri

Pentru a deveni un donator de or­gane în România, există două căi. Prima este printr-o declarație scrisă, semnată atît de persoana în cauză cît și de familia acesteia, iar a prin înscrierea într-un registru na­țio­nal, realizat de Ministerul Să­nă­tă­ții în 2012. Prin acest proiect, s-a realizat o primă bază de date care permite accesarea listelor cu po­si­bili donatori de către spitalele din toată țara. Și în Marea Britanie e­xistă o bază de date numită „Or­gan Do­nation Register”, dar în a­ceas­ta sînt înscrise doar cazuri post-mortem, din nou cu acordul ce­­lor apropiați. În niciunul din ca­zuri nu se acordă o recompensă sau vreun beneficiu donatorului, în decla­ra­ție donatorul precizînd că alegerea sa reprezintă un act ca­ri­tabil. Cu toate acestea, el poate a­le­­ge cui do­rește să-i doneze or­ga­nul.

Chiar și-n cazul în care de­ce­da­tul nu a semnat niciodată pentru pre­levarea organelor, familia poate acce­pta în locul său, după moarte, acest lucru. Evident, post portem pen­tru fiecare din organe se fac teste medicale pentru a se vedea da­că sînt sănătoase și ar putea fi func­ționale, compatibile cu or­ga­nis­­mul celor care așteaptă trans­plantul. Donatorii aflați în via­ță tre­buie să treacă și ei printr-o se­rie de teste, pentru a se verifica da­că cor­pul lor poate rezista fără un ri­nichi, de exemplu.

În 2006-2007, Parlamentul Eu­ro­pean a încercat să introducă un nou proiect, care prevedea ca, prin in­termediul unui card, orice ce­tă­țean al statelor membre să poată in­tra într-un sistem continental de păstrare a evidenței donatorilor de organe. Pînă astăzi, însă, tot doar în Marea Britanie a fost introdus un astfel de sistem, prin care ori­ci­ne poate descărca de pe site-ul mi­­nisterului sau a orga­ni­za­ții­lor non-guvernamentale un astfel de card. Acesta poa­te fi prin­tat și com­ple­tat ori­cînd pe parcursul vie­ții. Du­pă moarte, dacă au­to­ri­tă­țile găsesc cardul în posesia persoanei decedate, aceasta devine do­na­tor.

Frica de moarte

Pe continentul asiatic a circulat multă vreme un puternic curent împotriva prelevării de organe, mai ales în țări ca Japonia sau In­dia, unde s-au petrecut accidente în timpul operațiilor sau din mo­ti­ve religoase oamenii nu au fost de acord cu procedura medicală. Din 1968 pînă în 1999, în Japonia n-a mai fost acceptată donarea post-mortem, după ce un pacient a de­ce­dat în anii ’60 în urma unui trans­plant de inimă.

În India, refuzul s-a datorat divergențelor în ceea ce privește stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală, dar și a traficului de organe foarte răspîndit în această țară și în Bangladesh. Aici, cei să­raci își vînd organele pentru a plăti datorii la bănci sau cămătari, iar pentru un rinichi primesc aproximativ 6400 de dolari. Chiar dacă practica este interzisă pe tot con­ti­netul asiatic, se crede că în secret China vinde organele prizonierilor unor persoane din Coreea de Sud, Japonia, Europa sau America. Doar în Israel, unde există o astfel de piață, afacerea nu merge bine de­oarece din motive religioase, nu sînt mulți care să intre voluntar în tra­ficul de organe.

De la ochi pînă la inimă

Primele operații de transplant datează de pe la începutul secolului al XX-lea. Una dintre acestea a fost în 1905 cînd doctorul ceh, E­duard Zirm, a realizat primul trans­­­plant de cornee de la o per­soa­nă la alta. Acesta a folosit mem­bra­na transparentă a ochilor unui co­pil de 11 ani, care fuseseră dis­truși într-un accident, într-o o­pe­ra­ție pe un bărbat de 45 de ani, a cărui cornee devenise albă și opacă din cauza muncii. Procedura me­di­cală a funcționat doar pentru un sin­gur ochi, datorită faptului că Zirm n-a avut instrumentele ne­ce­sare pentru operație.

Au trebuit să mai treacă încă 50 de ani pentru ca o operație de trans­plant de organe să fie rea­li­zată cu succes. În 1954, la spitalul Bri­gham din Boston, doctorul Jo­se­ph Murray a realizat un transplant re­nal între gemeni. Pe atunci, me­di­cii se confruntau cu problema ac­cep­tării noului organ de către cor­pul pacientului, al cărui sistem imu­nitar respingea orice corp stră­in. Din această cauză, reușita americanilor a dus ca în 1960, un trans­plant tot între gemeni să fie reali­zat în Marea Britanie.

Abia în 1967, după 50 de o­pe­ra­ții de inimă pe cîini, chirurgul Christian Barnard și-a pus în prac­tică experiența pe corpul uman, realizînd în Africa de Sud primul transplant de inimă. Procedura a fost, mai tîrziu, perfecționată de alți doi medici, dar de atunci și pî­nă în ziua de astăzi, au ajuns să fie rea­lizate anual 3500 de astfel de ope­rații.

În fiecare an, balanța între do­natori și pacienți se înclină foarte mult în partea celor din urmă, dar progre­sul din domeniul medical indică faptul că ar putea fi găsite și alte soluții pentru pacienții de pe lista de așteptare. Organele artificiale, de exemplu, nu mai sînt doar un concept abstract, iar procedu­ri­le prin care cineva poate deveni do­na­tor și implicațiile acestei decizii nu mai sînt niște practici obscure.