Ungurul care a reinventat presa de peste Ocean

Mai sînt mai puțin de trei săptămîni pînă pe 18 aprilie, cînd vor fi anunțați cîștigătorii din acest an ai prestigioaselor premii Pulitzer. Acestea sînt considerate, de aproape un secol, a marca apogeul carierei oricărui jurnalist american. Începutul decernării lor coincide și cu crearea primei Școli de Jurnalism de pe teritoriul Statelor Unite, la Universitatea Columbia din New York. Atît premiile, cît și mediul de formare al jurnaliștilor sînt finanțate de Joseph Pulitzer, american evreu născut la 20 de kilometri de granița cu România, dintr-un fond de două milioane de dolari oferit după moarte, prin testament.

Din multe puncte de vedere, Pu­li­tzer poate fi asemănat cu Alfred Nobel. În scrierea testamentului său, în 1904, Joseph a lăsat scris că aceste premii sînt o motivare în plus pen­tru performanța excepțională. Pu­li­tzer a specificat că se vor acorda patru premii în jurnalism, patru pentru nu­vele și piese de teatru, unul pentru educație și patru burse de studiu. Ce­le patru premii acordate pentru pu­blicistică erau destinate, cîte unul, pentru o nuvelă americană, o piesă ori­ginală americană pusă în scenă în New York, o carte despre istoria Sta­telor Unite și o biografie despre un personaj autohton.

Dar, atent la dinamica socială, Pulitzer a oferit flexibilitate în ceea ce privește sistemul de premiere. Pen­tru asta a lăsat pe mîna unei comisii de conducere „putere discreționară în a suspenda sau în a schimba orice subiect sau subiecți, totodată punînd altceva în loc, dacă conform ju­de­că­ții comisiei aceste schimbări conduc la îndeplinirea binelui public sau sînt dictate de necesități publice, sau din cauza schimbărilor vremii”. În plus, a lăsat la mîna comisiei retragerea ori­că­rui premiu pentru care aplicanții nu se ridică la standardele de excelență.

Totul pentru morala publică

De la prima ediție a premiilor, din 1917, comisia (Pulitzer Prize Board) a crescut numărul de premii acordate pînă la 21 și a introdus cate­gorii precum poezie, muzică și fo­to­grafie, aderînd la spiritul și in­ten­ți­ile lăsate de fondator prin testament.

Anunțul formal al premiilor se fa­ce în luna aprilie, de către pre­șe­din­te­le Universității Columbia, con­form recomandărilor comitetului Pre­mi­ilor Pulitzer. Această procedură es­te urmată conform testamentului lăsat de cel al cărui nume îl poartă. Tot aco­lo Pulitzer a menționat că o pătrime din suma donată trebuie să fie „fo­lo­sită pentru acordarea de premii și burse în vederea încurajarea serviciului public, moralei publice, literatu­rii a­mericane și progresului în edu­ca­ție”.

În testament a lăsat scris că „sînt profund interesat de progresul și e­man­ciparea jurnalismului, de­di­cîn­du-mi viața acestei profesii, ținînd cont de faptul că este o profesie no­bi­lă și de o importanță care nu are egal în influențarea opiniilor și moralei oa­menilor. Doresc să atrag spre această profesie oameni tineri, cu abilități și caracter și de asemenea să-i ajut pe cei deja implicați să dobîndească cea mai înaltă pregătire morală și inte­lec­tuală”.

Înscrierile pentru premiile în jurnalism pot fi făcute pe baza unui ar­ticol dintr-o publicație cu o apa­ri­ție cel puțin săptămînală de pe teritoriul SUA, care aderă la cele mai înalte pincipii jurnalistice. Re­vis­tele și te­leviziunile, repectiv co­respondentul lor online nu pot intra în competiție.

14 pentru presă

Termenul limită pentru de­pu­ne­rea articolelor este 1 februarie, iar juriul alege apoi cîte trei articole pe care le propune comisiei. Cei din urmă sînt responsabili pentru stabilirea cîș­ti­gă­torilor. Pentru jurnalism sînt acordate 14 distincții. Cel mai important premiu este considerat cel pentru be­neficii aduse serviciului public, recom­pensat cu Medalia de Aur. Apoi ur­mea­ză o serie de 13 premii, fiecare răsplătit cu suma de 10.000 de do­lari, de la premiul pentru „breaking-news photo”, pînă la premiul pentru „exemplu deosebit de jurnalism de investigație” sau „exemplu de aco­pe­rire deosebită al unui eveniment local deosebit de important”. Ar­ti­co­le­le pot fi înregistrate individual sau în echipă.

Printre cei distinși de-a lungul tim­pului cu premii în jurnalism se nu­mără publiciști de la The New York Times (publicația cu cel mai mare număr de distincții cîștigate), The Washington Post, dar și un jurnalist de origine română: Steve Făinaru. În 2009, el a cîștigat la secțiunea reportaj internațional. În noiembrie 2009, Făinaru declara pentru Adevărul că „marea schimbare este că acum lu­mea mă ascultă mai mult. Am ocazia să aduc în atenție aspecte din profesia de jurnalist sau probleme actuale ale societății, ceea ce cred eu că este foarte important. În rest, ce să zic? Merg la același job, trebuie să-i a­min­tesc puștiului meu să-și facă te­me­le și rămîn în continuare blocat în traficul din San Francisco. Cred că ar trebui să instaleze o alee specială pentru cîștigătorii de Pulitzer”. O al­tă jurnalistă născută în România, Ru­kimini Callimachi, a fost finalistă în același an, la aceeași secțiune.

