N-ai murit, dacă n-a cîntat lebăda

Miercuri seara, de la ora 20.00, în sala Ludic a Casei de Cultură a Studenților, s-a jucat „Un șoarece bătrîn de teatru”, o adaptare după un text de-al lui Cehov numit „Cîntecul lebedei”, în regia lui Aurel Luca. Sechelele bătrîneții și sfîrșitul carierei unui artist, coroborate cu un decor sărăcăcios, cu elemente vetuste, alcătuiesc cadrul perfect pentru halucinațiile unui sexagenar senil. Replicile sînt răstălmăcite și-acoperite de fîșii de pînză neagră, într-un dans cu moartea, cea care vrea să dea drumul mașinăriei imaginarului.

„Te-am iubit, Ludmila”, în­ce­pe, tînguitor, cîntecul. Publicului i se creează, subit, impresia că a a­juns la sfîrșitul spectacolului de­oa­re­ce Vasili (Radu Mihoc), bătrînul ac­tor în retragere, e singur pe-o sce­nă cu lumină difuză. Îmbrăcat în­tr-o cămașă țărănească albă, „à la russe”, cu modele florale cusute cu ață de culoare roșie, el cîntă gutu-ral versurile, de la un capăt la altul al scenei, dedicînd melodia fie­că­rei spectatoare care se-n­credințea­ză să-și încrucișeze privirea cu a lui. Nikita, sufleurul, al doilea personaj din piesă, lipsește pentr-un timp pe care nimeni nu se obosește să-l mai măsoare.

Am invitat moartea la dans

Din sală, un murmur abia distins și niște zîmbete aruncate la ca­reu pare-se că ar completa decorul cu iz vetust. Sexagenarul e prins în­tr-un dans, nefiresc, cu moartea. A­erul ce e frămîntat de pînzele care zboa­ră prin sală și-un mers le­gă­nat al pașilor invită la un salt necugetat în imaginar. Publicul e pre­gă­tit, se-avîntă curajos într-un delir pe care-l întîlnești numai la teatru. Pînza neagră cu care se-nconjoară, cu mișcări delicate, moartea e trecu­tă prin mîinile lui Vasili.

Decorul uzat, cu elemente pu­ți­ne, voit greoaie, face trimiteri spre reprezentaţia clasică din care tocmai a ieşit-un soi de abandonare a clasicului. Regizorul răsucește în­tr-un așa fel textul ori, altfel spus, sare cu-atîta dezinvoltură asupra lui, modelîndu-l și integrîndu-și, dis­­cret, propriile viziuni, încît publi­cul se lasă înghițit de el, în toată fre­nezia cu care este jucat. Din ha­lu­cinaţiile lui Vasili se încheagă fi­rul acțiunii, împinsă spre două pla­nuri – unul în care actorul mo­no­loghează sau interpretează roluri pe care le-a mai jucat pe scenă, în alte rînduri și unul al momentelor în ca­re delirează, în care joacă într-un duet bizar alături de moarte, suge-rînd ideea că viața ar fi, de fapt, cel mai important rol. În fața publicului, un șir al obsesiilor este etalat în secvenţe scurte și agitate de tea­tru-dans-teatru, între care se gă­sește intercalat cîte-un fragment de discurs sobru sau interviuri imaginare cu actorul. Toate sînt in­si­nu­ări – nuanțări venite pe fondul me­mo­riei afective.

„Dă-mi repede replica nebunului”

„Te-ai îmbătat, neghiob bă­trîn”, reușește să spună Vasili, în ce­le din urmă. Se urnește din loc, muș­că din decor și-și încalecă replicile cu fu­ri­e, antrenîndu-se într-un dialog cu el însuși. „Mi-am trăit traiul – Ter­mi­nă cu vorbele astea”, se contrazi­­ce bătrînul senil, culegîndu-se de pe jos și văicărindu-se, amărît, în scur­tele momente de luciditate, că-i ne­putincios și că i-a venit vremea.

În­să, pînă și-n ultima clipă, el vrea să-i demonstreze publicului că este un actor bun, reproducînd diverse sce­ne din rolurile pe care le-a interpretat de-a lungul timpului – din „Hamlet” sau „Regele Le­ar”, spre exemplu, astfel impunîndu-se o anumită intertextualitate, ajutată și de interpretarea unor me­lodii și a unor dansuri. Îi este, to­tuși, rușine că multe dintre ro­lu­ri­le pe care le-a avut au fost de măs­că­rici – „publicul a uitat de paiața lui”.
Febril funcționează toate me­ca­nismele prin care este pornită ma­șina imaginarului, o călătorie pe ca­re publicul n-o mai poate evita. „Îs viu”, răsună glasul lui Vasili, ajuns de-acum „un șoarece bătrîn de tea­tru”.

Răpunînd întrebările re­pe­zi­te și-alambicate și privind spre moar­­tea care, atunci cînd nu-i doar tă­cu­­tă, își dorește să fie gropar, sfîr­și­tul ca­rierei de artist e, fără îndoială, so­bru. Re­velator. Faptul de a fi actor este, pentru acesta, ceva de­gra­dant. „Sî­nt o ființă imorală. Aproape o co­cotă. Nu cred în public”.