Revolta studenților din 1987 putea să aducă Revoluția cu doi ani mai devreme

„Nimănui nu îi trecea prin cap că ceea ce făceam aveam vreo legătură cu lupta împotriva sistemului.” Cuvintele Angelei Bârsan, una dintre studentele care s-a aflat în miezul revoltei studențești din 1987, de la Iași, sînt reluate, sub diferite forme, de toți tinerii care, pe 17 februarie, cu doi ani înainte de revoluția din 1989, au ieșit în Iași cerînd apa caldă, curent eletric și libertate. Studenții nu aveau să știe că atunci, în Iași, se putea aprinde, poate mai devreme, fitilul unei mișcări populare mocnite.

Greva muncitorilor din Nicolina, cu o zi mai devreme

Cu o zi înainte, luni, pe 16 fe­bruarie, la uzinele Nicolina munci­to­rii au fost timp de două ore în grevă. Silviu Alupei, care în ’87 era student la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, avea prieteni care făceau practică pentru lucrarea de licență la uzinele Nico­li­na. Aceștia i-au povestit că mun­ci­to­rii au aruncat cu bulgări în care erau ascunși pumni de piulițe în forțele de ordine venite să lini­șteas­că spiritele. Dacă a doua zi stu­den­ții ar fi reușit să treacă Bahluiul și mișcării lor să li se alăture și cea a muncitorilor atunci revolta din 1987 ar fi avut altă amploare.

Însă studentele din campusul Pușkin, fostul Titu Maiorescu, nu știau atunci de greve muncitorești sau de revoluții. Acestea au îndurat frigul drumului dinspre casă, în­tor­­cîndu-se din vacanța de o săptă­mî­nă, intersemestrială, cu gîndul că vor ajunge în Iași și că se vor încălzi cu prietenii și colegii la o chitară în fa­ță la Balenă, în sînul campusului. În­să fetele, cînd au ajuns la Iași, au găsit camerele înghețate bocnă, pri­ze­le sigilate, fără un strop de apă caldă sau căldură și apă rece „cu porția”. „Obișnuiam să ne adunăm la Balenă, în schimb fetele, care nu aveau apă și nici nimic, mai aveau și prizele sigilate, și nu puteau să bage în priză un fierbător, un re­șou, ceva să își mai poată încălzi apa. Veniseră și de pe drum și deja pe 17 erau trei zile de cînd nu pu­teau să facă și ele o baie. Asta le-a pus capac”, își amintește Silviu Alupei.

Din acest moment, relatările ma­rtorilor revoltei studențești din 1987 devin confuze și, pe alocuri, diver­gen­te. Se știe că un grup mare de fete a hotărît, pe 17, să pornească spre Complexul Târgușor Copou, unde erau căminele băieților. Une­le mărturii spun și despre faptul că s-ar fi pornit un foc de tabără în fîntîna arteziană din campus. Însă fetele, ajunse în Târgușor și întîlnindu-se cu băieții, au văzut că lucrurile au luat o altă întorsătură. Un grup a ple­cat spre Agronomie pentru a adu­ce studenții de acolo, altul a plecat spre Campusul Tudor Vladimi­res­cu pentru a le povesti politehniștilor ce se întîmplă. Însă în Târgușor Co­pou s-a strîns un grup mare de stu­denți care a început să coboare Co­poul, cu gîndul de a se întîlni cu cei care vin din Tudor și să protesteze în fața Casei Pătrate, pe atunci, se­diul partidului. În seara zilei de 17 februarie Copoul a răsunat cu stri­gă­tele studenților: „Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm”, „Nu trăim în grote”, „Pentru pace și pro­gres, dați lumină în complex”. „Tre­buia să facem ceva, cumva, să trea­că o seară, o noapte, în care era în cămin mai frig decît afară și nu era nici curent. După fuziunea cu bă­ieții, lucrurile s-au schimbat, co­loa­na număra cîteva mii de studenți și am început să cîntăm «Deșteaptă-te, române!»”, citește conf.dr. Sorin Bocancea, decanul Facultății de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, rîndurile transmise de Angela Bârsan, care nu a putut ajunge la în­tîlnirea despre revolta studen­țeas­că din 1987, organizată de UPA luni, 17 februarie, de la ora 12.00.

