Holender și-o întrebare de zece puncte

„Îndoiala este unul din numele inteligenței”, spu­­nea la un moment dat Jorge Luis Borges. Dar ce faci atunci cînd îți pui la în­doială propria-ți in­te­li­gen­ță? Chemi pe altcineva să-ți dea un răspuns sau măcar să te facă să-l găsești chiar tu. Poate om fi fost prea subiectivi sau prea critici, de a­ce­ea, fostul director al Operei din Viena, Ioan Holender, a fost chemat miercuri, 20 octombrie , să răs­pun­dă la întreba­rea „Este România o țară a culturii?”. Și-a vorbit fru­mos, nu a fost nici foar­te vehement, însă ne-am dat seama că a fost mai degrabă o întrebare retorică.

Cu 20 de minute înainte de ora 17:00, în Aula Magna „Mihai Eminescu” discuțiile despre venirea lui Holender se purtau deja între bă­trî­nii așezați răsfirat. „Știai că a avut cel mai lung mandat la Opera din Vie­na?”, îi spunea un domn compa­nio­­­nului din dreapta sa. Ca și cînd s-ar fi temut să nu îi prindă carevă, toa­te dis­cu­țiile se purtau în șoaptă, cu de­­ge­te­le puse peste buze.

Unii au văzut fuga din Româ­nia comunistă drept singura șansă de rea­­lizare și de păstrare a demnității. În schimb, cînd a trebuit să pă­ră­seas­că țara, Holender s-a simțit „ca un ra­tat, eram exmatriculat din toate universitățile românești”. Ba mai mult, nici în Timișoara nu s-a simțit mai bine, unde credea că este „mai ne­ro­mân”, asta în comparație cu cei care locuiau în Iași de exemplu. În acele tim­puri, a măr­turisit el, dis­tan­țe­le­ par­că erau mult mai mari.

A ridicat miza propusă de recto­rul Universității „Cuza”, prof. univ. dr. Vasile Ișan, și a promis că nu vrea să fie polemic. Înainte de a răs­­punde în­tre­bării, a ținut să vor­beas­­că despre cul­tură din două un­ghiuri de vedere. În primul avem crea­­tivitatea țării, a acelui popor, iar în al doilea punem „recrearea, remij­lo­cirea a tot ce este cultură prin ar­tiș­ti”. Pentru a arăta care sînt și diferențele între cele două, el a venit cu două exem­ple: Grecia și Italia. Ambele au dovedit acel „simțămînt”, prima fiind comparată cu „muzica fără Bach și Mozart”, iar cea­laltă a dat to­nul în ceea ce privește Renaș­te­rea. Dar din punct de vedere al acelei „remijlociri” culturale, am­be­le au căzut în extrema cealaltă.

De-a rîsul plînsul

Cînd a venit vorba de România, pri­mul sfat pe care l-a dat a sunat mai de­grabă a îmbărbătare mi­lită­reas­că. „Fiecare țară este condusă de cei pe care i-am pus noi să ne conducă. Scuzele din 1989 nu mai func­țio­nea­ză, nu le mai avem de 20 de ani”, a continuat Holender. Iar efec­te­le s-au simțit cel mai bine în aceas­tă zonă a artei.

O dată începută suita de critici adusă României, am crezut că voi avea un déjà-vu, unde aș fi auzit aceeași voce a Hertei Müller. Fos­tul di­rector al Staatsoper și-a nuan­țat cu­­vintele și a renunțat la ca­te­­go­ri­si­rea directă a lucrurilor. A măr­­turisit că e perfect conștient de faptul că, în a­ceas­tă situație econo­mi­­că dificilă, pri­­mul loc de unde se taie este în zo­na artei, însă a ținut să spu­nă că de fapt vor­bim de „acest furt cultural care se face, această ne­re­cunoaștere, în­trucît cultura aduce mai mult decît costă”. Cel mai bun exem­plu a fost Staats­oper-ul din Viena, care a pri­mit 55 de milioane de euro de la stat și a adus un profit de patru ori mai ma­re.

Iar ce este mai dureros, ar trebui să tragem noi concluzia, e și faptul că sîn­­tem și un popor vocal, talentat, dar, din păcate, numai atît. Că cei ti­ne­ri își iau bagajele și vor să plece, iar instituțiile „primesc bani cît să nu moară, dar nu cît să trăiască”, a mai adăugat fos­tul director. Toate acestea au capătat conturul unei drame spi­ri­tua­­le, dar „dacă dumneavoastră accep­­tați, dacă conștiința nu strigă și nu urlă pen­tru drama spirituală, atun­­ci nu să nu vă mai lamentați”.

Între luntre și punte

Ar fi trebuit să ne facem mea cupla cu toții și să ne fi uitat la Tea­trul Na­țional care nu se mai repară, Pa­­la­tul Culturii care este mai me­reu într-o renovare sau Opera care-și duce existența în care mai de care co­­­tloa­ne ale orașului. Care e ur­ma­rea? „Pierdem din ce în ce mai mult din respect”.

Conferința din Aula Magna nu s-a dovedit a fi expunerea culturii ro­­mâ­­nești oprobiului public pentru ca la final să-i rîdem în față. Ho­len­der a val­sat cu frazele ca și cînd ar fi fost la dansul de la Opera din Vie­na.

O doamnă din public s-a ridicat și a încercat să nuanțeze acest com­pro­­mis în care se tot află cultura ro­mâ­nă. A vorbit despre Opera din Iași care și-a dus existența mai de­par­­te și a o­fe­rit în continuare spectacole publicului, în condiții mai de­gra­bă indecente. Pe­semne că nu s-ar fi așteptat la răs­pun­sul lui Ho­len­der, care a spus că asta duce într-un fi­nal la autodistrugere: „întotdeauna vine ci­neva și ne învață, ne face mai mici decît sîntem, asta nu este bine”.

Într-o oră și jumătate s-a făcut o ra­­­diografie asupra culturii noastre, însă la so­luții revoluționare nu ne-am fi aș­teptată, acum, fie că nu a vrut să ofere un răspuns, fie nu știa nici el exact, cert este că nu am aflat în­că da­că România este o țară a culturii.

George GURESCU