Poezia, un tunel-scurtătură către casă

Un sentiment de „acasă” puternic a învăluit joi seară, ora 17.00, sala „B. P Hașdeu” a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Apropiați, prieteni, familie, profesori, oameni din același univers literar al Iașului – toți s-au îngrămădit să facă parte dintre personajele prezente la lansarea cărții „Parisul nu crede în lacrimi”, a Cristinei Hermeziu, venită la Iași tocmai din inima Franței, într-un Iași care, printr-o geometrie literară îmbibată în construcția orașului, îi va rămîne pentru toată viața primul loc în care a învățat ce înseamnă să iubești o carte.

Cu zîmbetele pe buze, îm­păr­țind îmbrățișări în toate părțile, oa­­me­nii s-au oprit din murmurat cînd poetul Lucian Vasiliu a început să scoa­tă din tolba sa cărțile noi apă­ru­te, cu care Clubul de lectură și pro­­movare „Junimea – Scriptor” ie­șean se mîndrește în ultima vre­me. „Intră cine vrea, rămîne cine în­tîr­zi­e… sau mai bine zis – rămîne cine ci­tește”, spune poetul rîzînd și șoap­te­le din sală se opresc, totul înconjurîndu-se subit de o atmosferă ci­ne­matografică.

Printre blițurile aparatelor de fo­­to­grafiat și empatia scri­i­to­ri­ceas­că, Bogdan Crețu, criticul literar, prin­de în mîini volumul de poeme al scri­itoarei și, răsfoindu-l, ad­mi­te în­­vins, cu o privire des­cum­pă­ni­tă – „Știți, de fapt, mi-am pus pe a­ici niș­te semne de carte, gîndindu-mă să în­doi colțurile cărții doar în dreptul poemelor care mi-au plă­cut și des­pre care vreau să vă vor­besc. A­cum mi-am dat seama că am îndoit a­proa­pe toate paginile căr­ții”. A­ces­ta o privește pe scriitoare zîm­bind și, ca și cum publicul ar face parte din­­tr-un grup de vechi prieteni comuni ai lor, începe să pov­estească des­pre elementele de structură ale căr­ții și despre felul în care Cristina Her­meziu a ales să-și con­struiască vo­lumul de debut.

Parisul care promite și trădează

„Titlul cărții promite, dar în a­ce­­­­lași timp trădează promisiu­nea”, spu­ne criticul literar și paginile, lo­vin­du­-se unele de celelalte, for­mea­­ză sin­gurul zgomot care se mai aude din sală. Comparațiile dintre car­tea de poeme a jurnalistei de o­ri­gine ro­­mână cu o carte spe­cia­li­za­­tă, de re­portaj, nu întîrzie să-și fa­­că loc printre posibilitățile scri­i­to­ri­­cești. Nu ză­bovesc însă mult, fi­ind negate cu destoinicie de cei pre­zenți, care găsesc mai curînd că „nu e o carte rup­tă de ceea ce se în­tîm­plă, e a­de­vă­rat – dar nu depinde de nici­un con­text tensionat”.

„Coaja subțire a lumii”, într-o se­rie de poeme, scoate la iveală di­le­ma Parisului – oraș, Parisului – me­­tro­po­lă. „Ce este Parisul?” se leagă strîns cu niște funii invizibile de în­­trebarea i­mediat următoare – „Și ce e Pa­ri­sul Cristinei Hermeziu?”. Răspun­su­ri­le sînt dezvelite în mod firesc, de presupunerile și de înțelegerea Pa­ri­sului prin propriul subiectivism și prin raportarea unei viziuni co­mu­ne la viziunea scriitoarei, care și-a găsit în Paris o a doua casă – „Cînd zici Paris, zici Artă cu A ma­re”.„Parisul/ nu crede în lacrimi/ co­pilul trage/ pe sanie/ îngerul/ de­ge­rat/ la aripi” – astfel de imagini mă­runte formează, de fapt, Parisul Cris­tinei Hermeziu; un Paris sensi­bil, dar în care se resimte și tema ex­ilului. Poezia scriitoarei este des­crisă ca fiind una fină, gingașă, care schițează spațiul și transformă o­ra­­șul-simbol al Europei într-un spa­țiu intim.

Scurtătura spre casă

În cuvintele Cristinei Her­me­zi­u găsești, fără să cauți prea mult, mo­destie și puțină stîngăcie. „N-am să vorbesc în niciun caz despre car­te – am să vă vorbesc despre li­te­ra­tu­ră, despre poezie – pentru că as­ta ne unește astăzi aici”. Fără să la­se publicul să aștepte, scriitoarea con­struiește un triunghi al supra­vie­țu­irii culturale într-o lume găz­du­i­tă de Iași.

Identifică vîrfurile triunghiului și povestește celor prezenți cu since­ritate despre Casa Pogor, „unde a fost hrănită literar printre atîtea în­tîlniri”, despre Universitatea „A­lex­andru Ioan Cuza” cu profesorii ca­re au sfătuit-o cum să facă să-și dea seama „dacă toată lumea are or­gan pentru poezie – și cum să facă să nu-l atrofieze, dacă există” și despre Bi­blioteca Centrală Universitară „Mi­hai Eminescu”.

Atunci cînd o menționează pe cea din urmă, Cristinei Hermeziu i se luminează fața și atunci cînd do­reș­te o restituire a uimirii de odi­nioară, cînd nu înțelegea „cum anume tri­mi­team bilețele cu titlurile cărților și ele coborau spre mine din cer” – toa­tă lumea își găsește așezat pe fa­ță un zîmbet nostalgic.
Zîmbetul nostalgic nu dispare, ci pa­re să-și găsească o continuita­te pî­nă la finalul evenimentului. A­ceas­ta zîmbește și, încercînd să ur­mă­reas­că firul poeziei care a unit Pa­ri­sul său de astăzi cu Iașul, îl gă­seș­te făcut ghem în valizele în care a că­rat cu ea, în Franța, „fără nicio ex­­­cepție, numai cărți de poezie”, pen­tru că poezia, în final, „este un tu­nel-scurtătură către casă”.