Camera şi laptopul, singurele arme ale jurnaliştilor de război

Lumea pe jar Niciun comentariu despre Camera şi laptopul, singurele arme ale jurnaliştilor de război 11
Camera şi laptopul, singurele arme ale jurnaliştilor de război

Din căutarea neobosită de poveşti nespuse, dornici de a se afirma și simțind nevoia de a oferi informații uneori nefiltrate direct din mijlocul zonelor de conflict, jurnaliştii de război au una dintre cele mai periculoase meserii din lume. Mergînd cot la cot cu soldaţii, descriind ororile prin care trec aceștia, dar și victimele colaterale ale războiului, încercînd să arate adevărata faţă a luptelor care se dau, jurnaliştii de război contribuie la imaginile de arhivă şi textele care stau mărturie despre ce înseamnă zilele petrecute pe front şi cum este să trăieşti, cîteodată şi ani de zile, printre bombe, arme şi mereu cu frica că nu se vor putea întoarce teferi acasă.

Primele însemnări ale unui jurnalist de război au fost transmise de pe o bucată de pămînt românesc. Ir­landezul William Russell, reporter tri­mis de către publicaţia britanică „The Times”, analiza minuţios, pen­tru prima dată, în anul 1854, conflictul din Crimeea după ce trupele ru­seşti au învins armata otomană tre­cînd prin Moldova şi Muntenia. De­şi cei mai cîrcotaşi afirmă că jurna­lis­tul Henry Crabb Robinson, care a scris pentru acelaşi ziar despre cam­pania lui Napoleon la rîul Elba, din 1807, este primul corespondent ca­re a transmis însemnări de pe front, ur­mat în 1835 de Charles Lewis Gu­ne­isen, care a scris pentru „The Mor­ning Post” despre războiul civil din Spania, s-a dovedit, în final, că a­ce­lea nu erau decît nişte relatări superficiale, lumea mediatică fiind de a­cord că primul – cu adevărat jurnalist de război – rămîne William Russell.

Descurajat din start de serviciile militare, jurnalistul a trebuit să se des­curce singur pe front, să se in­fil­treze şi să îşi adune singur propriile materiale. Susţinut mereu de către e­ditorul John Delane, articolele sale despre modul mizerabil în care sînt trataţi soldaţii britanici, serviciile sa­nitare precare, lipsa hranei şi con­di­ţiile de cazare ale armatei erau pu­bli­cate în paginile din ziar. Dez­vă­lu­iri­le sale au adus un val de reacţii ne­aş­teptate în capitala Marii Britanii, fiind pentru prima dată cînd presa a in­flu­enţat atît de puternic o decizie po­li­tică, ducînd ca, în urma unui vot de neîncredere, guvernul de atunci, A­berdeen, să îşi dea demisia. A ur­mat ca mai apoi, în perioada dintre Răz­boiul Crimeii şi Primul Război Mon­dial, toate ziarele să îşi trimită cîte un om pe front pentru a coresponda cu redacţia şi a trimite informaţii cît mai ample despre conflicte. Pe­ri­oa­da aceasta a purtat numele de „E­po­ca de aur”, iar „fondatorul” noii bres­le jurnalistice, William Russell, o des­cria drept „rudele sărace ale unui trib nenorocos”.

Mesajele de pe front

Din dorinţa de a se întoarce cu cea mai uimitoare poveste, jur­na­liş­tii, special antrenaţi, pleacă exact în locurile de unde oamenii doresc să fugă cît mai departe. Potrivit unei statistici realizate de către Co­mmi­ttee to Protect Journlists (CPJ), din anul 1992 şi pînă în prezent au fost omorîţi 1.236 de jurnalişti, iar opt au fost ucişi numai în primele luni din 2017.

O dorinţă de a ajunge întregi şi să­nătoşi acasă au avut-o Artyom Borovik şi Michael Herr. Primul, jur­nalist de origine rusească, trimis în 1879 în războiul din Afghanistan, a făcut relatări din perspectiva sol­da­ţilor ruşi. Deşi în scrierile sale nu se găseşte nimic despre propaganda pe care au făcut-o sovieticii, el a des­cris toate ororile pe care le-a văzut a­co­lo şi cît de speriat era mereu să nu fie atacat de mujahedini (n.r. comba-tant încadrat în unități paramilitare care luptă împotriva dușmanilor is­lamului) pe care el îi poreclea „fan­tome”. Fiind doar un adolescent, relatările de pe front au avut un mare succes, devenind mai apoi unul dintre cei mai buni jurnalişti de in­ves­ti­gaţie din Rusia. A murit într-un accident aviatic, pe cînd in­ves­tiga invadarea Ce­ce­ni­ei de către Putin sub pre­textul atentatelor teroriste din mai multe blocuri din Rusia.