Cu flori deasupra capului și cu dubele pe urme

Însă mulțimea care se strînsese pe Copou și se apropia deja de Fun­dație nu era alcătuită doar din studenți nemulțumiți. Dumitru Bu­za­tu, actualmente președinte al Con­siliului Județean din Vaslui, dar în 1987 student la filosofie la „Cuza”, povestește că în jurul studenților care coborau Copoul începea să se strîngă un clește. Iar cînd aceștia au văzut că la Fundație îi aștepta un blocaj al miliției, s-au abătut și au început să coboare pe strada Lascăr Catargi, fostul Karl Marx. „Lumea aceea, la care m-am alăturat și eu, avea o strategie care se făcea în timp ce mergeam. Aveam ideea că tr­e­bu­ie să fim mai mulți, că trebuia să abordăm punctele nodale unde erau masați mulți studenți. Trebuie să fim uniți și să nu dăm înapoi. Pe Lascăr Catargi era multă lume, iar pe mă­su­ră ce ne deplasam, oamenii care aveau curaj scoteau capul pe fe­reas­tră și aruncau cu flori înspre noi. Însă dacă întorceai capul, era un șir nesfîrșit de dube în urma noas­tră. Nu era prea încurajator, pentru că mă gîndesc că nu veniseră ca să facă transport în comun cu stu­den­ții. Oricum, nu erau doar revolu­țio­nari în stradă. Erau profesori, stu­denți, muncitori, lucrători ai Secu­ri­tății, polițiști, membri de partid, tot felul de oameni”, povestește Du­mitru Buzatu.

Studenții ieșeau pe geamuri, agățați de cearșafuri

Din mărturiile celor care au fost prezenți nu s-a putut determina un număr exact al studenților care s-au revoltat în 1987. Unele voci vorbesc de cîțiva mii care coborau Copoul, alții spun de peste 800 strînși în fa­ță la Prefectură în timp ce „oficioa­sele” vremii vorbeau de 150-200 de studenți care au „militat la Iași pen­tru pace și prosperitate”. Însă gru­pul de studenți era destul de mare încît milițienii să se îngrijoreze și să instituie mai multe cordoane prin oraș, pentru a-i împiedica pe aceș­tia să treacă Bahluiul. Dumitru Bu­za­tu povestește că din grupul prin­cipal de studenți s-au rupt cîteva facțiuni care s-au dus fie în Piața Unirii, fie direct spre Casa Pătrată. Însă grosul studenților din Copou s-a îndreptat în continuare către Tudor Vladimirescu, unde, cînd au ajuns, au avut parte de cîteva „sce­ne incredibile. În față la T17 erau co­masați pe scările căminului lu­cră­tori ai Securității și polițiști, iar studenții nu puteau să coboare ca să iasă să ni se alăture”, își amin­teș­te Silviu Alupei, care a pornit de acolo să mărșăluiască. Însă tinerii ve­niți din Copou aveau să mai găseas­că ceva în Tudor Vladimirescu, iar asupra acestui fapt toate mărturiile se pun de acord. Tinerii care nu reușeau să spargă barajul securiș­ti­lor care a împînzit intrarea în că­min și-au confecționat frînghii din cear­șa­furi ca să coboare pe geamuri. „Iar securiștii care stăteau sub geamuri îi împingeau de fund să intre îna­poi”, povestește Dumitru Buzatu.

„În Alexandru, la muncitori”

În final, studenții care au reușit să iasă din cămine înainte ca Secu­ri­tatea să le închidă pe toate s-au strîns într-un grup compact care a mers în față la Casa Pătrată, unde au discutat cu prim-secretarul Ni­co­lae Ibănescu. Înainte să plece în­să, studenții din Tudor care au­zi­se­ră despre incidentele ce avuseseră loc cu o zi înainte la uzinele Ni­co­lina, îi îndemnau pe aceștia să meargă spre Podul Roș, pentru a trece Bahluiul înspre cartierele mun­citorești. Acolo însă îi aștepta un detașament de milițieni așa că au mers în Piața Unirii. După ce au protestat o perioadă de timp – Sil­viu Alupei povestește că s-a urcat și pe statuia din piață – s-a vrut trecerea prin Alexandru înspre cartie­re­le de pe celălalt mal al Bahluiu­lui. Înainte însă ca scandarea „în A­lexandru, la muncitori!” să se li­peas­că de buzele tuturor studenților, au observat un cordon format în dreptul Hotelului Traian din pompieri, utilaje pentru controlul mulțimii do­tate cu tunuri cu apă și milițieni. A­tunci, studenții au hotărît să se re­tragă. „Mergeam cot la cot, la braț, cu mîinile încleștate, pentru ca mi­li­ția care ne urmărea de pe margine să nu ne smulgă din mulțime. Cine nu se prindea era smuls, mai ales în intersecții. Erau răpiți pentru identificare, intimidare, dar nu au fost asasinate sau arestări de genul so­vietic. Am zis atunci hai să le du­cem pe fete, să nu fie arestate pînă să ajungă în cămine. Din Copou, cei din Târgușor au plecat la ei cu cei din Agronomie, cei de la UMF la fel și am rămas mai puțin de 100 de la Politehnică care am coborît pe Independenței”, îi amintește Silviu Alupei.

