La Iași, Silviu Purcărete a dezvelit fruntea comediei

Luna februarie a scos de după cortina Sălii Mari a Teatrului Național o minune închisă-ntr-o cutie ro­tun­dă și vărgată. Regizorul Silviu Purcărete a smuls dintr-un text de Eugene Labiche o întreagă familie de mora­vuri și a adus-o la Iași în costume pastelate, ascunse toate sub borurile largi ale „Pălăriei florentine”. Înce­pînd cu ora 19.00, de la premiera din 16 februarie, pînă la ultima reprezentație, de sîmbăta trecută, muzica maestrului Vasile Șirli și lumile de hîrtie decupate de scenograful Dragoș Buhagiar au răscolit prin su­fletele ieșenilor în căutare de haz. Și după ce au isco­dit toate hibele chipurilor burgheze ale unui Paris vechi de aproape două secole, spectatorii și-au ridicat și ei de pe creștete podoabele societății contemporane.

Sala e toată un hohot, de la în­ce­put. Nu ne dăm seama cînd pîrîie firul pu­tred dintre realitatea noastră și cea a scenei și ne trezim părtași la o stranie bucurie idilică. Parisul în care-am ajuns fără să ne dezlipim de scaune e mai întîi un cîn­tec alintat care se prelinge din balcoa­nele de deasupra scenei și-apoi un flirt pă­cătos, închis între ziduri șubrede, în­tre două slugi cu mințile mustind de șam­panie și hainele răvășite. Viețile lor, pli­ne de gustul bătăii cu frișcă ce le-a pă­tat deja chipurile, se împleticesc, aghesmu­ite, printre ciorapii ei de damă despe­re­cheați și cizmele albe cu șiret pe care le apucă tresărind cînd casa se umple de glasul stăpînului. Și-ncep să se spargă, în mințile noastre, oglinzile lumii de pe scenă.

Universul de carton în care ne-am trezit își mișcă pereții fără tertipuri, fă­ră lumini măsluite anume ca să ne or­beas­că și să ne mintă. Nu, lumea asta are doi maiștri care se plimbă în halate bleumarin prin viscerele ei și răscolesc în­tr-însa ca s-o putem citi. Emil Coșeru și Cosmin Maxim mînuiesc, de față cu noi, culisele unui joc cusut în zeci de ițe.

Fericirea nebănuită

Casa cea dintîi e-a stăpînului lui Felix (Gelu Zaharia), bărbatul ascuns în odaia cu șampanie și frișcă. Fa­di­nard (Ionuț Cornilă), îndrăgostitul nă­val­nic, tumultuos dar tandru ca balada mu­ze­lor din balcon își umple casa de-o poveste de dragoste pripită, veche de trei zile, dar aprinsă ca o flamă sub fracul lui alb. În­tr-un omnibus aglomerat, călcat în pi­cioare de-un bărbat „de la țară”, a cu­nos­cut-o pe Helen (Andreea Boboc), „floricica” căreia „ce să mai lungesc, i-am cerut mîna”. Nonancourt (Călin Chirilă), socrul coleric și pretențios, l-a dus la ferma lui „de flori” și pentru cei 22 de franci „pe zi!” ai lui Fadinard, i-a pus pe brațe și fata și-o nuntă care stă să-nceapă într-un ceas. Numai că în­a­intea sosirii nuntașilor mintea amore­zu­lui e răstălmăcită de-o blestemăție de poveste. Calul mirelui a mestecat într-o clipă toată ziua nunții!

