Cele șase egouri ale violoncelului

Mai întîi a fost cursul de mă­ies­trie al violoncelistei Judith Ermert, la Colegiul Național de Artă „Oc­tav Băncilă”. Venită din Germania, interpreta le-a fost pentru trei zile profesoară elevilor ieșeni, din clasa a II-a, pînă la liceu. Mai apoi a ur­mat examenul. Șase dintre în­vă­ță­cei au fost protagoniștii concertului de gală, de joi, 29 mai, la Muzeul Unirii, acolo unde părinții și profesorii au avut pulsul mai ridicat de­cît al interpreților.

Nici n-ai fi zis că Vlad, cel mai mic dintre ei, ar fi avut vreun tre­mur de emoție. Dar ce zic mic, o mo­gîldeață de opt ani repeta piesa cu care a deschis concertul, cocoțat pe un scaun colorat, pictat cu girafe galbene. „Te uiți și-n sală, dar nu în­cepe să-i admiri pe toți și să-i nu­meri”, l-a sfătuit dojenitor una din­tre profesoarele din sală. Violoncelul în miniatură al lui Vlad a fost țan­țoș pe muzica lui Webster. Al Sofiei, în­să, a fost gînditor. Cu fiecare coar­dă apăsată, capetele din sală au în­ce­put să se încline în ritmul sonatei lui Eccles, îndulcită din clapele pianului de una dintre profesoarele copiilor. Fiecare elev a fost acompaniat de cîte un dascăl care i-a ajutat, mai mult, să scape de trac. Din public, profesoara Ermert încuviința fie­ca­re mișcare a arcușului, cu o scuturare scurtă a capului.

În primul rînd, două copile, una tot în clasa a IV-a, ca Sofia, și cealaltă în clasa a VI-a așteptau cu degetele pe coarde și violoncelul rezemat de umăr să ia locul colegei lor. Prima a fost Otilia, al cărei vio­lon­cel a fost trist. Glasu-i răgușit l-a fredonat pe Johann Christian Bach în așa fel încît o profesoară din pu­blic a început să se clatine în ritmul piesei, cu ochii închiși. A fost ne­vo­ie ca o doamnă să pocnească din de­ge­te în fața ei pentru a-i deschide. Însă doar pentru o frîntură de se­cun­­dă, pentru că visarea-i era prea dul­ce. Dar a venit Clara, care l-a luat de mînă pe Boccherini și, cu al ei vio­loncel vesel, au început să se ia la harță cu pianul. S-au împăcat pî­nă la urmă și i-au făcut loc lui Daniel și lui Haydn. Arcușul care s-a do­ve­dit a fi și el zglobiu, a așteptat mai întîi tonul profesoarei de la pian, ca­re cînd își îndoia spatele, cînd și-l îndrepta în ritmul clapelor.

Violoncelul Paulei, în schimb, a fost și resemnat, și împăciuitor, și cumpătat. Pianul tot l-a ațîțat, a fost arțăgos, cîteodată neas­tîm­pă­rat, dar corzile l-au adus mereu cu pi­cioarele pe pămînt. Iar Paula a fost la fel de curajoasă ca și violoncelul ei. Chiar dacă lacrimile i-au fost în­că­pățînate ca pianul.