Rețetă pentru tocană cu jazz

Vineri seara, 4 iunie, am trecut de la ­depresie la veselie cît ai zice jazz. De vină e cea de-a doua repriză de Festi-Jazz, de pe scena Casei de Cultură a Studenților (CCS). În prima jumătate a concertului ne-am sensibilizat cu trupa studențească a universității americane McNeese State din Lake Charles, Louisiana. Mai apoi, ne-am zguduit bine auzul cu băieții de la Universitatea din Northern Colorado și am încheiat cu un ropot de aplauze și două bis-uri. Nu ne-am revenit din „boală” nici pe drum înspre casă. Pe cine am văzut dansînd în mijlocul dumului, am știu de unde vine.

Partitură pentru ăștia mici

Un jazz bun nu începe nicioda­tă în forță. Te poartă cîteva minute bu­ne numai în note de pian. Apoi își face loc și saxofonul, iar abia în mij­locul armoniei încep să răsune trom­petele. Iar pentru o așa în­cîn­ta­re lejeră ai nevoie de o scenă pli­nă cu instrumente. La pian să stea un chinez mic, serios, care apasă cla­pele cu ușurință. Efort face doar pen­tru un zîmbet la auzul apla­u­ze­lor. Trompetiștii, patru la număr, tre­buie să stea aliniați în spatele „or­chestrei”, cu ochii în partituri și obrajii umflați cu aer. Ei au voie să rîdă mult și să-și dea ghionturi, sa­lu­tînd cu mîna ridicată sala.

În față stau trei saxofoniști care suflă din greu în instrumente, toți în același timp. Doar așa se pot acoperi to­be­le în ale cărui „farfurii” lovește ener­gic un tînăr blond-roșcat. Cîn­tă la un loc doar atunci cînd dirijo­rul împinge aerul cu mîinile făcute că­uș. Nu face nici o mișcare brus­că, ci se retrage într-un colț de sce­nă și bate ritmul cu vîrful pantofului proaspăt cremuit. Își pune mîi­ni­le în șold și dă din cap mulțumit.

Cei din trupa universității ame­ri­­ca­ne McNeese State din Lake Char­­­­les, Louisiana știu ce să facă. S-ar des­curca singuri, chiar dacă dirijo­rul cărunt nu ar fi în fața lor. Mai trag cu ochiul din cînd în cînd la no­tele care seamănă cu niște furnici și ridică din umeri. Poți ghici re­pe­de ce melodie cîntă cu plăcere. Pe gustul lor sînt acelea săltărețe, ca­re fac publicul să strige „bravo, mă!”. Se abțin de la a scoate triluri doar cînd apare în fața lor o voce fe­minină puternică. O acompania­ză pe Laura Zan în surdină, nu cum­va să eclipseze notele înalte pe care le duce cu ușurință. Treptat, pe scenă spectacolul se transformă în unul de dans. Trompetișii mișcă ge­nunchii, saxofoniștii dau din cap, iar dirijorul scutură din toate în­cheieturile. Pianistul, însă, se uită cu ochii mijiți la cîntăreață și o apla­udă încruntat.

Greierele și furnica ­americană

Un jazz grozav se deschide cu trom­pete. Tare, de-ți țîuie timpanele. Apoi se liniștește cu pianul și în­cepe de la capăt cu tobele ridica­te drept în creștetul capului. Iar pen­­tru o așa armonie stridentă ai ne­voie de cinci trompetiși care stri­gă din in­stru­mente și un pianist de­licat, care plînge din clape. Și ca să nu ui­tăm că jazzul din fața noastră e american, la microfon apare un ne­gru, care mînuiește saxofo­nul, cînd toată lumea pune instrumen­te­le pe podea. Îl întoarce pe toa­te păr­țile pînă ce melodia sună ca o în­treagă orchestră.

Nu mai e ne­voie decît de o vo­ce groasă, a unei doamne elegan­te, rup­tă din anii ’40. După mișcările ei langu­roa­se din șolduri se ghi­dea­­ză cei doi bărbați care subțiază ae­rul cu trom­bonul, invitații celor de la Uni­versitatea din Northern Co­­lo­rado. Nici unul dintre ei nu cîn­tă sfios. Se rup din orchestra mare, co­coțată ca într-un am­fi­tea­tru și co­boară la același nivel cu pia­nul, ca să vedem de ce sînt în sta­re. Doar sosia lui Eric Clapton, care stru­nește chitara electrică, șa­de doar la locul lui, ridicîndu-se în pi­­cio­are timid ca să culeagă laurii.

Di­­rijorul e mai serios decît toți lao­laltă. Nu-și ia privirea de pe ba­sis­tul scund, care ridică publicul în pi­cioare de fiecare dată cînd ră­mî­ne singur pe scenă. Nici saxofonistul blond, care îl acompaniază pe ne­grul din dreapta sa, nu se poate ab­ține de la urale. Îi zîmbește mi­cu­lui basist și îi face semn cu mî­na. Pentru ei, jazzul e floare la ure­che.

Piedică le pune doar al doilea bis, cînd dirijorul ne spune că vor încerca să ne facă o surpriză. Iar minunea care ne ridică de pe scaune e de fapt un „țurai” neaoș, scos din saxofon, flaut și trombon. Au învățat că nouă ne place să acompaniem jazz-ul smooth cu un chiuit și-o horă mică.

Adriana ZĂVOI