Românul este un om tragic, plin de umor

Pe scaune sau așezați pe scări, spectatorii așteaptă cuminți să se deschidă „Cafeneaua”. Pășește ușor, iar podeaua prăfuită geme sub pantofii lui. Intră în scenă, scoate un bilețel din buzunar și îl despăturește pretinzînd că și-a uitat prima replică: „Mai uităm și noi”. Toate chipurile încruntate se destind în rîsete zgomotoase cînd citește replica de început de pe hîrtie și a doua oară nu o mai rostește el, ci spumosul personaj Wally. Horațiu Mălăele, în pielea lui Wally Murdock, a adus „Cafeneaua” la Iași marți, 15 februarie de la ora 19.00, în sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților.

OPINIA VECHE: Personajul inter­pre­­tat de dumneavoastră, Wa­lly Murdock, se ruga lui Dumnezeu pen­­­tru un dram de noroc. Vă con­si­­de­­rați un om norocos?

HORAȚIU MĂLĂELE: Este o no­țiune mult prea vastă ca să-mi dau sea­ma ce înseamnă un om cu a­de­vă­rat norocos sau mai puțin norocos, dar în comparație cu personajele me­le poate că sînt un om norocos.

Stau în zona unui Pat al lui Procust, pe care îl respect

O.V.: Dumneavoastră ați ales teatrul sau teatrul v-a ales pe dumneavoastră?

H.M.: Eu cred că teatrul m-a ales pe mine pentru că de timpuriu am­bi­ția mea mărturisită era să dau la Arte Plastice. A fost o conjunctură bizară în care m-am izbit de un teatru mare, care era teatrul Bulandra pe vremea aceea, de niște actori faimoși, dacă ar fi să-i numesc – Toma Caragiu, Gheor­ghe Dinică, de niste regizori fabulosi. Și din această izbitură a ieșit această răsturnare în deciziile mele și, iată că am ajuns la teatru spre fericirea mea și poate nefericirea dumneavoastră.

O.V.: Cine v-a marcat de­ve­ni­rea profesională?

H.M.: Am rămas extrem de pu­ternic marcat de personalitatea lui Toma Caragiu cu care am și devenit pri­eten pe o scurtă periodă de timp, pentru că din păcate s-a întîmplat să ple­­ce prematur din cauza unui accident din viață. Am rămas profund im­pre­sionat de un mare regizor și am în­vă­­țat multe de la domnia sa, care se nu­­­­mește și s-a numit Liviu Ciulei. Am învățat multe de la un român ca­re, iată, într-o ordine pe care au stabi­lit-o niște somități în ale graficii și ca­ri­caturii l-au numit al doilea cari­ca­tu­rist al lumii și este, totuși, un ro­mân năs­cut la Râmnicu Sărat și cres­cut a­ici, unde a studiat filozofia și, mai în­­colo, arhitectura și se nu­meș­te Saul Steinberg.

Profund im­pre­sionat de profeso­rul meu de școală, Octavian Co­tes­cu și de oa­meni mai puțin cu­nos­cuți dum­nea­voastră pe care i-am cu­noscut în ti­ne­re­țea mea rătăcitoare și totuși scor­mo­ni­toare, cum ar fi ac­to­rul Va­si­le Ni­țu­lescu, pe care puțini îl știu poa­te din filmele noastre – așa de me­­morie – a fost un om de spirit fe­no­menal, un socratian în sensul cel mai clar al cuvîntului și care s-a risi­pit într-o lume boematică și cu totul și cu totul ex­cepțională. Sînt mulți oa­meni pe care i-am cunoscut și am în­cer­­cat să iau de la fiecare cîte ceva, a­cum mă­su­ra în care am luat și lu­cru­ri­le care m-au marcat, nu am contabi­li­zat.

O.V.: Care este cel mai frumos vis pe care l-ați pierdut pe drum?

H.M.: Nu m-am ghidat după vi­se, nu am avut planificări și nu m-am în­­tins mai mult decît mi-a oferit pa­tul. Stau în zona unui pat al lui Pro­cust, pe care îl respect și pe care mi-l adjudec.

O.V.: În fața cui vă simțiți cel mai emoționat?

H.M.: În fața publicului, foarte e­mo­ționat. Îmi depășesc cu greu aceste emoții. Un tip a scris o carte în­cer­cînd să dezvolte exhaustiv problema­tica actorului, de fapt a continuat un stu­diu care s-a facut în Ame­ri­ca a­su­pra celei mai grave frici pe care o are u­manitatea și toată lumea con­sideră că este frica de moarte, dar pî­nă la ur­mă s-a dovedit că este frica de vorbit în public. Deci este imposibil ca cel ca­re deține un personaj într-un spectacol să nu aibă și frică, și o di­nainte pre­supusă formidabilă emoție.

Sîntun om mare, pentru că de multe ori sînt și modest

O.V.: Dacă ați caricaturiza Ro­mânia, ce trăsătură ați evidenția?

H.M.: România este extrem de complexă. Este reducționată, la un moment dat, la hoție și cîteva nenorociri care se vehiculează prin presă, dar România este și deșteaptă, și tris­tă, și umilă, și frumoasă, și fantastică. Nu pot să pun degetul pe o anume calitate a acestui popor din care nu am putut să plec pentru că îl iubesc.

O.V.: Ce vă obsedează?

H.M.: Nu am obsesii marcante. Sînt obsedat de meseria mea de actor, sînt obsedat de meseria de grafician, pen­tru că poate puțină lume știe că sunt membru al Uniunii Artiștilor Plas­tici, la secția de Grafică. Am o ga­le­rie de grafică și caricatură în Bu­cu­rești, pe Smîrdan 37, lucrez de fi­e­­ca­re dată cînd am timp și într-o parte și în alta.

O.V.: Ați găsit tragicul umorului?

H.M.: Da, există o față tragică a umorului. Așa cum spunea Bacovia, românul comportă această dualitate. Românul este un om tragic, plin de umor.

O.V.: Credeți că s-a întîmplat ce­ea ce trebuia să se întîmple cu dumneavoastră?

H.M.: Evident! Presupunînd și crezînd că omul este predestinat, nu se întîmplă mai mult decît ceea ce trebuie să se întîmple.

O.V.: Se spune că modestia este pentru cei mediocri.

H.M.: Spunea cineva mult mai deștept: „nu ești atît de mare ca să fii modest”. Din contră, cred că modestia este a celor înalți.

O.V.: Sînteți un om mare?

H.M.: Sînt un om mare pentru că de multe ori sînt și modest.

O.V.: Cum moare un actor?

H.M.: Actorii? Mor precum caii de rasă, în picioare.

Ramona BALABAN