Suma tuturor coincidențelor din lume

Ce se întîmplă dacă într-o dimineață te trezești cu o persoană necunoscută alături și niciunul dintre voi nu-și amintește ce s-a întîmplat în ultimele ore, unde sînteți, cum ați ajuns acolo și, mai ales, cum faceți să vă întoarceți de unde ați plecat? Dar ce faci dacă situația asta ciudată devine dintr-o dată o cale tentantă de a te redefini? Este indicat să nu-i poți ascunde nimic celui de lîngă tine sau ar fi mai sigur să înveți că unele cuvinte e mai bine să nu danseze pe buze? Acestea sînt cîteva dintre dilemele care s-au pus în scenă joi, 22 februarie, de către cei de la Teatru Ludic, în premiera piesei „Coincidențe”, organizată pe patru momente.

E aproape ora 20.00, așa că nu mai este mult pînă cînd tinerii ac­to­ri de la Ludic o să explice tuturor cît de supărătoare sau cît de minu­nate pot fi coincidențele. După ce ușa se dă în lături, sala se umple în doar cîteva minute. În primul rînd, pe partea dreaptă, o fată cu o fundiță roz gigantică în vîrful capului, își agită picioarele într-o parte și-n al­ta, lăsînd impresia că în curînd o să sară cu totul de pe scaun și-o să ate­rizeze fix între așternuturile albe de pe scenă unde un cuplu doarme ne­întrerupt. Primul care se trezește este băiatul. E speriat pentru că nu-și amintește ce-a făcut aseară și n-are nicio idee cum a ajuns o tipă crea­ță, cu părul castaniu, între cearceafurile astea, care-i sînt la fel de ne­cu­noscute. Cînd se dezmeti­ceș­te și ea din somnul dulce, situația de­vi­ne și mai bizară pentru că-i înși­ru­ieș­te o serie de nume și de locuri pe­se­mne din seara trecută, dar care nu fac decît să-l lase mai confuz. „Li­niș­tește-te, pisoi, nu s-a întîmplat nimic”, îl liniștește ea rîzînd și-și face drum către baie, unde se pre­gă­tește să plece.

Gîndul că n-are s-o mai vadă niciodată, îl convinge că deși e prins într-o vrajă a coinci­den­țelor stupide, poate că n-ar trebui to­tuși să renunțe fără să afle cine es­te ea de fapt. „De cîte nopți ai ne­vo­ie ca să mă cunoști?” – cu această întrebare se încheie idila în care s-au trezit cei doi, care se pecet­luieș­te prin setul de chei de care atîrnă un breloc pufos, alb, și pe care el il po­trivește fetei între degete.

În timp ce lumina își tot schim­bă intensitatea, o fetiță blonduță, de vreo șase anișori, care își îm­par­te scaunul cu mama sa, strînge la piept un urs panda de pluș. Din cînd în cînd, îl poartă de pe un braț pe altul, în timp ce se afundă tot mai adînc în scaun. Nu-și ia ochii de la actori nici o secundă și privește tă­cu­tă, fără să se agite în vreun fel. Decorul se schimbă și-n mijlocul re­flectoarelor apar doi îndrăgostiți care se plimbă cu mașina. El a ve­nit s-o ia de la aeroport la întoar­ce­rea dintr-o călătorie de afaceri. Prin­­tre flecăreli de tot felul, tînără îi povestește bărbatului, vizibil tot mai nervos, că din cauza unui lung șir de întîmplări și poate că și din cauza băuturii, călătoria a fost mai mult „de plăcere”, decît de nevoie. Pe ultimul rînd al sălii, doi îndră­gos­tiți schimbă priviri dezaprobator și apoi chicotesc sfioși cînd par să se fi surprins gîndindu-se la ace­leași lucruri.

Viața, o metaforă

Sub semnul unei metafore, doi soți se întîlnesc întîmplător și par să se fi îndepărtat atît de mult sub propriile măști încît le trebuie ceva vreme pînă să se recunoască și să se regăsească într-un vals al inimilor. Ca într-o povestire în ramă, piesa se termină în aceeași idee. Doi tineri se trezesc într-o dimi­nea­ță unul lîngă celălalt fără să știe cine sînt și cum de-au ajuns îm­preună. Făcînd slalom de la spaimă, la bu­cu­rie, cei doi se agață unul de ce­lălalt și se ancorează în normalitate.

Piesa, pusă în scenă după texte de Matei Vișniec, Eugene Ionesco, Neil LaBute și Mihai Ignat, e cons­truită, după cum era anunţat în des­crierea evenimentului, în jurul ideii de hazard. Fie că în­tîm­plările se termină într-o notă feri­ci­tă, fie că au un deznodămînt ne­fe­ricit, mobilul care stă la baza lor nu poa­te fi niciodată pătruns cu ade­vărat, ci doar acceptat astfel, ca pe un lu­cru inexplicabil. Cînd lu­mi­nile teatrului se în­chid anun­țînd sfîr­și­tul, toate coin­ci­dențele din lume par să-și fi agă­țat măr­tu­riile într-un cu­ier din col­țul scenei, pe care atîr­nă acum un set de chei, un vo­lan, niș­te măști și-o pălăriuță roz.

Sursa foto