Răsăritul celor trei maeștri

Vinerea trecută, pe scena Tea­tru­lui Național „Vasile Alecsandri” din Iași, am avut șansa să asistăm la o dez­­batere la care nu s-au folosit cu­­vin­te. Ci doar instrumente. Sub or­dinele di­rijorului Radu Postăvaru, membrii ai Filarmonicii Moldova Iași și so­liș­tii Bujor Prelipcean, Șerban Me­re­uță, Dan Prelipcean și Filip Papa ne-au re­dat „Dialogul Mae­ștrilor”.

Primul a fost Antonio Vivaldi, ca­re ne-a șoptit în urechi culoarea ano­timpurilor și ne-a redat senti­men­tul unei tranziții infinite. Mai întîi am tre­murat a nerăbdare, apoi a frig, du­pă care ne-a fost cald, și am trecut îna­poi la frig. Mișcările dirijorului au fost pre­cum un taifun, și de fiecare dată cînd acesta și-a aruncat mînile în aer, direcția vîntului s-a schimbat subit. Obe­dienți, artiștii filarmonicii au fost precum un roi de furnici. Neo­bo­site și mereu coordonate, instru­men­tele ne-au transmis și au căutat o al­tă voce. Apoi l-au găsit pe Bach.

După ce ne-am lăsat cuprinși de tăcerea mîngîietoare a nopții, am fost sufocați mai apoi de o gaură nea­gră, amplificată de viorile care ne-au amă­git cu iluzii. Am reușit în cele din ur­mă să scăpăm, Radu Postăvaru vrînd parcă să arate că el este cel care ține hamurile. A sărit în aer cu furie, s-a uitat fioros către instrumentiști pre­cum căpitanul unei nave de pirați, și a scos spada pentru un duel cu si­ne. Totuși, nici unul dintre ei n-a apu­cat să dea lovitura finală căci maestrul i-a oprit și i-a dezarmat pe amîndoi. Dirijorul a redevenit o singură per­soa­nă.

Fri­că, anxietate, nebunie, și haos au fost stă­rile care pot descrie cel mai bine ple­doaria artistului. Pînă și Radu Pos­tă­varu a părut la un moment dat po­se­dat și în brațele-i întinse parcă dan­sa cu focul.

De fiecare dată cînd maeștrii au stat să-și regăsească gîndurile, toți cei din sală i-au răsplătit cu aplauze. De la doamnele dichisite de la lojă, pî­nă la tinerii care nu au mai găsit loc pe scaun și au stat pe scări. Nu s-au foit, nu s-au mișcat și nici măcat nu au cli­pit. Cu fiecare silabă care răzbătut sa­la precum un ecou furios, tinerii au de­venit și mai încremeniți în po­zi­ția lor.

Maestrul care a avut ultimul cu­vînt pe scena Teatrului Național a fost Ludwig van Beethoven. Spre deo­se­bire de celelalte două fantome, care ne-au menajat, Beethoven ne-a le­gat o ancoră de 50 de tone de picior și ne-a dat drumul într-un ocean. Fri­că, anxietate, nebunie, și haos au fost stă­rile care pot descrie cel mai bine ple­doaria artistului. Pînă și Radu Pos­tă­varu a părut la un moment dat po­se­dat și în brațele-i întinse parcă dan­sa cu focul.

Cînd în sfîrșit am rămas cu to­ții fără apărare, marionetele de pe sce­nă au pregătit un imn. Nu aveam cum să îl știm, însă chiar dacă l-am fi știut, tot nu ne-am fi putut opune. Sim­țurile ni s-au ascuțit, iar vîr­fu­ri­le degetelor care se mișcau fără voia noastră ne prevesteau că urmează să se întîmple ceva. Bețele viorilor se miș­cau haotic prin aer și parcă în­cer­cau să ne exorcizeze. În cele din ur­mă, totul s-a oprit subit, soarele s-a în­tîlnit cu luna, iar noi ne-am luat ră­mas bun de la maeștri.