La Iași, documentarele au rămas acoperite

De ziua sa, studioul din Iași al Te­le­vi­­ziunii Române a oferit ca­do­uri. Am avut parte de „invitați speciali”, de expoziții de pictură și de un convoi de filme documentare pentru toate gusturile, difuzate vine­rea trecută, în sala studio. Singura problemă a fost faptul că, la 19 ani, TVR Iași a rămas cu foarte puțini prieteni și cu un teanc de cadouri sigilate, pe care n-a binevoit nimeni să vină  să le ia.

Sărbătorim prin filme

În sala mare a studioului TVR Iași s-au aprins luminile de di­mi­nea­ță. De la 9.30, cîțiva spectatori au ve­nit la Gala Filmului Do­cu­mentar cu un nume prea uzat ca să mai tre­zeas­că interes: „Ia’și des­co­pe­ră”. Cu somnul pitit printre gene, sin­gurii consumatori de documentar, cei cîți­va studenți mai ză­pă­ciți s-au ascuns în ultimele rîn­duri, făcînd sala să pa­ră și mai goală. Gazdele evenimentului, vedetele TVR Iași, stăteau aranjate frumos în primul rînd, le fel de im­pecabile ca după sticla televizoa­re­lor. În speranța că se mai trezesc cîțiva, Vasile Arhire, directorul TVR Iași a mai așteptat un sfert de oră pînă să spună a­păsat și tare în mi­c­ro­fon: „Bună di­mi­neața!”. A­ces­ta le-a explicat ti­ne­ri­­lor cît de greu este să „răspunzi exigențelor tuturor generațiilor”. Spu­se­le îi erau confirmate de decorul ră­mas de la o emisiu­ne care s-a filmat ce­va mai dev­re­me: oale tradiționale, cîteva țoluri românești și niște dovleci ascunși după machetele de carton. Ur­mătorul pe lista cu plîngeri a fost Răz­van Bucuroiu, editor coordonator al canalului TVR3. „A vorbi des­pre te­le­viziune în România este ex­trem de di­ficil, mai ales dacă ești o­nest cu me­seria pe care o practici și ze­ului că­ruia i te închini. Iar noi asta fa­cem, slujim un zeu destul de orgolios și destul de vanitos, cu foarte multe fe­țe și destul de sucit în ultima vre­me”. De asemenea, Răzvan Bu­cu­roiu a povestit audienței modeste despre cît de dur poate fi dușmanul cel mai fioros al televiziunii: ratingul. Docu­men­tarul a fost desemnat drept un gen „eroic și riscant, pentru că în zi­ua de azi toată lumea este foarte gră­bită, foarte presată și producția se fa­ce sub o foarte mare pre­si­­une: acea a timpului și a acea a ba­ni­lor”.

Minunile lui Cuza

Cînd s-au stins luminile, pe ecran au început să curgă documentarele, po­vestind despre orașul în care miracolele încep la 9.30 dimineața. Ca să-și cucerească spectatorii din pri­ma, Sarah Bernhardt a apărut pe e­cran, în „Divina Sarah”, un docu­men­­tar aproape artistic realizat de Oa­na Lazăr. Autoarea păstrează a­ce­lași stil romantic și în filmul „O­glin­zile timpului”, în care spune istoria Colegiului Național „Costache Ne­gruzzi”. În timpul filmului, în sa­lă au început să răsară de nicăireri zeci de „negruzziști”, cum le place să-și spună, un pic prea gălăgioși pentru atmosfera aproape leneșă, dar pur­tînd aceleași sacouri apretate, negre cu insignă aurie. Cu toții însă și-au pierdut apetitul pentru filme din momentul în care n-a mai fost vorba despre ei.

În sală au rămas a­ceiași oameni, să vadă „Cronica unei mi­nuni durabile”, documentarul des­pre Uni­ver­si­tatea „Alexandru Ioan Cuza”, realizat de Liviu Tudorache și Vio­le­ta Gorgos. Acest film, făcut cu o­ca­zia celor 150 de ani de existență a U­niversității a reușit să cu­prin­dă o is­torie colosală în 70 de mi­nu­te, fără să fie plictisitor. Povestea nu este a­nostă datorită inventivității scenariului, care filtrează povestea prin toate e­­venimentele epocii cu a­ju­torul cî­tor­va actori. „Personajele” re­dau at­mos­fera evenimentelor prin care a trecut Universitatea și fac sim­țită pre­zența celor care au marcat e­xis­tența instituției de-a lungul unui veac și jumătate, de la domnitorul Cu­za pînă la Gheorghiu-Dej și Bă­ses­cu.

A fost sau n-a fost?  

Cu toate că programul promitea o pauză între cele nouă documentare, organizatorii au renunțat la ea, de tea­mă să nu rămînă singuri cu fil­me­le, poate. După amiază, me­mo­ra­bi­lă a fost prima parte din „Sîn­ge pe catifea”, realizată de Cor­nel Mihalache. Regizorul, „obsedat” de ideea revo­lu­ției, încearcă să re­construiască evenimentele din de­cem­brie ’89 care au avut loc la Iași. „A fost sau n-a fost?” este mult mai dramatic în varianta Cornel Mi­ha­lache. Chiar dacă nu conține „sînge” așa cum promite la început, fiind rea­li­zat di­ferit de toate filmele despre re­voluție pe care le-am văzut pînă acum, docu­men­tarul scoate la iveală figuri des­tul de puternice ca să-și merite titlul. Acestea vorbesc des­chis des­pre lucruri pe care ar fi vrut să le uite. „Nu mai țin minte ce număr am avut cînd am fost închis. Sau poate nu mai vreau să țin minte. Găsiți-l voi”.

Din păcate, documentarele dem­ne de premii au alternat cu filme care nu încăpeau prea bine în cuvîntul „ga­lă”. Poate acesta este unul dintre mo­tivele pentru care, de ziua sa, TVR Iași a avut atît de puțini mu­sa­firi, iar unul dintre ei, așezat în pri­mul rînd, a sforăit mai tare decît s-au a­uzit filmele pe parcursul întregii zile.

Anastasia CONDRUC