Miliarde de iubiri omorîte în toate timpurile

Miercurea trecută, 25 martie, pe scena de la Teatru Fix am pornit într-o călătorie cu autostopul. Nu ne-am plimbat prin ținuturi îndepărtate ori exotice, ci am vizitat mai multe „Lumi Posibile” în care granița dintre realitate, vis și conștiință este mereu pusă la îndoială. Totuși, dacă nu ar fi să cădem în detalii, povestea ar fi simplă: el, un tînăr neobosit și îndrăgostit care o caută pe ea. Iar din „miliardele de iubite”, toate au fost doar întruchiparea ei, întrucît căutarea lui nu se va sfîrși niciodată.

De multe ori probabil ne-am pus în papucii altcuiva și ne-am imaginat cum ar fi dacă în momentul res­pectiv, am fi altcineva, în altă par­te, într-o cu totul altă viață. Și nu mă refer la sentimentul de déjà vu care dispare la fel precum apare, un fum de țigară ce se evaporă în eter înain­te să-l miroși. Ci la modul cum un păpușar s-ar juca pe sine pe mai multe scene deodată. O astfel de vi­ziune au transmis miercuri seara mî­na de actori tineri în premierea pie­sei „Lumi Posibile” de Joghn Mi­ghton pe scena călcată de tramvaie de la Teatru Fix.

În prima scenă, ni se fac cu­nos­cuți doi detectivi, Berkley și Wi­lliams, care încearcă să deslușească o cri­mă aparent imposibilă. Camera faptei este încuiată pe dinăutru, iar corpu­lui fără viață de pe podea îi lips­eș­te creierul. Nu există urme de tăieturi și nici sînge, iar pe niște monitoare care înfășoară scena, ne sînt pre­zen­tate mai multe probe. Aceleași monitoare, de altfel, servesc mai apoi pe post de conștiință a personajului principal, proiectînd fie nori ab­stracți care-și schimbă forma și culoarea în funcție de starea personajului cît și frînturi de amintiri.

Dacă lumea criminaliștilor este una actuală, înfiripată în realitate prin elemente precum berile Heine­ken pe care cei doi bărbați le sorb într-un moment de cumpănă, pla­nul lumii protagonistului, George, este unul pe care nu-l putem determina.

Ne unește ne desparte

Cadrele scenice ale piesei tind să se întrepătrundă între ele, vrînd să atragă atenția asupra legăturii sla­be între imaginație, realitate și amintiri în care George hoinărește neobosit. Acesta din urmă o caută pe Joyce, descoperind-o de mai mul­te ori, în mai multe lumi și mai multe variante întrucît „eu sînt toa­tă lumea”.

Aventurîndu-se prin nu­meroase „lumi posibile”, bărbatul are mereu impresia că trăiește în mare, la un metru sub apă, „un ecran de sticlă” făcîndu-i imposibilă scăpa­rea. De aceea, la un moment dat, o variantă a lui Joyce îi reproșează că „ești aici dar mîna mea trece prin tine”. Cu cît încearcă mai mult să o găsească pe fată în mai multe rea­li­tăți și să o compună ca într-un ta­blou la care s-ar închina toată via­ță, cu atît George se fragmentează și mai tare, iar mintea lui este mereu la altceva atunci cînd discută cu Joyce.

Scenele dintre cei doi jonglează cu cele ale detectivilor, în a căror lu­me crimele inexplicabile în care oa­me­nii rămîn fără creier se înmul­țesc, Berkley și Williams simțindu-se din ce în ce mai neajutorați. De aceea, asistentul începe să ia lecții audio de sporire a inteligenței prin stimularea imaginației, fiindu-ne a­runcate bucățele din puzzle-ul cel mare. O altă piesă care se adaugă este și Louise, creierul unui șobo­lan, păstrat într-un vas de sticlă pe care celălalt detectiv, Berkley, îl pri­meș­te cadou de la un cercetător. Pe min­tea rozătoarei sînt testate diferite stimulente, materia cenușie deve­nind treptat o obsesie pentru crimi­nalistul care refuză să mai creadă în rațional odată ce misterul se adîn­cește.

„Te voi omorî în toate lumile..” aude la un moment dat George du­pă ce se întîlnește cu Joyce, însă nu ne putem da seama încă dacă este un vis, ori conștiința protagonistului care încă mai sîngerează din cau­za pierderii soției sale care murise cu trei ani în urmă. De asemenea, lumile în care bărbatul călătorește par că se prăbușesc una peste alta, versiunile lui Joyce suprapunîndu-se în timp ce mintea bărbatului se cicatrizează cu fiecare replică.
„Lumi Paralele” este o piesă a cărei mesaj și posibile interpretări se împletesc de privitor chiar și la cîteva zile după difuzare, viziunea regizorului Theodor Cristian Po­pes­cu alături de scenografia Veli­căi Panduru creînd un cub rubik, cu numeroase detalii, lăsîn­du-ne pe noi să le întoarcem pe toa­te fețele pînă să ajungem la capătul lu­milor.