Nici nu știi cînd te poți transforma în monstru

Cu toate că locurile din sala Studio Teatru de la Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu” din Iași nu au fost ocupate nici pe jumătate, spectacolul firii umane a mers mai departe. Piesa „Hotelul dintre lumi” a fost scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a contura imaginea omului care trăiește prin ceea ce face și care, deși știe că a făcut rău, nu regretă nimic. Aceste lucruri s-au pus în scenă sîmbătă, 16 aprilie, de la ora 19.00, într-un spectacol de licență care a conturat și mai bine imaginea omului fără conștiință.

„Voi de ce ați venit la teatru?”, îi întreabă actorul pe spectatori cu seriozitate și cu atitudinea unui om care vrea să te certe pentru un lu­cru făcut prost. Nu primește niciun răspuns și nimeni nu pare că vrea ca măcar să încerce să formuleze u­nul, dar după scurt timp dă el so­luția problemei: „să vedeți un mon­stru!”. Rostind aceste cuvinte, se ri­dică în picioare și privește de sus publicul. Pe cît de aranjată îi este ținuta și de elegante sînt hainele pe care le poartă, pe atît de dezordonat este în alegerea subiectelor de conversație cu publicul. Imagi­nea unui profesor de literatură pa­sionat, consevator și care nu se si­m­te respectat de studenții săi este con­turată într-o lumină slabă, pe o sce­nă al cărui decor minimalist nu spu­ne nimic. „Fiecare zi a vieții mele de profesor începe cu «studenții sînt ca animalele!», nu inteligența îi con­duce, ci instinctul”. Vocea hotărîtă a actorului explică de ce cei pe ca­re îi găsește în sălile de clasă sau în amfiteatre au comportamentul u­nui animal. Printre motive se nu­mă­ră vestimentația lor din care nu lip­sesc blugii, decolteurile adînci, blu­zele largi și un ceva la care nu re­nunță nimeni, guma de mestecat. Descrierea corespunde doar stu­den­ților din anul I care au de spus mai multe decît oricine, chiar și decît el, profesorul de literatură.

Dulce răzbunare

Publicul trăiește cu intensitate povestea profesorului care cu fie­care cuvînt dezvăluie motivul pen­tru care a ajuns să fie închis într-o cameră a unui spital de psihiatrie. Chicotește la autoironiile profeso­rului și nu îndrăznește să scoată al­te sunete. Tensiunea crește de la o povestire la cealaltă, ajutată de me­lodiile clasice în care se găsesc atît căldură, cît și liniște, stări pe care ac­torul încearcă să le mimeze. Asta se întîmplă mai ales cînd, meticulos, scoate din buzunarul stîng al sa­coului o linguriță și un ou fiert pe care îl desface în două și apoi îl mă­nîncă. Stările personajului sînt ac­centuate pe lîngă muzică și de inten­sitatea luminii care variază în fun­cție de emoțiile transmise.

Ziua de 17 februarie a fost cea în care profesorul nu a mai suportat modul în care îl tratează stu­denții și s-a gîndit să se răzbune. În ziua aceea „trebuia să se ducă to­tul de rîpă”, asta a simțit cînd s-a trezit dimineață și la fel ca elevii săi, pe care îi numește des anima­le, s-a lăsat purtat de instinct. „Am scos o pușcă mitralieră și am tras. Am tras în plin, am tras la gră­madă. Din cei 26 de elevi ai mei, doar doi au scăpat”, spune actorul cu mîndrie și cu zîmbetul pe buze. „Eu zic că nu e rău pentru un ne­profesionist”, spune acesta cu o vo­ce care pare a fi înlocuită de sa­dism, iar publicul începe din nou să chicotească. Tot din reconstitu­irea acestuia aflăm că imediat după ce a terminat de tras supra­veghetorul de serviciu a început să strige la el: „Ce-ai făcut, ce-ai făcut? I-ai omorît pe toți!”. Răs­punsul „nu știu dacă erau toți că n-am făcut prezență” i-a surprins pe cei din public, iar chicotele s-au transformat în hohote de rîs. Sala care era complet liniștită a devenit parcă scena unui spectacol de co­medie, nu sălașul unei drame.

Un singur regret

Mica pînză albă care era așe­za­tă în spatele scaunului și pe care stă protagonistul piesei cade, iar li­niștea și suspansul sînt sparte de zgomotul puternic. Aceasta lasă să se vadă camera și totodată temnița profesorului care și-a ucis elevii. A­șezat pe salteaua decolorată, își în­ghite pe rînd pastilele și dezvăluie publicului singurul său regret. Fa­ta sa vrea să devină „prof” de lite­ratură, nu profesor, pentru că ei îi place termenul pe care tatăl ei îl u­răște foarte mult. Ea îi spune pă­rintelui ei că vrea să devină dascăl doar pentru că „avem nevoie de profesori” care să-și facă treaba cu pasiune și care să nu-și împuște stu­denții.

Singurătatea și disprețul copil­u­lui său par să fie cele mai crunte pedepse pe care le-a primit perso­najul. Iar nonșalanța cu care își re­cunoaște faptele nu poate fi aco­pe­rită nici de lumina intensă a unui re­flector.