Ia-ți Film de Tot Popcornul, II

Nici nu mai credeam într-o înviere. Iarna își lustruise bocancii, iar frigul se înfuriase deja pe noi. Dar nu, cea de-a doua ediție a Iași Inte­r­na­tio­nal Film Festival (IIFF) s-a ținut. Între 6 și 10 oc­tom­brie, în sălile din Mol­do­va Mall și Vic­to­ria. Cu pumnii mutilați de frig și picioarele su­da­te de scaunele cinema­to­gra­fe­lor, filmele cu geometrii variabile au ru­lat pe zidurile pudrate fără nici o jenă. Am vă­zut pe­li­cule de tot so­iul, au fost alese cu mi­ga­lă, cum doar la un festival se fa­ce. Că frumos le mai lău­da Ema­nuel Lă­ză­res­cu, di­rectorul IIFF. Și pe bună drep­tate. Mai mici sau mai mari, pro­iec­țiile din competiția ieșeană ne-au dezghețat pî­nă și umbrele.

„Mai puțin, mai puțin, pînă cînd nu mai rămînea nimic”. Dar nimicul ăsta a strîns totuși cîteva sute de oa­me­ni, seară de seară, într-o sală în­tu­ne­coasă, cu fantomele și bubele ei. De pe scaunele de sus, am înțeles, se ve­de mai prost, că nu doar filmul îți în­toar­ce sufletul pe dos, dar și sala aceasta din cinematograful Victoria. A fost cusută prost, înzestrată cu defecte din naștere. Scaunele din spate, de pildă, au un efect ciudat de a te scoate din film, de pe ulița prăfuită, din camera amenajată modest, din liftul scuipat și lipit cu Orbit, din orice scenă, de fapt. Cadrele sînt transfigurate.

Apar zgomote incerte, umbre miș­cătoare, pe scurt, nu vezi doar ce ar trebui să vezi în film. În schimb, în față, în apropierea imediată a pe­re­te­lui cu pricina, imaginea e mai clară ca ni­ciodată, de ai impresia că ai fost te­le­por­tat în film, că s-a făcut cu o mînă o gaură în peliculă și tu te-ai strecurat acolo. Acum te strîmbi la personaje și ești mai aiurit decît ele. Da, poți spu­ne cu toată certitudinea, ai trăit un fil­m.

Se dă liber la rîs

Între timp, actorii, pitulați ca niște poznași printre figurile cinefililor, dră­muiesc emoția ce transpare dintre scaune. „M-am transformat în propriul meu spectator”. Așa își spun între ei, ca să-și justifice curiozitatea. El­vi­ra Rîmbu, de exemplu, a nu­mă­rat fie­care oftat și nu doar. Acolo, în „Morgen” a fost nevasta cicălitoare, cu o seamă de frustrări la activ. În rea­li­tate, e sinceră și mai puțin în­drăz­nea­ță. Mai mult, „no”-ul specific oltenilor nu ne mai roade timpanul precum un guz­gan. Elvira Rîmbu e, ală­turi de turcul savuros de aprig, Yilmaz Yalcin, ca un copil însetat de cu­­rio­zitate.

Respiro de pe bloc

Un lucru trebuie menționat. De cînd cu discuția lungă ca o trenă des­pre film nou și vechi, minimalist și rea­list, individul îndrăgostit, în­deob­ște, de povești filmate, a suferit mult. Filmul românesc a fost tras în toate părțile, ciufulit, ciupit și înțepat. Și, de cele mai multe ori, s-a transformat într-o dramă. De curînd doar, spectatorul poate sărbători în voie, se poate holba prostește ca la filmele americane, cu pachetul de popcorn pe ge­nun­chi și cu mîna lungită după gîtul cuiva. Așa cum se cuvine într-un ci­ne­­ma îndestulat cu oameni.

Anul acesta se rîde mult în sală. Fie că e chiot, hohot, rînjet sau un zîmbet timorat. „Morgen” a deschis sezonul, iar „Nuntă în Basarabia” l-a închis. Între ele, „Europolis” și „Bună, ce faci?”. Un dezgheț are loc încă înainte de înghețul de afară. Curioasă treabă. „Exista prea mult tra­gism în cinematografia româ­nească”, ne-o spune Nap Toader, re­gi­­zorul filmului. În van se căuta, „țara noastră e într-o prea mare derută”, sta­bi­lește Cornel Gheor­ghi­ță. „Ar trebui să ne oprim, să respirăm și să ne amintim de unde venim”. Și să ne ex­plo­deze plămînii de la rîs. Oricum, am urcat prea multe etaje, 19, în „Desperados on the block” am intrat ca niște pui golași într-o închisoare și am ieșit cocoși în toată firea din „Profetul” și am descoperit păcatul messenger-ului. Am fost îngropați într-un sicriu sub formă de măgar, am că­lătorit între două ape, pentru a ne pu­rifica spiritual și am asistat la sal­va­­rea unui magazin de colț.

Acum se cuvine să ne turtim posteriorul pe scaune și să ne lungim ca niște omizi. Pentru că vom rîde pînă la lacrimi. În penultima seară de festival, organizatorii ne pun gînd rău. Cu siguranță și-au spus: „Hai să îi scuturăm puțin, că prea se văicăresc în toate cele patru vînturi”. Doar de asta își țin pumnii la gură și își întorc ca­pu­ri­le înspre noi atunci cînd Senia strigă „Uraaaaa!” E bătut în cuie. De frică, de foame,de frig sau din cauza unei hibernări îndelungate, pentru prima dată de multă vreme, nu simțim lipsa unui oftat pe post de coloană sonoră.

Și cîștigătorii sînt:

r Trofeul IIFF – „Zimbrul de aur”: Street Days, regia Levan Koguashvili

r Cel mai bun film de lungmetraj românesc: Morgen, regia Marian Crișan

r Cel mai bun scurt metraj: Uwe si Uwe, regia Lena Liberta

r Cel mai bun documentar: La revedere, ce mai faci?, regia Boris Mitic

r Cea mai bună animație: Du­la­pul lui Zbigniev, regia Mag­da­le­na Osinska

r Premiul special al juriului de lungmetraj: Bună, ce faci?

r Premiul Altfel: Medisin

r Premiul special al juriului de animație: Orașul tăcut, regia Amir Mehran

r Premiul special al juriului de scurtmetraj: Consecințe, regia Luis Ismael

r Premiul special al juriului pentru documentar ex aequo – Bee Mol­do­van, regia Cumatrenco Sergiu Ju­nior, Valeriu Șova si Lumea lui Ion B, regia Alexander Nanau

Lina VDOVÎI