Din pămîntul uitării nu mai răsare decît revolta neputincioasă

Scriitorul Barbu Fundoianu a avut parte acum 65 de ani de-un „Exil în pămîntul uitării”, undeva, în Polonia, la Auschwitz. Iar adevărurile lui despre Holocaust, criptate în poeme, au răsărit din acest pămînt chircite și strîmbe, dureroase ca un dans frînt, ca un șir de trupuri trecute printr-o rafală de suplicii. Asta s-a întîmplat luni, 24 februarie, de la ora 19.00, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Trupa de dans a Teatrului Evreiesc de Stat din București le-a prezentat ieșenilor o coregrafie de Andreea Tănăsescu. Una suplă, bizară, neo-modernistă, expresionistă, în care disperarea, încrederea, alienarea, revolta neputincioasă și confuzia s-au împletit pînă la paroxism. Iar Maia Morgenstern a deplîns c-un vaiet gros și prelung venirea ploii. Acelei ploi care transformă oamenii în numere.

Nu e nevoie de nici un decor pe acel peron pe care oameni-s aș­teap­tă sfîrșitul cu trupul cabrat de jalea de-a fi fost un popor ales. E su­fi­cien­tă o valiză și-o păpușă mică și di­for­mă. Și de-un păpușar, care e acolo, pîndește precum Big Brother. Și de niște lumini puternice, dar înfun­da­te. De-un roșu aprins, tăios în clar-obscur, de contururi de ființe șter­se sau contururi șterse de ființe. Și strigătul, ah!, acel strigăt pe care nu-l aude nimeni, fiindcă oamenii – ceilalți oameni sînt surzi. Nu aud cum cei deportați își duc exis­ten­țe­le anodine între viață și moarte, într-un monolog sau într-un dans schi­zoid.

„Dum­ne­zeu e mort!” N-a spus-o Nietzsche sau o fi spus-o și el, dar n-avea drep­tul.

Prima care strigă e Maia Mor­gen­stern, apoi e un dans al numerelor, ca și mai apoi să cadă anatema asu­pra tuturor „celorlați” muritori de rînd, ca în discursul de final al Luceafărului emineascian. „Dum­ne­zeu e mort!” N-a spus-o Nietzsche sau o fi spus-o și el, dar n-avea drep­tul. Din pieptul evreilor care știu cum „se transformă corpul în suf­let” acesta e singurul adevăr pe care trebuie să-l afle cei de acum, chiar dacă nu le pasă. Dar și publicul ie­șean e mort, fiindcă la capătul re­pre­zentației, spectatorilor răriți printre rînduri de-abia li se zbate viața în­tre palme, iar cortina nu se mai ridică pentru ca actorii să primească încă un șir de aplauze. Din pămîntul ui­tă­rii, pentru acel simbolic grup de ev­rei deportați, nu mai răsare decît tă­ce­rea.

Un căpăt de viață cît un început de moarte

Pac-pac! La pămînt toată lu­mea! Stop dans, în coloană adunarea. „Nu mai ai de cine fugi”. Păi ce fa­cem aici? „Oare la ce se gîndesc cînd trag în oameni?” Ei, torționarii, ca­re nu se văd. De fapt ei nu gîndesc, n-au cum să gîndească. Păpușarul, el e de vină, el care stă fie în mij­lo­cul scenei, fie veghează din umbră. Mereu cu mîna ridicată. Mereu ta­ie, mereu de sus în jos.

„Sînt redus la un simplu număr! Îmi duc viața în va­li­ză! Nu mai e timp!”

Degeaba evreii ăștia se iluzionează și încing un dans tradițional sau o iau razna pe ritmuri moderne, or se pierd în dulceața unei balade care-i minte că timpul mai are răbdare. „Heil Hitler!” și oamenii se smulg unii din brațele al­tuia într-un dans al terorii și-al morții, ca și cum s-ar desprinde car­nea de pe ei. Carnea de oase. Fiin­dcă le e foame, strigă foamea de se pre­ling pe scenă. Cu toate astea răb­da­rea, ah!, din nou, „răbdarea e tot ce mi-a rămas” răsare o voce și po­rum­beii, da, porumbeii gîndurilor încă mai dau dau din aripi. Dar „păsări negre, de ce acoperiți cerul?”. E o confuzie de persoane aici, „eu, eu, văd, respir, merg” ori ba? „Voi, voi, noi, noi încetați!” vo­cea e a unuia și a tuturor. A oameni­lor care devin marionete alienate de voia Führerului. „Sînt redus la un simplu număr! Îmi duc viața în va­li­ză! Nu mai e timp!”, aceasta este cheia reprezentației.

Ah! Paroxismul!

Iar reprezentația de teatru-dans în memoria lui Barbu Fun­do­ia­nu s-a vrut un strigăt repetat pînă la pa­roxismul acela al vinovaților fără vină. Pe una și mai multe voci. Pînă poate o să răzbată și prin carnea spectatorilor. Fiindcă cel ce a fost evreu de origine română, critic literar, eseist, poet şi publicist și-a petrecut ultimele clipe în așteptarea trenului morții agățîndu-se de cu­vin­te, de-un jurnal și de-o cores­pon­den­ță din locurile în care a stat as­cuns sau a fost ținut prizonier. Și această așteptare nu putea fi decît strigată, urlată sau îmbrăcată într-un dans mereu frînt.

Sugerînd pendularea perpetuă dintre o speranță forțată și conș­tiin­ța sfîrșitului, acest balans a vrut să fie un fel de cuțit înfipt de mai multe ori în perdeaua de iluzii care se spulberă pe gînd ce trece și se preface din porumbel, în pasăre nea­gră. Nu, noi nu știm ce în­seam­nă ca cerul să cadă atît de jos încît să se confunde cu pămîntul. De aceea tropotul pașilor de dans a sunat ca un secundar care măsoară des­tră­ma­rea. Să ne anunțe c-a fost și că nu s-a terminat. Păcat că nu a fost ni­meni să înțeleagă, deși am văzut și-am auzit.