Marele joc al actorilor miniaturali

„Steaua fără nume” a lui Mi­ha­il Sebastian și-a făcut loc pe scena Teatrului pentru copii și tineret „Lu­ceafărul” din Iași, marți, 22 martie, în cea de-a doua zi a festivalului „Hai la teatru!”. Ajuns la cea de-a X-a ediție, concursul trupelor de actori din școlile și liceele jude­țu­lui Iași a adunat 2200 de minute de spectacol, al căror protagoniști au fost 1000 de actori în miniatură, alături de profesorii lor coordonatori care, pitiți în scaunele de-un maro prăfuit din primele rînduri, au avut grijă să le șoptească in­di­cații părintești, ca totul să iasă ca la carte – cea de dramaturgie.

Decorul prinde contur cînd pe scenă, în locul cortinei negre, cade un cearșaf alb imens, pe care acto­rii mici din trupa „Fenomenalii” din Pașcani au desenat clădirea u­nei gări. Doamna Cucu, din piesa lui Mihail Sebastian, își ceartă e­leva venită la plimbare pe peron și, în scena imediat următoare, o tî­nără actriță îmbrăcată în alb apare de după perdeaua neagră din drea­p­ta scenei, dată afară din tren. În mai puțin de zece minute ajun­ge la casa profesorului de mate­ma­tică și, fără prea mult răgaz, se lasă cu­cerită de constelațiile desenate în cărțile acestuia, realizînd ce-a a­vut de pierdut, pînă acum, necu­nos­cînd frumusețile vieții.

De la o piesă la alta, trecerea se face aproape pe nerăsuflate. Oame­nii din sală, majoritatea fie c-au ju­cat, fie că urmează să-și ocupe și cu­cerească un loc stabil pe scena tea­trului, se află într-o continuă schim­bare a locurilor. Din întune­ric a­pa­re Zeus, deschizînd trilogia po­veș­tilor de iubire puse în scenă de tru­pa Millo. El răsplătește, ofe­rind iu­bire veșnică, unui cuplu de bătrîni care, la rîndul lor, l-au pri­mit în ca­să și l-au ospătat. Dis­pa­ri­ția sa și-a vălului alb imens de pîn­ză care i se revărsa pe umeri e suc­cedată, i­me­diat, de prezența unei tinere în­drăgostite, ale cărei cosițe blon­de par să reflecte toată căl­du­ra cuvintelor sale pline de pasiu­ne. Cînd iubitu­l său moare, preotul is­că o întreagă intrigă, oferind publicului și explicația cuvenită – cri­ma.

În jocul actorilor din trupă se observă dezvelirea treptată a talentului, apogeul colajului artistic prinzînd contur cînd, din întuneric, printre gemete de durere poate fi descifrat dinspre scenă numele „Esmeralda”. Cînd reflectoarele ti­mide luminează locul în care su­ferința pare să se fi cuibărit, silueta Cocoșatului de la Notre-dame se ridică și-și joacă rolul maiestuos, murmurul din sală fiind eliminat cu totul.

Publicul înmărmurește, respira­țiile se-aud din ce în ce mai rar și palmele nu mai contenesc să a­pla­ude. Scena s-a umplut de actori ca­re, printr-o plecăciune adîncă, în­tr-un sincron perfect al siluetelor, par să fi născut arta dramatică din nou și să-i fi dat șansa să se repete la nesfîrșit.