Taifunul viorilor îndrumate din Franța

Vineri seară, în sala Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași, dirijorul Alain Pâris a mimat un război al instrumentelor. Cînd calmă, cînd agitată, cînd boemă, cînd plată, sub bagheta dirijorului francez, orchestra Filarmonicii din Iași a interpretat fragmente din operele compozitorilor Charles Gounod, Johann Neruda, Gabriel Fauré și Paul Dukas. Ca într-un dans lin de societate, vio­rile, violoncelele și contrabașii și-au împărțit în mod egal sunetele, muțind cu toate doar la solo-ul trompetistul Sorin Cârstea.

De pereții sălii Luceafărului sune­tul se izbește violent. Toate instrumen­tele orchestrei pornesc simultan, fieca­re grăind în limba sa, pe înțelesul nimă­nui. Însă apoi, gata acordate, încep să înmoaie sunetele și să le plimbe de-a lungul șirii spinării tuturor oamenilor din sală pînă le ajung în palmele ținu­te în poale, care se ridică automat și în­cep să aplaude. Cărunt, cu un pas țan­țoș, făcîndu-și cu greu loc printre instru­mentele îngrădămite, Alain Pâris urcă pe podiumul dirijorului. Purtat de apla­uzele din sală se întoarce dintr-o mișca­re cu fața spre orchestră care începe să cînte aproape mecanic. Alain Pâris în­chide ochii.

Orchestra

Viorile se tînguiesc alene pînă cînd, sub bagheta dirijorului, prind viață. Dar încă par adormite, muzica e de o len­toare care îți înmoaie genunchii pe ne­simțite, însă Pâris nu le lasă. Le îndea­mnă, le împinge, își aruncă bagheta în toate direcțiile pînă cînd toate instrumentele din sală încep să cînte la unison. Treptat, ca un ocean stîrnit de o furtună năprasnică, violoncelele se an­corează de podea cu țărușii lor de me­tal, coardele vioarelor trosnesc și clari­ne­tele țiuie îndelung. Valuri peste valu­ri, plînsetul instrumentelor se-mprăștie, ca un metronom. Iar, după un timp, pare că a fost dintotdeauna acolo. Îl recunoști după pulsul oamenilor din sală, care tresar ritmic cu fiecare băta­ie de tobă și zvîcnesc împreună cu artiș­tii care ciupesc încruntați coardele ne­îmblînzite. Iar acestea, mînuite ferm, se contorsionează, se zbuciumă, gem și apoi se-ndoaie. Muzica pare că se lup­tă să poată ieși din ele. Însă cînd sînt înfrînte, predarea lor sună ca apogeul furtunii: melodios dar aprig, înspăi­mîn­tător dar măreț, tumultuos dar liniștitor.

Însă furtuna pare că se potolește, iar în sală plutește o acalmie, ținută ar­tificial în viață de-un sunet prelung de clarinet care rezonează printre gru­pu­rile de vioară. Deodată, tempoul crește, Alain Pâris se ridică pe vîrfuri și, ca posedat de ritmul instrumente­lor, înce­pe să-și arcuiască brațele din ce în ce mai repede și aproape se ghemu­iește la po­dea. Îi caută pe toți artiștii din priviri, dar nimeni nu-și ridică ochii din partitura din față. La fel de încrun­tați ca la început, biciuesc coardele me­to­dic. Diri­jorul strînge toate viorile din stînga sce­nei în pumnul său și le elibe­rează abia după un solo de clarinet, iar, pentru a i se împotrivi, arcușurile se ridică în aer de parcă ar arbora steaguri și coardele încep să plesnească sub ciu­piturile in­stru­mentaliștilor. Dirijorul oprește, apoi, viorile, ca după un preludiu îndelung. Alain Pâris zîmbește.

