Patima iubirii schizofrenice

Toate poveștile de dragoste în­cep pe o bancă, cu un el și o ea, parfum de flori viu colorate și fiorul unui vînt de februrie. Așa s-a întîmplat și sîmbăta trecută în cafeneaua Mai­deyi din Iași, cînd Theodor Ivan și Ancuța Gutui au pus în scenă cinci pagini de iubire aproape ado­les­cen­tină în „Undeva, Aproape”. Iar printre rîsetele și șușotelile tine­ri­lor nerăbdători din camera ticsită de scaune și fum de țigară și-au făcut apariția și amatori ai poveștilor si­ro­poase, trecuți de prima tinerețe.

Istoria primului cuplu a fost cea mai scurtă, dar îndeajuns cît să ne fu­re atenția, mai ales că actorii s-au af­lat mult mai aproape de public în com­parație cu sala unui teatru con­vențional. Ea, îndrăgostită pînă pes­te urechi, el înzestrat cu același sen­timent pe care îl împarte însă cu ste­lele de pe cer. Comunicarea dintre cei doi este amuzantă, naivă și sin­ce­ră în același timp, băiatul com­pa­rînd diferența dintre Soare și Calea Lac­tee cu o portocală și capul fetei.

Frică de fetele frumoase

„Eu te iubesc”. „Cum…așa?” „Da, te-am văzut pe fereastră…și te iu­besc…așa”. În cel de-al doilea ca­pi­tol facem cunoștință cu o tînără ca­re își instalează cortul pe pajiștea din fa­ța casei unui băiat. De acolo, cerul se vedea mai bine, iar aceea era ul­ti­ma seară în care putea să-și lase ră­mas bun de la soțul ei. S-a simțit vino­va­tă de moartea acestuia, deși el a fost cel care i-a sfărîmat inima „în 19 bucăți”, pe care le ține grijuliu într-o pungă din hîrtie. Iar în acel mo­ment nefericit, a mers la doctor să-și pună o alta artificială, bună doar pen­tru a pompa sînge. „…dacă chiar vrei să pleci, lasă mie te rog inima ta. Și…promit să o fac lipesc la loc. N-o să renunț niciodată”.

Cea mai simpatică și amuzantă poveste a avut loc între o „bătă­toa­re de covoare” și un tînăr care din ca­u­za unui defect din naștere, nu sim­te durerea. Tot timpul cu un caiet du­pă el, băiatul a explicat cum prin­tre pagini se regăsesc toate lu­crurile care îl pot răni sau de care ar trebui să-i fie frică. Ea nu în­țe­le­ge, și îl lovește de mai multe ori „nein­ten­ționat” cu paleta peste cap să ve­rifice dacă-i adevărat. „Curge sîn­ge?” „Nu” „S-a înroșit?” „Nu” „Atunci, nu am nimic”. Un pic schizofrenic, cu greu poți să-i reziști și să nu-l în­drăgești, mai ales cînd îi explică fe­tei că fratele său a trecut în carnețel și „fetele frumoase. Pentru că te în­dră­gostești de ele și apoi te lasă cu ini­ma frîntă”. Însă după ce mai pri­meș­te un bătător peste cap, și începe să-l doară ne este lăsat să ghicim da­că-i din cauza capului sau a ini­mii.

Nu toate întîlnirile au însă un final fericit. Într-una dintre acestea, ni se arată o tînără care într-un suflet bate la ușa unui băiat, după ce a ve­nit cu avionul dintr-un oraș îndepărtat și a mers cu taxiul vreo cîteva sute de ki­lometri. Din păcate pentru aceasta, descoperă că iubitul ei din liceu, de la care a fugit atunci cînd a fost ce­ru­tă de soție, a mers mai departe și și-a întemeiat o familie.

Deși poveștile au gustat din pa­ti­­­ma dulcegăriilor, este de apreciat mo­dul în care cei doi actori au reu­șit să „îmbrace” zece personaje în cinci povești, fiecare cu finalul unei ciocolate cu lapte.