Cam atît ne leagă pe noi, ro­mâ­nii, de aceste distincții. La noi în țară nu mai există un premiu care să promoveze și să recunoască excelența în jurnalism, după ce Premiile Clu­bu­lui Român de Presă s-au oprit în 2008. O postare pe blogul CRP ne dă însă speranțe: „Stimați colegi jurnaliști, Clubul Român de Presă va fa­ce publice în curînd amănunte le­ga­te de reluarea concursului dotat cu Pre­mi­ile CRP. Rămîneți pe recepție!☺?”.

***

Cum s-a făcut mare Joey Evreul

Joseph Pulitzer s-a născut în Ma­ko, Ungaria (oraș aflat la circa 20 km de granița cu România), pe 10 aprilie 1847. (Un fapt interesant este că, deși orașul are aproape 20.000 de locuitori, în același loc s-a născut și József Galamb, de­signerul celebrului Ford Model T). Provenind din­tr-o familie bogată, tatăl său fi­ind un comerciant evreu, Joseph a cres­cut și a fost educat în școli private și de tutori particulari.

La 17 ani, tînărul Pulitzer de­cide să se înroleze. Își încearcă no­ro­cul în Armata Austriacă, în Le­giu­nea Străină a lui Napoleon și în Armata Britanică pentru un stagiu militar în India. A fost refuzat pe rînd pentru defectele sale de vedere și pentru sănătatea șubredă care nu i-au dat pace toată viața. Totuși, în Ham­burg, a reușit să prindă un con­tract pentru Armata Unionistă a Sta­telor Unite, sub legea Răz­bo­iu­lui Civil. Astfel ajunge peste ocean. În Boston, sare de pe vapor, și, conform legendei, înoată pînă la țărm, hotărît să păstreze pentru el recompensa de înrolare. După un an de ar­mată se sta­bilește în St. Louis, lîngă New York. Ajunge să presteze sluj­be dintre ce­le mai ciudate: cară ba­ga­je în porturi sau gări, este catîrgiu sau chelner. În același timp se cu­fundă în studiul limbii engleze și al dreptului în biblioteca municipală.

Jurnalist ajunge din pură în­tîm­plare, în timpul unei partide de șah pe care o urmărea. Criticînd o mu­ta­re a unuia dintre jucători, cei trei au intrat în vorbă. Jucătorii erau editori ai cotidianului de limbă germană West­liche Post și i-au făcut pe loc o ofertă. La 25 de ani, tînărul Pu­li­tzer, care între timp își construise o reputație de jurnalist întreprinzător și ne­o­bosit, devine editor și, după o serie de tranzacții, în 1878 devine pro­prietarul ziarului St. Louis Post-Dis­patch și o figură importantă pe sce­na media a vremii.

Tăticul „libertății”

Între timp se căsătorește, ob­ți­nînd cetățenia americană, iar cel poreclit „Joey Evreul” pe străzile din gheto­uri, devine membru al înal­tei socie­tăți din St. Louis. Societate pe care a încetat să o mai frecventeze odată cu responsabilitățile conducerii unui ziar, căre îi mîncau și pînă la 18 ore pe zi. James Wyman Ba­rrett, ul­ti­mul editor șef al The New York World, consemna în bio­gra­fia Jo­seph Pulitzer și lumea sa cum Pu­li­tzer „lucra la al său birou de di­mi­nea­ța devreme pînă după miezul nopții, interesîndu-se de fiecare as­pect  al ziarului”.

Acesta a propus o perspectivă foarte acidă, populistă chiar, po­li­ti­cii editoriale, punînd accent pe in­vestigațiile asupra activităților guver­namentale și corupției. Maniera a­dop­tată a prins la public foarte re­pede. În 1883 preia The New York World, aflat în colaps financiar și îl transformă după aceeași politică. Po­porul american însă îi datorează și am­pla­sa­rea Statuii Libertății. Pu­litzer a condus strîngerea de fonduri pentru ridicarea piedestalului, pas ne­cesar înaintea aducerii statuii care aș­tepta în Franța să fie transportată. În timp, The World a ajuns să aibă cel mai ma­re tiraj de pe teritoriul Statelor U­nite, peste 600.000 de e­xemplare fiind vîndute zilnic.

Pulitzer moare la 65 de ani, du­pă 20 în care a suferit de o boală in­cu­rabilă, departe de redacția sa. În­să în cele două decenii a continuat să di­rec­ționeze politica ziarului pe că­ră­ri­le bătătorite deja de el.

Deși a lăsat cu limbă de moarte înființarea unei școli de jurnalism și crearea unui premiu anual care să promoveze și să susțină excelența în jurnalism, Joseph este considerat creatorul jurnalismului „galben”. Adică al tabloidelor de astăzi.

Alex VARNINSCHI