Relatările jurnalistul american Mi­chael Herr despre războiul din Vietman din 1955 au ajuns scenarii pentru filme ca „Full Metal Jacket” şi „Apocalypse Now”. În în­sem­nă­ri­le sale descrie cum un prieten, puş­caş marin, este fărîmiţat de o bazooka, iar alţi doi dispar în Cambodgia. Cel mai şocant lucru pe care îl descrie este povestea despre un ofiţer din Forţele Speciale care, odată ce o­mora un vietnamez, îi tăia urechile şi le pu­nea la colecţia personală. Deşi cei mai mulţi jurnalişti se întorc teferi acasă, reușind să îşi spună po­veş­ti­le, o parte dintre ei, cei mai puţin no­ro­coşi, ajung carne de tun în mîinile celor din tabăra inamică.

Un filmuleţ postat pe Youtube şi care a circulat intens pe reţelele de socializare în anul 2014 arăta cum jurnalistul american James Foley, ţinut captiv timp de doi ani, este de­capitat de către un sirian. Uciderea lui ar fi fost un mesaj către pre­şe­din­tele de atunci, Barack Obama, pen­tru a retrage trupele americane din Irak. Deşi mulţi spun că filmuleţul este trucat, a­cesta a atras o serie de reacţii împotriva pre­şe­dintelui Statelor Unite ale Americii, dar a a­dus şi un val de ură printre a­mericani împotriva Sta­tului Islamic. Un lucru a­semănător, însă asupra cărui ve­ridicitate și desfășurare există du­bii și astăzi, s-a întîmplat şi unor jurnalişti din România. Pe data de 28 martie 2005, gruparea „Armata lui Mu’ Adh Bin-Jebel” i-a răpit pe Ma­rie Jeanne Ion, redactor-şef ad­junct la Prima TV, cameramanul So­rin Dumitru Mişcoci, de la acelaşi post de televiziune, şi Eduard O­vidiu Ohanesian, reporter al cotidia-nului România Liberă. Deşi au trecut opt ani de atunci, acesta a rămas unul dintre cele mai şocante evenimente care s-au pe­tre­cut în jurnalismul de război ro­mânesc. După războiul din Irak din 2003, aceştia au fost trimişi acolo pentru a realiza interviuri cu premierul irakian şi cu noul preşedinte al Sta­tului Islamic. Două luni de zile au stat în captivitate, iar postul de televiziune irakian, Al Jazeera, transmitea filmuleţe în ca­re jurnaliştii erau ameninţaţi, tunşi şi îmbrăcaţi în costume portocalii, semn că urmează să fie uciși. I­ma­ginile au fost apoi preluate de că­tre agenţia de ştiri Reuters şi a ajuns un caz cunoscut la nivel internaţional. Se cerea răscumpărare pentru vie­ţi­le lor şi retragerea trupelor ro­mâ­ne din Irak. În mod misterios, jur­na­liş­tii au fost eliberaţi pe data de 22 mai. Cei mai mulţi, printre care şi jurna-listul răpit, Ovidiu Ohanesian, au spe­culat că aceasta a fost doar o re­gie pusă la cale de către tatăl fe­me­ii răpite şi Omar Hayssam, deoarece aceştia erau buni prieteni, însă nici pînă astăzi nu a existat nicio do­va­dă care să asigure acest fapt.

Pulitzer-ul luat de către un român

Tot pentru acelaşi război, deşi cei mai mulţi din ţară nu îl cunosc, americanul Steve Făinaru, la origini român, a luat în 2004 premiul Pu­li­tzer pentru cel mai bun reportaj in­ternaţional denumit „Adevărata fa­ţă a luptei împotriva terorismului”. Corespondent al ziarului Wa­shing-ton Post, el descrie modul în care s-a desfăşurat, dar şi ororile petrecute în războiul din Irak.Premiu a primit şi echipa TVR for­mată din Alina Grigore şi Mihai Floreanu care au fost distinşi cu „Em­blema de Onoare a Forţelor Te­res­tre” pentru documentarele pe care le-au făcut la faţa locului în răz­bo­iul din Afghanistan. Aceştia au filmat timp de zece ani pe front riscîndu-şi viaţa în fiecare secundă, trăind prin­tre bombe artizanale, împuşcături şi atacuri aeriene, însă, cu toate acestea, au mers cot la cot cu soldaţii şi au filmat zi de zi în zonele de conflict.

Încă de la primele însemnări trans­mise pe hîrtie şi pînă în zilele noastre, unde războaiele sînt filmate, înarmaţi cu o cameră şi laptop, jur­naliştii de război reuşesc să redea în imagini adevăratele orori din zo­ne­le de conflict, lăsînd dovezi, mai tîr­ziu, despre ce înseamnă viaţa de pe front.

Articole similare:

Autor:

Beatrice Juravle

Redactor şi şef de departament la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top