Ultimele inimi care bat în Palatul Braunstein

În centrul Iașului, lumea aleargă grăbită după tramvaie sau se adăpostește de ploaie sub fațada deteriorată a Palatului Braunstein. În oceanul de indiferență al mulțimii, o femeie și fetița ei se opresc din alergat pentru a mîngîia un cîine rătăcitor, sleit de puteri. Fiindcă li se face milă de animalul pricăjit, hotărăsc să-i poarte de grijă, alături de celelalte pisici și un cîine pe care le mai au acasă. Femeia este Andreea Agapi, iar fetița care îmbrățișează cîinele este fiica ei. Ele se numără printre ultimii locuitori ai Palatului Braunstein, alături de alte cinci persoane: sora ei cu un nou-născut, tatăl lor și doi însoțitori. Tatăl Andreei, Ioan Matei Agapi, a iubit o viață-ntreagă lumea prin lentila aparatului de fotografiat, simțind că ochii nu-i sînt de ajuns ca să capteze frumusețea locurilor care-l inspiră. Acum, el este forțat să-și transfere lumea în altă casă, în care munca lui de-o viață nu-și are locul.

Palatul Braunstein îi este casă familiei Agapi încă din 1976, cînd ea a fost repartizată aici. Talentatul fotograf a primit în clădire o ca­me­ră unde trebuia să țină cursuri stu­den­ților și în care își stoca arhiva, avînd inclusiv un laborator foto. După Re­voluție, familia a continuat să lo­cu­iască în clădire, iar în timp a de­ve­nit chiriașă pe majoritatea supra­fe­ței etajului al doilea. În cei 125 de metri pătrați e stocată munca de-o viață a lui Ioan Agapi, ce constă în obiecte de patrimoniu, poze și fil­mări, aparate de fotografiat extrem de rare, tablouri și alte lucrări de artă foarte valoroase. Pereții înalți de patru metri sînt brăzdați de rafturi ticsite de fărîme din Iași.

Clădirea a fost declarată monu­ment istoric, deși în ea își mai fac casă mulți oameni ai străzii. Miro­sul de pe scări este insuportabil, pe­re­ții sînt scorojiți și mîzgăliți, geamu­rile-s sparte, iar ușile găurite. Fa­milia are un cîine care latră tot tim­pul cînd urcă cineva pe scări și doarme cu grijă în fiecare noapte. Nici nu a mai văzut lumina zilei de vreo doi ani, de cînd casa e îm­bră­ca­tă într-o pînză uriașă. „Ne e groa­ză să mai stăm acolo. Lucrurile valoroase au fost deja mutate, de frica unui incendiu, fiindcă la etajul al treilea urcau cerșetorii și făceau foc. Nu îi alungau autoritățile lo­ca­le, ci tot noi, cu riscul de a ne pu­ne viața în pericol. Nu vrem să mai trecem prin așa ceva și stăm cu ba­gajele la ușă așteptînd să plecăm”, povestește Andreea.

Clădirea nimănui

Acum trei ani, cînd gazdelor Palatului Braunstein li s-a spus să-l elibereze ca acesta să intre în re­pa­ra­ții, oamenii au început să-și pă­ră­sească locuințele rînd pe rînd, încîntați de noile lor case. Atunci a început și lupta familiei Agapi cu autoritățile. Fiindcă Andreea și ta­tăl ei sînt foarte bolnavi, prin lege, ei trebuie să primească apartament la parter sau la etajul unu și cîte o cameră pentru însoțitor. Ei cer o locuință aflată în apropierea unui spital, cu o suprafață asemănă­toa­re celei pe care o au deja, dar susțin că li se dă cu totul altceva.