Trompeta

S-a golit pe jumătate scena cînd a intrat trompetistul Sergiu Cârstea. In­strumentele de suflat s-au retras iar vi­orile s-au strîns aproape de violoncele, lăsînd un loc de onoare contrabasului. Iar bărbatul care se-ascunde în spate­le trompetei sale dar cot la cot cu diri­jorul, tropăie de emoție. În jur, pe-un tem­po lent, orchestra începe să-i facă in­troducerea. Cârstea freamătă, își dez­miardă absent instrumentul tremurat din mînă, îi dezmorțește butoanele și îl umezește la fiecare zece secunde. Studiază partitura, închide ochii, de par­că ar memora-o și degetele îi joacă din nou pe butoane ca pe-o claviatură. În mî­na sa, trompetei îi cresc corzi, iar după ce și le taie singură se transformă pe rînd în pian, oboi sau clarinet. Dar cînd artistul a început să cînte, orchestra a amuțit. Suna ascuțit, fiecare nota um­plea sala și se prelungea apoi, înde­lung, ca un ecou.

De pe poleiala argintie a trompe­tei, luminile reflectoarelor ajungeau în mici frînturi în ochii spectatorilor din primele rînduri, care-l auzeau pe Ser­giu Cârstea cum își umfla pieptul după fiecare pagină de partitură dată. Din ce în ce mai repede, de data aceasta cu o trompetă mică, aurie, artistul dă viață orchestrei. Ritmul devine infernal, vio­rile par că rămîn în urmă, trompeta e singurul lucru care se mai aude dinspre scenă, Pâris biciuiește aerul cu ba­gheta, se cocoșează, iar Cârstea se ap­lea­că triumfal. „Bravo!”, strigă acesta. Sala exultă, solistul și el, broboanele de transpirație ajungîndu-i pînă pe bu­ze, îi strînge mîna concertmaistrului de-l face să-și scape, aproape, vioara. Din sală se aude, sacadat, cîte un „Bravo” cu iz francez. Alâin Paris se-ncruntă.

Năpasta

Împreună cu dirijorul, toți membrii orchestrei, în efectiv complet de da­ta aceasta, sosesc încruntați din spa­tele cortinelor, după pauză. Purtați de apla­uze zgomotoase, peste privirile lor pare că s-a așternut un nor tuciuriu. Tî­nă­ra din fața scenei, cu cîteva scaune în spatele concertmaistrului, se agită tremurîndă și își îndeasă cu atîta pute­re vioara sub bărbie încît uită să-și pu­nă apărătoarea și se lovește.

Alain Pâris își mișcă bagheta ca un magician, iar din incantațiile sale or­chestra pornește năvalnic. S-a terminat cu preludiul viorilor. S-a terminat cu dansul lin al violoncelelor sau cu ciu­piturile de coardă. Lemnul instrumen­telor pîrîie în contact cu arcușul care le lovește repetat în timp ce alunecă pe corzi. Din spate, fagotul devine vocea principală și sunetul său e mai pătrun­zător decît cel al hornului unui vapor plecînd dintr-un port. Spectatorilor le tremură picioarele pe ritmul notelor gra­ve, iar, în mijlocul sălii, o bătrînă înce­pe, încet, să plîngă. Viorile ajung să cîn­te de unele singure. Orchestra, ca un în­treg, transpiră note din fiecare mișca­re iar, în mijlocul ei, Alain Pâris se mișcă precum un taifun. Violent, contrabasul răsună dintr-un colț al scenei, iar după el, ca o haită de lupi spre lună, violon­ce­lele încep să urle. Podeaua se urducă. Dirijorului îi alunecă partitura pe podea. Nu se oprește. Violoniștii încep și ei să hurduce scaunele. Mai cade o partitu­ră, în spate. Toba plesnește. Harpa cîn­tă atît de sus încît scîrție inclusiv timpa­nul. Cu degetul la buze, dirijorul opreș­te alaiul într-o secundă. Alain Pâris se înclină în fața sălii.

Cătălin HOPULELE