Nenorocirea cu funde roșii

În jocul pereților înalți purtați de „clovnii” care supraveghează viețile per­sonajelor baroce, ușile se deschid, un tărăboi năpustește în casă și răbufnește pe chipurile spectatorilor într-un hohot fierbinte. Anais (Diana Chirilă), o da­mă distrusă de-o nenorocită de pălărie pierdută, își rostogolește ochii îmbătați de șampanie peste straiele lui Fadi­nard și leșină din vreme în vreme. „Fără pă­lă­rie sînt pierdută, mă vede lumea!”, bo­dogănește isterică femeia în vreme ce Emil (Daniel Busuioc), un jandarm bi­nevoitor care o-nsoțea în plimbări fără ști­rea soțului îi explică lui Fadinard că armăsarul lui a mîncat pălăria doamnei, o neprețuită comandă din Flo­ren­ța, darul bărbatului ei care-n ruptul capului nu trebuie să afle. Însă cum vodevi­lul e copt în trei straturi îndulcite cu un dramatism galeș și închipuiri de nobili­me, după ce Anais se vede descoperită, fără florile de mac și fundele roșii de pe boruri, aflăm și noi de goliciunea ple­telor ei lungi dar și cei doi meșteri ai de­corului schimbător și auster.

Ritmul se întețește și povestea se trans­formă într-un frenetic dans cu tim­pul și cu absurdul unei societăți con­struite pe convingeri aberante. Alaiul de nuntă e la ușă, iar mirele umblă prin casă cu o doamnă fără pălărie și amantul ei! Parol, militarul Emil! Fadinard trebuie să pună o pălărie florentină, cu maci și funde roșii pe boruri la loc, pe fruntea cucoanei, altminteri jandarmul i-ar jupui „mobilele”, dama ar leșina iar și publicului i-ar arde obrajii de rîs întruna. „Haideți, doamnă, leșinați mai tîrziu!”

Socrul, un savuros „țăran” parizi­an cu o croială morală de neclintit, i-a adus ginerelui un lămîi în ghiveci, de pus la căpătîiul patului matrimonial și un cor de fuste, cizmulițe albe cu șireturi, pălării albastre fluturînde și poale vaporoase ori greoaie de bumbac ori de tafta. Actorul Călin Chirilă or­ches­trează un joc, o urmărire neostenită a celorlalte planuri ale piesei și-a propriei interpretări, una de un comic lucid și ba exploziv, ba mînios, ba patern, ba ridicol. Tată de bună cuviință, cu fecioară cuminte, crescută sub semnul lămîiu­lui verde, Nonancourt gonește o iluzie. Ceea ce pentru spectatori e cuceritor, într-o lume în care Fadinard fugărește o pălărie. De la primăria în care avem răgaz să-l întîlnim pe Dionisie Vitcu în rolul lui Tardiveau, primarul de oca­zie c-o sacoșă de rufe la purtător, pînă la casa Baroanei (Pușa Darie), iluzia și pălăria se tot îngrămădesc una-ntr-alta. Fadinard trece drept tenor italian și-și rătăcește degetele pe crinolina bur­lescă a Baroanei, singura care-ar putea să-i dea o pălărie florentină ca aceea mîncată de cal. Iar socrul e-n urma lui, aburit de licori, dansînd și cîntînd la o nuntă fără cap și coadă. „Chapeau du pai într-un context cu cai!”

Prăvălirea iluziei

Vodevilul lui Silviu Purcărete nu suferă interludiu. Cele două părți ale piesei se cos una de alta la fel cum iz­butesc totuși, mirii, să-și lege viețile. Căderile de cortină se cos de tumultul goanei absurde prin jocul degajat al celor doi maiștri care fac din spectacolul lor secundar o gheară de realitate pură, limpede care prinde iluzia piesei de mijloc și-o strînge într-o sclipitoare formă de teatru în teatru. „Pălăria florentină” e ușoară, însă comedia din care e împletită se joacă încorsetat, cu papuci strîmți de lac precum cei ai lui Nonancourt, cu pereți care sufocă și lumi paralele care se urmăresc reciproc în pași de dans și cu leșinuri prăbușite în rumeguș. Iar scena Teatrului Na­țio­nal din Iași a lăsat alaiul să se zbată-n căutare de fericire înmuiată în șam­pa­nie pînă cînd publicul a citit toate poveș­ti­le din fugă. Atunci au putut să cadă peste noi schelele unei lumi năucite de boala absurdului vesel.

Anca TOMA