Din vorbă-n vorbă, familia Agapi a aflat că autoritățile au respectat condițiile impuse de celelalte fa­mi­lii pentru a se muta, dar pentru ei nu s-a găsit încă o locuință. S-a întîmplat să refuze și alții locuin­țe­le oferite, dar nu au plecat pînă nu au fost mulțumiți. Unii au profitat și s-au mutat aici, intenționînd să ceară după puțin timp o casă, iar asta au și primit. „În timp ce alții au primit apartamente moderne, nouă primăria ne-a dat case vechi, în ca­re să stăm pe viață cu chirie și să depindem de ea. Simt cum își bate joc de noi din ce în ce mai mult, pe zi ce trece”, îmi spune Andreea in­dig­nată. Alături de ea, tatăl ei stă liniștit, cu ochii închiși, de parcă l-ar fi furat somnul.

De multe ori au fost amenințați că vor fi dați afară, au primit și or­din de evacuare. Atitudinea ostilă a edililor este piedica cea mai grea pentru familie. „Un viceprimar mi-a spus: «Eu, să n-am casă, mă mut în orice bordei mi-ar da primăria». I-am răspuns că noi nu cerem casă, avem deja una, numai că dacă vor să o eliberăm, vrem un spațiu la fel de mare ca cel pe care-l avem acum”, îmi spune Andreea. Între timp, fe­ti­ța ei stă liniștită la masă și citește, ascultînd încă o dată această po­veste.

De cînd li s-a spus să se mute, au primit vreo patru spații, iar fa­mi­lia Agapi spune că toate erau într-o stare avansată de degradare. Unul dintre acestea se afla lîngă Turnul Goliei, iar familia spune că era de nelocuit, fiindcă vecinii tră­iau în mizerie, iar ei erau obligați să împartă baia și bucătăria. Li s-a mai oferit un apartament spațios în Bulevardul Chimiei, la etajul al patrulea, fără lift, unde aceștia spun că ploua în casă și era mize­rie, spațiul fiind și departe de ori­ce spital. Din momentul în care l-au refuzat pe acesta, deși avea o su­pra­față mare, „nu s-a mai găsit ni­cio locuință decentă”. Familia sus­ți­ne că a mers din casă-n casă, una mai veche decît alta, pline de mu­ce­gai, unde au dat de camere fără geamuri, fără bucătărie, cu impro­vi­zații, pereți găuriți și tavanul că­zut.

Într-un an au dat primăria în judecată fiindcă le-a fost tăiată apa și căldura. Mai bine de trei luni au stat în astfel de condiții, pe motiv că se efectuează lucrări la insta­la­ție. Și-au recăpătat utilitățile printr-o ordonanță prezidențială care obli­ga primăria să reia furnizarea utili­tă­ți­lor. Membrii familiei au protestat de mai multe ori în ultimii trei ani împotriva a ceea ce ei numesc ne­dreptățile primăriei. Andreea a fă­cut și greva foamei, stînd cîteva ore cu perfuzie în spatele primăriei. A coborît primarul după vreo cinci ore ca să stea de vorbă cu ea, scu­zîn­du-se că nu i-a zis nimeni ce se întîmplă.

În bătaia vorbelor

Andreea are diabet cu com­pli­cații multiple, iar tatăl ei este foar­te bătrîn și amîndoi au nevoie de îngrijire medicală permanentă. A fost profesoară de desen și s-a pen­sionat pe caz de boală. Fiica ei este în clasa a șasea la „Colegiul Na­țio­nal” din Iași și, de nevoie, a învățat de mică să-i pună mamei ei perfuzie. Mama ei merge la spital zi și noapte ca să-și facă teste de glice­mie, fiindcă nu-și permite să le cum­pere. „Statul îmi asigură un singur test pe zi, iar eu trebuie să-mi tes­tez glicemia de șase ori pe zi, pentru a rămîne în viață. Nici măcar acele de seringă nu mi le asigură statul, folosesc unul pînă cînd se tocește, riscînd să se infecteze zo­na. Merg pe la farmacii, în țară sau în străinătate, și cer niște ace, chiar și expirate”, povestește femeia.