Dacă atunci cînd au trecut pri­ma dată prin Piața Unirii luminile erau închise și „nu era țipenie de om”, la întoarcere era un culoar de mașini și de dube dar și de oameni care îi fotografiau pe studenți la luminile farurilor. Aceștia au în­cer­cat să fugă printre blocuri, să se as­cundă, să se ducă a doua zi normal la facultate pentru că nimeni nu își dăduse seama în acel moment care puteau fi repercusiunile.

„Mai bine puneam mitralierele pe studenți”

A doua zi, în facultăți, s-au in­sti­tuit comisii formate din profesori, studenți și membri de partid care urmau să afle ce s-a întîmplat cu o seară înainte. Rectorul UPA, Doru Tompea, care era în ’87 coor­do­na­tor neoficial al organizațiilor stu­den­țești, povestește că în biroul rec­torului Viorel Barbu, de la UAIC, a intrat Nicolae Ibănescu, prim-se­cre­tarul de partid, urlînd că „mai bine puneam mitralierele pe stu­denți decît să iasă așa. Atunci a spus el ca fiecare profesor să ia șase studenți sub supraveghere, nu știu cum a ajuns la cifra asta, și să se asi­gure că știu tot ce fac, ce mănîncă, pe unde umblă.” Rectorul Barbu ar fi vrut să își dea demisia, dar nu i-a fost acceptată.

Din acel moment, mărturiile sînt iar confuze. Sînt cîțiva studenți care susțin că, într-un final, nu s-a luat nici o măsură împotriva lor, deși unii au avut dosar de urmărire la Securitate pînă în anul 1989. Fos­tul rector al UTI, Nicolae Badea, po­vestește că la Politehnică nu s-a luat nici o măsură împotriva studen­ți­lor, în timp ce la „Cuza” există măr­turii că fiecare decan a primit liste cu studenți asupra cărora să ia mă­suri. Unele cadre didactice au ales să-și protejeze studenții. Altele nu. „Noi nu aveam capacitatea de a gîndi consecințele comportamen­tu­lui nostru. Am zis că trebuie să facem ceva ca să ne apărăm drep­tu­rile și am făcut-o. Au fost unii decani, cum a fost domnul profesor Ștefan Rauschi, de la drept, care a rupt listele care-i veneau pe sub ușă cu studenți, spunîndu-le celor de la Securitate să le urmărească ei pentru că, din cîte știe el, de la drept nu a participat nimeni. Însă la fizică, unde eram și eu, și la biologie, erau mulți profesori dornici de a fi la mandatul Securității. Au primit ordin să distrugă nucle­ul și liste cu cei care erau lideri informali, printre care mă numă­ram și eu. Toți aceștia au fost ex­ma­triculați, întîi în martie și apoi în iunie, pentru ca la facultate să ră­mî­ne copii liniștiți care nu parti­ci­pă la demonstrații”, afirmă Costel Biolan, care în 1987 era student în anul al II-lea la Facultatea de Fizică.

Comisiile i-au urmărit pe stu­denți, i-au amenințat, dar în afara celor care ar fi fost identificați ca lideri informali, alții, oficial, nu au fost trași la răspundere. Conclu­zi­i­le celor prezenți la revoltă spun, du­pă ani, că Securitatea nu pare să fi vrut să dea amploare revoltei și că aceasta ar fi fost o mișcare „do­ri­tă și de studenți și de profesori și de autorități dar și de Securitate”, conchide Silviu Alupei.