O altfel de familie europeană

Cu multă muncă mai storci o lacrimă de la europeni. Greu se exteriorizează, iar ca să plîngă trebuie să fie ceva al naibii de serios, în rest, nu primești decît ochi închiși, scrîșnituri din dinți, poate chiar și o palmă peste cap. Cel puțin asta au demonstrat actorii celor 11 filme care au rulat în Casa de Cultură „Mihail Ursachi”, odată cu cea de-a XV – a ediție națională a Festivalului Filmului European (FFE). În perioada 19 – 22 mai, conceptul de familie a fost sucit, învîrtit și dezvoltat în pelicule precum „Regata”, „Frații mei” sau „Într-o lume mai bună”; în schimb, filmul românesc a pornit cu stîngul, cînd, vreme de-o oră, am participat la sinuci­de­rea unui fost profesor de geografie.

Ce pot să discute, în plină zi, în timp ce se machiază, două prostituate la șosea? Ca oricare din această bran­șă, evident, despre regizorul Jean – Luc Godard. „M-a enervat fată, că a zis că filmul a început și se termină cu el”, spune tînăra roșcată despre ati­tudinea acestuia. Răspunsul, destul de pertinent și previzibil, vine din par­tea colegei: „Așa e Godard dragă, nu face filme pentru oricine”, ofe­rin­du-i și con­cluzia „păi dacă ești proastă!”. Și cu acest clip realizat de Radu Mun­tean s-a dat drumul la ediția 2011 a Festivalului Filmului European.

Nu știm cît îi ia unui om să se sinu­cidă, însă regizorul Radu Jude ne-a oferit una de 60 de minute. Pelicula „Film pentru prieteni” (2010) pre­zin­tă astfel ultimele momente ale omului, înainte de a face acest pas. „Mai de­grabă e no budget, decît low budget”, a spus prezentatorul înainte de di­fu­za­rea filmului, și s-a văzut de la bun în­ce­put că este un film „de apartament”. N-au fost decît două cadre mari, unul care a durat mai puțin de un minut, iar al doilea, restul de 59 de mi­nute.  „Să-i mai dai lui Nicu, care să-i dea lui Andrei. În nici un caz să nu vadă Bogdan”, spune actorul Ga­bri­el Spa­hiu, oferind „indicații” cui să va­dă acest testament filmat.

Publicul participă, în timp real, la în­treg ritualul; camera filmează mi­nu­te întregi așteptarea ambulanței, a­ra­tă momentul împușcării fără me­na­ja­mente, iar agonia prin care trece ac­torul este consemnată sec, prin len­ti­la aparatului. Într-un final, brutalita­tea acestei „sinucideri asistate” i-a îm­părțit pe cei din sală.

Tăcerea fiilor

Despre familie a vorbit mai întîi da­neza Susanne Bier, prin „Într-o lu­me mai bună”, care a cîștigat Os­ca­rul pentru film străin în 2010. După moar­tea mamei sale (bolnavă de cancer), Christian se mută, alături de ta­tăl său, într-un mic orășel din Da­ne­mar­ca, unde încearcă să-și refacă via­ța, însă durerea și-o exterio­ri­zează prin violență și o poftă de răzbunare din ce în ce mai mare. Climaxul îl atin­ge atunci cînd hotărăște, alături de prie­tenul său de la școală, să arunce în aer o mașină, dar, din nefericire, vic­timă cade chiar amicul său.

Maniera prin care s-a reușit cre­io­na­rea dramelor interioare este unul din marile plusuri. Lacrimile nu curg în șiroaie, coloana sonoră (folosită la mi­nimum) nu te împinge înspre de­pre­sie, iar actorii reușesc să-și canali­zeze acest patetism în gesturi cît mai con­trolate. Pe aceeași linie merge și „Re­gata” belgiană, producție difuzată în a doua zi a FFE, vorbind, de ase­me­nea, despre familie. Iar pentru A­le­x­an­dre, ea-l trage înapoi de la vi­sul lui: campion la canotaj.

Interiorizarea suferințelor provoca­te de atacurile constante ale tatălui său îl îndepărtează de clubul sportiv și de prietena lui, făcîndu-l să piardă deja un campionat, după ce a fost în­jun­ghiat în coapsă de părintele său. La doar 15 ani, atît actorul cît și perso­najul fictiv dau dovadă de stabilita­te și maturitate, iar regizorul Bellefroid fa­ce o mică acrobație pentru a se feri de cli­șee. Și i-a ieșit într-un ton chiar pu­țin optimist.

Pe ecran, cu sînge latin

În schimb, mai greu le-a fost ir­lan­dezilor din „Frații mei”, lungmetra­jul de debut al lui Paul Fraser, cu care a participat și la festivalul newyorkez Tribeca. Numai veselie nu s-a întîlnit în această producție, un­de Noel, un tînăr de 17 ani, în­cear­că să facă față responsabilităților în­su­șite odată cu îmbolnăvirea cronică a tatălui său și celor doi frați mai mici, pe care uneori îi consideră mo­ti­vul viitoarelor lui eșecuri.

Această reținere a regizorilor și ac­torilor s-a dezlănțuit cel mai mult în producția francezo-spaniolă „Ce­lu­la 211”. Produsă în 2010, pelicula prezintă destinul lui Juan Oliver (30 de ani) angajat la un penitenciar spa­niol și care, pentru a face o impresie bu­nă, se duce la locul de muncă mai de­vreme cu o zi, numai că este prins într-o revoltă a deținuților. Acțiunea își schimbă traiectoria de nenumărate ori, publicul este pus într-o centri­fu­gă, alături de imagini violente, flashback-uri ale lui Juan și cadre filmate din unghiuri imprevizi­bi­le. Te poartă în colțurile murdare ale penitenciarului, dar fără să ți se fa­că scîrbă de obscuritate. În plus, umo­rul lor specific ajută la cre­io­na­rea acestui mic univers.

Cu „Metrobranding – O poveste de dragoste între oameni și obiecte” (a doua producție românească din ca­drul festivalului), Ana Vlad și Adi Voicu – regizorii și scenariștii – au re­adus în discuție soarta mărcilor co­mu­niste în România aproape capitalis­tă, de la te­nișii de Drăgășani, pînă la mașina de cusut Ileana. Cu cîteva momente moar­te și scene care n-au făcut decît să în­groa­șe o idee, producția s-a bu­cu­rat to­tuși de succes în rîndul tineri­lor, mai ales.

Derulat în același timp cu festiva­lul de la Cannes, evenimentul de la Iași a arătat, timp de patru zile, publi­cului că există viață și dincolo de blockbustere. Și chiar una pitoreas­că și puțin mai activă.

George GURESCU