Pro­fe­sorul Agapi își dorește să obțină sponsorizări pentru a înființa „Ca­sa Fotografiei”, dar dacă ar fi după fiicele lui, acestea ar muta totul în alt oraș sau chiar în altă țară.

Ochii opacizați a lui Ioan Agapi au rămas la fel de vii ca-n tinerețe și o urmăresc pe Andreea vorbind atent. Anii însă și-au spus cuvîntul asupra chipului lui, brăzdat de ri­duri. Bătrînul vorbește rar și își cîn­tărește foarte bine vorbele, atin­gîn­du-și ușor barba cernută și albă. Este un patriot convins și-și doreș­te ca munca lui să rămînă acasă, în­tregind identitatea acestui oraș, atît de drag lui. A fotografiat de-a lungul timpului multe personalități ale Iașului, rămase vii în amintirea bă­trînilor nostalgici. Pentru colecția lui nu-și dorește decît o „Casă a fotografiei”, cum o numește el. Vi­sează la un loc încăpător în care să-și expună munca, dar se izbește mereu de nepăsarea autorităților locale. I-a explicat situația viceprimarului, iar el i-a răspuns: „Cine v-a pus, domnule, să faceți colec­ție… ca să ne stresați pe noi?”.

Poveștile filmelor și ale foto­gra­fiilor revin cu o luciditate uimitoare în mintea bătrînului, dar ele riscă să se piardă, pe măsură ce el se stinge. Toate lucrurile trebuie a­ranjate și oamenii capturați în i­ma­ginile eterne trebuie identificați, el fiind singurul care-i mai știe, amin­tindu-și totodată de evenimentele la care au fost imorta­li­zați. Face fotografii din 1965, lucru învățat de la tatăl lui. Din cauza frigului, diapozitivele se scorojesc, iar la fiecare îngheț, mai moare o imagine a Iașului demult apus. „Am 80 de aparate foto vechi, de colecție, care datează de pe la 1900. Colec­ția i-am lăsat-o fiicei mele, Nora, care se va ocupa de ea, că doar eu nu o să mai trăiesc mult”, spune bătrînul cu regret.

Andreea își amintește și acum de clipele în care se juca în atelierul tatălui, alături de sora ei, iar uneori îl ajutau la developat. Pro­fe­sorul Agapi își dorește să obțină sponsorizări pentru a înființa „Ca­sa Fotografiei”, dar dacă ar fi după fiicele lui, acestea ar muta totul în alt oraș sau chiar în altă țară. Le-au dispărut și așa tablouri valoroase din casă, iar o parte dintre foto­gra­fiile și filmele demult montate la studiourile TVR s-au rătăcit în ne­gura vremii. Iașul a avut revistă de fotografie tipărită la sfîrșitul anilor 1800, iar primele numere ale acesteia și-au găsit loc în arhiva colec­țio­narului.

***

În curînd, Palatul Braunstein va fi pustiu. Andreei i s-a promis o lo­cu­ință mică, cu chirie, undeva în Copou, lîngă Spitalul Militar, în care să se mute cu fetița și cu în­so­ți­toarea ei. Acum așteaptă ca pri­mă­ria să repare locuința, care trebuia să fie deja gata. Văzînd că nu se găsește un spațiu destul de ma­re, primăria a propus să li se dea două spații mai mici. Ioan Agapi împreună cu restul familiei va sta în Păcurari, în trei camere de 37 de metri pătrați. Spațiul fiind mic, co­lec­ția fotografului nu-și are locul aici.

Chiar și așa, aceste locuințe sînt încă la stadiul de promisiune fiind­că familia Agapi nu a semnat niciun nou contract de chirie cu primă­ria. Acesta nici nu va fi semnat pî­nă cînd profesorul nu va primi un spațiu pentru a-și putea lua și co­lec­ția voluminoasă din blocul din centrul Iașului. Cînd vor pune la­căt la Palatul Braunstein, vor în­chi­de acolo amintiri ale unor zeci de ani trecuți printre studenți pasio­nați de fotografie, imagini, filme și povești nemuritoare.