Jurnal pentru vremuri nebune

Chiar și un dement are nevoie de un loc unde să se simtă în si­gu­ran­ță, un spațiu pe care să nu-l nu­mească casă, dar măcar să-i ofere confortul de care are nevoie. Poate în colțul întunecat al unei camere obscure, sub un pat, sau cum este cazul lui Axinte, în paginile azvîrlite ale unui caiet plin de în­sem­nă­rile sale fără sens. În „Jurnalul unui nebun”, jucat sîmbătă seara la Ateneul Tătărași și adaptat de către Ion Sapdaru după nuvela cu ace­lași nume, scrisă de Nikolai Vasi­lie­vici Gogol, se caută tocmai acest culcuș.

Rîsul isteric, cu pauze scurte și țipete rapide ne atrage în lumea închisă între patru pereți a per­so­na­jului principal, funcțio­na­rul Axin­te. Oh nu, îmi cer scuze, regele Spa­niei, Ferdinand al III-lea, după cum se prezintă acesta doctorului și asistentei de la clinica de psihiatrie unde este internat. Femeia, de o duritate fățișă, îl și lovește de cîteva ori, poate astfel, printr-un miracol, își revine în simțiri, iar ei nu mai sînt nevoiți să-și piardă pauzele de țigară cu suveranul. Dar pacientul de viță nobilă încă așteaptă solii să-i aducă coroana ade­vărată și să renunțe la bolul de pe cap. „Consilierul” în halat alb în­cearcă să dea de capăt problemei lui Axinte, însă cu nervii la pămînt îi aruncă jurnalul în aer și zeci de pa­gini sînt împrăștiate pe toată sce­na.

Jocul dintre muzica sinistră și lu­mina reflectoarelor ne introduce în atmosfera bizară a piesei, care ne duce pagină cu pagină în amin­ti­rile fără noimă ale regelui presu­pus. Oamenii din jurul său sînt mai de­grabă caricaturi, dar fiecare într-o poziție socială mai înaltă decît Axin­te. Toți în afară de Mavra, fe­me­ia care pînă în momentul inter­nă­rii avea grijă de aparatamentul aces­tu­ia. Dar importanța ei este minus­cu­lă față de cea a directorului, a Sophiei, fiica acestuia sau a doi că­ței care-și împart scrisori de dragoste unuia celuilalt. Și nu doar atît, „mai și vorbesc omenește, dar se ascund, cîinii sînt deștepți”.
Oricît de inteli­genți ar fi, nu-s totuși la același niv­el cu funcționarul cu sînge albastru, a că­rui hotărîre și afecțiune față de Sophia îl împing să meargă mai de­par­te, să viseze și să spargă limitele im­puse de societate. Directorul vrea să-și mărite fata cu un militar sus pus, ce-l distruge treptat pe Axinte. În­cetul cu încetul începe să-și piar­dă o parte din gîndire, rămînd doar el și cu halucinațiile de grandoare.

Încetul cu încetul, Axinte începe să-și piardă o parte din gîndire, rămînînd doar el și cu halucinațiile de grandoare.

Dar tocmai acum începe tortura personajului, care află că dacă în­cerci să scapi de rolul tău în comu­ni­tate, pedeapsa ce ți se aplică este una nebună. Nu poți să devii loco­te­nent, general, sau de ce nu, re­ge­le Spaniei, atunci cînd ești „un amă­rît de consilier titular”.