Un dans legat cu panglică roșie

Dansatorii români și japonezi și-au depănat în premieră povestea în pași de dans și jocuri de pantomimă în spectacolul „La fille mal gardeé”. Miercuri, 31 octombrie, începînd cu ora 18.30, în Sala Mare a Teatrului Național, chipurile tragediei pasionale și-au arătat fațete comice, într-un joc viu de culori și lumini, pe fundalul acordurilor care le-au cîntat povestea.Una ruptă din partitura compozitorului Ferdinand Hérold, în coregrafia lui Mihai Babușka, în care personajele principale, Lise și Colas, au fost interpretate de dansatorii debutanți Mariko Kawahisashi și Keigo Ueshima.

Ea, gătită de sărbătoare. Nimic nu îi lipsește Sălii Mari a Teatrului Na­țional. Măștile minuțios gravate pe ve­chile poale ale balcoanelor cu loje ca odinioară, unele zîmbind, altele ză­pă­­ci­te de uimire, draperiile vișinii cur­­gînd atent peste urmele pașilor privitorilor de demult. Căptușeli distinse și plușuri trandafirii îmbracă ușile care des­part reprezentările îndumne­ze­ite din interior de zgomotul și a­gi­tația pă­timașe de afară.

Ei, nedumeriți, pășind nesigur, cu ochi întrebători, parcă fără să audă su­netul primului gong, în sala inundată de rumoare și freamăte din glasuri de copii. Cu părinți grijulii de mî­nu­ță, ca­re le explică, în răstimpuri, cîte ceva despre sală și balet, ori alături de e­du­catoare care îi așază pe locurile unde ar încăpea cîte doi. Iar al doilea gong să îi prindă vrăjiți de măreția sălii pe ca­re, cei mai norocoși, o pot privi de sus.

El, cel de-al treilea gong, surprin­de îngerii de pe cupola sălii privind peste marea de liniște așternută peste spectatorii care au lăsat vacarmul să dis­pară. Înlocuit de tăcerea de mor­mînt a ochilor ațintiți către scenă, din vuietul prelung a rămas numai pri­vi­rea atentă a așteptării unui semn pentru ri­dicarea cortinelor. Cînd plușul lasă să se vadă doar vîrfurile poantelor unor dansatori, șirurile de aplauze începute parcă prea devreme rup atmosfera de acalmie și concentrare.

Eșarfa iubirii furișate

Colas, suflet pios și fără o prea bu­nă situație materială, care tresaltă în miș­cări fluide și alerte, apare acom­paniat ba de tonurile grave ale viorilor de repertoriu clasic, ba de sunete ju­căușe de fluier. De sub straiele lălîi, ca­raghioase, imitînd penele de găină, cîțiva pui sînt alintați de tînărul țăran cu inima neîntinată, pentru ca apoi să se lase antrenați într-un dans cu e­le­mente de cabaret, cu viori repezi și pași mici, pe vîrfuri de degete care ro­tesc trupurile gingașe, ca fluturii pri­mă­vara. Liniștea sălii ia, din timp în timp, forma unor aplauze fine sau a mur­murelor șoptite întocmai ca visele.

Cînd tînărul pleacă, lăsînd eșarfa roșie în curtea cu pui, Lise apare pă­șind fermecător ca sunetul pianului du­pă care își orientează fiecare miș­ca­re, pășită atent și grațios, întorcînd după sine, pe trupul suplu, volanele rochiței bleumarin cu flori mici pictate pe ele. Mama Lisei, Simone, a­pa­re lipsită de orice delicatețe, fluturînd o mătură ca într-o amenințare fictivă, pentru ca mai apoi să bată cu putere în cîteva perne, ca și cînd le-ar scutura de un colb imaginar. Lise găsește eșarfa cea roșie a țăranului Co­las, în care se înfășoară într-un dans lin, mlădios, circular întocmai ca sen­timentele eterne ce îi leagă. Pe vîrful piciorului se învîrt amețitor piruete de fericire, în timp ce rochia i se un­du­ieș­te pe corp, în pauzele dintre saltu­ri­le înalte, ca pînă la cer, cît dra­gos­tea ce i-o poartă tînărului plebeu.

Sentimente mărturisite după ploaie

Dansul Lisei cu Colas încunu­ne­ază mișcările ritmice ale dansatorilor într-un miraj miș­că­tor, cu salturi și piruete înalte, ludice, pline de o vi­ta­litate a copilăriei a­pu­se, care se sting într-un joc romantic, li­niș­tindu-se progresiv. Apariția Simonei în scenă îi fa­­ce pe îndrăgostiți să-și piar­dă cum­pă­tul, sub privirile în­măr­mu­rite ale co­­piilor din sală, ale căror suspine de spai­mă rup tăcerea. Colas fuge, în timp ce Lise este dojenită, în acompaniamentul tobelor tunătoare, sub a­me­nin­țarea căsătoriei cu Alain, fiul unui bo­gătaș îngîmfat.

În cel de-al doilea act, nevoită să se plimbe cu trăsura împreună cu mi­rele sortit, Lise asistă la o scenă de se­cerat, un dans ritmat dar încărcat de lirism. Reflectoarele se sting în timp ce jocuri de lumini curg întocmai ca pi­căturile de apă, fîșii de alb i­nu­n­dînd sala, cu tobe grave care anunță o ploa­ie fără aseamăn. Nici pioșenia și nici teama de Simone nu-l pot ține însă de­parte pe Colas, care vine în ajuto­rul gingașei Lise.

Cînd scena arată din nou ca o zi în­sorită de toamnă, fata este pedepsită și obligată să lucreze, în casă, la fus. În ochii mari, de sub fruntea în­crun­tată, Lisa nu întrevede altă speranță decît a-și adormi mama în cîntul tam­burinei, al cărei ritm îl încetinește trep­tat. Fără prea mult noroc, contractul va fi însă semnat, iar Simone își va dansa bucuria într-un joc halucinant de pantomimă, liber dar alert, fără în­să a fi foarte feminin. Tinerii își ob­țin înduplecarea întocmai ca în basme, cu mișcări line. Iar sărbătoarea o dan­sea­ză împreună, în a­plauzele muzicale ale co­piilor cu ochii mari și muți de a­ten­ție. Pînă la urmă, „Fata rău păzită” a lui Ferdinand Hérold a fost o idilă îm­po­dobită cu flori, dansată în pași de oa­meni mari pentru ochi mici și zîm­be­te mărunte. Și toate s-au jucat nu pe-o sce­nă, ci lîngă focul unui cămin cald și-a unor apăsări gingașe de poante.

Livia RUSU